The Patriot

 

Am avut onoarea să văd The Patriot alături de cea mai bună prietenă în ziua în care am împlinit 20 de ani, astfel că ziua mea s-a încheiat în cel mai bun mod posibil: vizionând un film absolut genial! Mi-a plăcut la nebunie, aș putea să-l laud încontinuu; felul în care se desfășoară acțiunea, răsturnările de situație, firul povestirii, efectele, coloana sonoră, acting-ul, totul a fost de super calitate. Filmul prezintă drama usturătoare a unui tată care-și vede copilul plecat într-un război pe care-l condamnă și la care nu vrea să ia parte sub nici o formă. Cursul acțiunii se schimbă și atitudinea pasivă, neutră a lui Benjamin, este înlocuită cu o înflăcărare devastatoare, care-l transformă pe Benjamin într-un adevărat erou. Deși participă la război pentru a-și proteja fiul, încet-încet, eroul nostru este cucerit de cauza pentru care luptă și începe să-și înțeleagă fiul și să-i accepte deciziile. 

Bineînțeles că partea mea favorită a fost Mel Gibson, un actor/regizor pe care l-am admirat și apreciat mereu pentru rolurile sale credibile, care-ți ajung aproape de suflet indiferent de filmul în care joacă. Cu ochii ăia albaștri, n-are cum să nu te cucerească, mai ales că personajele sale sunt memorabile, nu face excepție Benjamin, un exemplu de patriotism extraordinar, un rol pur și simplu minunat, nu știu cum de n-a fost nominalizat la Oscar. Credibilitatea pe care i-o oferă lui Benjamin, ușurința cu care își interpretează rolul, patima care i se zugrăvește pe față de fiecare dată când acțiunea ia o turnură neașteptată sau tensiunea atinge cote maxime, toate aceste caracteristici îl recomandă pe Mel ca fiind unul dintre cei mai buni actori de la Hollywood. Momentan, în sufletul meu, bătălia se dă între William Wallace și Benjamin Martin, nu știu care dintre aceste 2 roluri a fost cel mai bun făcut de Mel Gibson, e prea greu de ales. 

Un alt motiv pentru care filmul a avut atâta impact asupra mea îl reprezintă coloana sonoră, nominalizată la Oscar, împreună cu cel mai bun sunet și cea mai bună realizare cinematografică. Cele 3 nominalizări depun mărturie pentru frumusețea filmului și calitatea sa, deși, în opinia mea, ar fi meritat măcar un premiu, dacă nu și mai multe. Soundtrack-ul e o bijuterie, se îmbină atât de frumos cu imaginile care se derulează pe ecran, încât dă senzația că mișcările actorilor sunt în ritmul muzicii. La finalul filmului, a trebuit să mă readaptez ritmului meu normal, pentru că timp de 165 de minute, inima mea a bătut odată cu inima lui Benjamin, iar tensiunea alarmantă mi-a bubuit în timpane de la început până la sfârșit.

A shepherd must tend his flock. And at times… fight off the wolves, spunea pastorul Oliver la un moment dat, oferind astfel un exemplu de mărinimie, curaj, loialitate și credință. Întreaga poveste este presărată cu scene absolut geniale, ți se face pielea de găină de emoție, e atâta solemnitate și durere în tonul personajelor și în discurs, deciziile și acțiunile pe care le întreprind sunt atât de curajoase și riscante, iar replicile… Sunt pur și simplu fantastice, am rămas mută, cu ochii în lacrimi. Cum bine zicea prietena mea: cum să nu plângi când îl vezi pe Mel plângând? E un actor uimitor și partea cea mai bună a filmului este că nu doar rolul lui merită laude. Heath Ledger face și el un rol bun, mi-era dor să-l văd, nici acum nu-mi vine să cred că a murit și nu-l voi mai vedea în alte producții Batman. Și personajul negativ e de senzație, pur și simplu îmi venea să-l omor, l-am urât pe Jason Isaacs câteva zile bune pentru rolul său, atât de bine a interpretat! 

Fiind o mare fană a dramelor (mai ales dacă acestea implică războiul ca fundal al poveștii), subiectul filmului m-a atras din prima; dar nu mi-ar fi plăcut atât de mult și nu m-ar fi convins, dacă nu ar fi dispus de un scenariu atât de bine scris și atât de atent elaborat. Am fost plăcut surprinsă de maniera în care s-a desfășurat acțiunea, a îmbinat foarte frumos drama interioară a unui tată și drama unei națiuni. Veți fi surprinși să vedeți câte sacrificii și prin câte încercări ar trece un părinte pentru copiii lui! Pentru că cea mai frumoasă și demnă misiune a unui părinte este să vegheze asupra copilului său, să-l iubească și să-l ocrotească! Bineînțeles că am fost mai apropiată de cauza tatălui decât de cea a fiului, dar adevărata măiestrie a constat exact în complementaritatea aparentă a celor două cauze, care spre final, s-au contopit. 

Per total, consider filmul o producție de zile mari, ce dispune de o coloană sonoră magnifică, un scenariu inteligent, un regizor care a valorificat extraordinar talentul actorilor, dar și scene emoționante, amuzante, șocante, romantice. Având în vedere că are și tentă istorică, filmul are încă un plus de la mine. Un film de război bun, o dramă perfectă. Nu pot să-i găsesc un cusur, poate atunci când îl voi revedea. Hm, de fapt, cred că unii ar putea numi defect faptul că durează cam mult, dar vă garantez că nu există fază în film pe care să o poți elimina fără să afecteze restul poveștii. E pur și simplu minunat construit! Unul dintre cele mai tari cadouri ever, am să fac o tradiție, să văd câte un film genial de ziua mea! Vi-l recomand cu cea mai mare căldură, nu-l ratați! E de top 10 cel puțin! 

The boat that rocked

 

 


Dragii mei, iată o poveste de dragoste cum rar s-a mai văzut: el – cel care-și găsește inspirație, curaj, speranță, alinare în rock sau pop, ea – cea mai frumoasă muzică a anilor ’60! Nu voi pângări această postare făcând comparații între unele așa-zise „melodii” la modă acum (cu același bit, aceleași cuvinte întoarse pe toate părțile – eventual combinate cu nițică spaniolo-portugheză) și piesele de pe coloana sonoră a acestui film, dar vă pot spune din start ceva: dacă vă place muzica bună, ăsta-i filmul perfect! Un asemenea omagiu adus perioadei anilor ’60 (când The Rolling Stones abia se formaseră și începuseră să-și fluture în vânt pletele ca niște bezmetici, oferind publicului cel mai frumos dar: melodii frumoase) nu cred că poate fi egalat… E un film căruia, oricât aș încerca, nu-i pot găsi defecte majore.


Cum nu există om pe pământ căruia să nu-i placă muzica, ce temă mai potrivită ar fi putut aborda regizorul-scenarist Richard Curtis? Alegerea acestui topic pentru film reprezintă din prima un plus, dar partea cea mai dificilă: realizarea peliculei este și cea care oferă cele mai mari satisfacții. Pornind de la scenariu, o poveste captivantă și amuzantă pe alocuri despre un post de radio pirat, care transmite non-stop rock și pop, și sfârșind cu una dintre cele mai bune coloane sonore (părerea mea), filmul este un masterpiece de care dl Curtis este probabil mândru. Sunt și puțin subiectivă, recunosc, pentru că sunt fană a muzicii rock de mult timp, dar asta nu scade cu nimic din calitatea filmului, pentru că povestea în sine și mesajul pe care-l transmite îți ating și invadează sufletul, indiferent de starea în care ești sau dacă ești sau nu fanul muzicii rock a anilor ’60


Povestea acestor DJ care oferă o porție de fericire zilnică ascultătorilor prin emisiunile lor n-are cum te lase rece, pentru că nu doar calitatea muzicii oferite îi recomandă ca fiind niște eroi, ci plăcerea pe care-o simt și devotamentul pe care-l au față de această zeiță fermecătoare – muzica. Prietenia care îi leagă pe ei, cei care-și duc viața pe-o navă în mijlocul Mării Nordului, departe de restul lumii, spiritul de solidaritate care-i împinge la fapte nebunești uneori, scopul comun pe care-l servesc, toate acestea sunt modele demne de urmat. Dar nu vă lăsați păcăliți, există și izbucniri, momente presărate cu tensiune și venin, invidii mocnite; însă soluția acestor probleme, foarte simplă de altfel, este muzica. Muzica, muzica, muzica. Cât de mult se pot apropia două suflete prin intermediul unei piese, care este legătura invizibilă între mii și mii de inimi care bat în ritmul aceleiași piese – I‘m alive (The Hollies), cum te poate ghida muzica spre fericire, toate aceste întrebări își găsesc răspuns în The Boat that Rocked. 


Deși acțiunea este presărată pe alocuri cu momente emoționante, dramatice chiar, vă avertizez că fazele amuzante sunt mult mai numeroase, m-au durut obrajii de la râs, ba chiar mi-au dat lacrimile pe alocuri. E de înțeles, personajele sunt atât de variate, de diferite și totuși atât de bine se completează, încât contrastele sunt pur și simplu hilare! Contele, atât de amuzant și inovator în emisiile sale (mai ales în momentele în care-și folosește cuvântul preferat – the F word), Doctor Dave – de-o ironie și-un sarcasm nemaipomenite, Gavin – un zeu al radio-ului sau Quentin – conducătorul atât de inteligent și descurcăreț al întregii operațiuni Radio Rock, toate aceste personaje mi-au adus zâmbetul pe buze din primul minut și au reușit să mă țină-n priză cele 129 de minute cât a durat filmul. Bineînțeles, un rol important l-a avut și coloana sonoră, de-a dreptul fabuloasă, am rămas fără cuvinte în fața măiestriei cu care au fost îmbinate melodiile și cele mai importante momente ale filmului. 


Probabil singura parte proastă a filmului este Sir Alistair, care pare un Hitler ce vrea să închidă în lagărele anonimității pe curajoșii și dezinhibații membri ai echipei Radio Rock, dar nu vă temeți, nu există gratii pentru muzică, iar prin asta putem fi siguri că nici frumusețea nu va muri atâta timp cât vor mai exista piese ca So long Marianne (Leonard Cohen) sau My generation (The Who). Iar bătăile de cap pe care i le vor oferi Quentin et Comp. lui Alistair vor stârni hohote de râs și satisfacție!


Revenind la soundtrack, rușinată, admit că nu am reușit să recunosc din prima toate piesele, dar asta mi-a sporit bucuria când am putut la final să-mi fac o listă cu toate melodiile superbe care mi-au subjugat atenția, în felul acesta cunoștințele mele despre muzica anilor ’60 îmbunătățindu-se vizibil. Deși nu este o capodoperă, este un film care-ți redă speranța, te face să crezi în frumusețea lucrurilor simple, în prieteniile care se pot lega pe baza unor versuri, te face să visezi și să te identifici cu eroii (că altfel nu-i pot numi) filmului. Să-ți purifici sufletul prin muzică și să-ți dai pe față sentimentele cu ajutorul unor simple cuvinte acompaniate de un solo la chitară, ce poate fi mai minunat? Se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Ei bine, când vom mai fi orbiți de videoclipurile ostentative și de strălucirea exagerată a unor cântăreți-petardă contemporani care de fapt sunt doar paie de chibrit ce se vor stinge curând și vor dispărea fără urmă, Wouldn‘t it be nice să ne-amintim de adevărata minunăție care se ascunde în spatele unor versuri frumoase și a unor voci cu adevărat divine. 


Dar nu disperați!!! Cum bine zicea Contele, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți. Iar pentru ticăloșii de la conducere: să nu credeți că s-a terminat! Anii vor veni și se vor duce, iar politicienii ne-o vor trage tuturor ca să facă lumea un loc mai bun. Dar în toată lumea, tineri și tinere vor visa mereu și vor pune aceste vise în cântece. În noaptea asta nu moare nimic important. Doar câțiva tipi urâți pe o navă de rahat. Singurul lucru trist este că, în anii care vor veni, vor fi atâtea cântece fantastice pe care nu vom avea privilegiul de a vi le oferi. Dar credeți-mă pe mine, ele tot vor fi scrise. Tot vor fi cântate și vor fi minunile acestei lumi.


The Boat that Rocked este o comedie cu și despre muzică, cu și despre oameni veșnic îndrăgostiți de piesele lui Jimi Hendrix sau The Beach Boys, dar mai ales: cu și despre religia muzicii bune, una dintre cele mai puternice legături care ar putea vreodată să unească două sau mai multe suflete.

The Help

 
 

Vă vine să credeți cât de încuiați la minte și bătuți în cap au putut fi oamenii înainte? Cum poți să disprețuiești un om și să-l consideri inferior doar pentru că are altă culoare a pielii, să-l calci în picioare fără remușcări și să te joci cu viața lui de parcă ar fi un animal? Se poate ca drepturile să te ocolească doar pentru că pielea nu îți este albă? Oricât de oripilante par, toate aceste întrebări primesc un răspuns afirmativ în drama The Help, apărută în 2011. Deși în zilele noastre rasismul este condamnat, în anii ’60, situația era exact pe dos: condamnabil era să încurajezi negrii să-și ceară drepturile, să-și dorească egalitatea, să-și exprime o părere.

Filmul atinge un subiect delicat, care dă bătăi de cap chiar și-n acest moment, deoarece timpurile s-au schimbat, dar unii oameni par rupți din altă realitate, preferând în continuare să marginalizeze și să considere inferioare persoanele de culoare. Poveștile surprinse de Skeeter Phelan în reportajul său arată clar faptul că nu doar ”albii” plâng, râd, visează, iubesc, suferă, ci și ”negrii”; sufletul fiind pictat în aceleași culori, de ce ar fi nuanța pielii o barieră? La urma urmei, ce-i pe dinăuntru contează mai mult, nu-i așa?


”You is kind. You is smart. You is important.” îi spunea Aibee fetiței blonde pe care o îngrijea în casa familiei Leefolt. Să-i dai încredere unui copil, să-l faci să înțeleagă rolul său pe lume, să-i alini suferința și să-l protejezi atunci când situația o cere, iată lucruri pe care o negresă le-a putut face mai bine decât mama fetiței. Și nu e singurul caz, veți vedea. Se pare că ochii unui copil văd mult mai limpede sufletul unui om, pentru că un îngeraș de 3-4 ani nu are gândurile pătate și înțesate de prejudecăți. 


Ochii de copil și i-a păstrat și Skeeter, din câte se poate vedea în film, intuiția ei de viitor jurnalist, curajul și simțul justițiar ajutând-o să privească dincolo de vălul ideilor preconcepute. Și astfel ia ființă un proiect riscant, acela de a da cuvântul unor menajere (negrese, desigur), de a le scrie poveștile din care răzbat ecourile unor dureri îndurate cu stoicism sau ale unor bucurii de scurtă-durată, dar intense. Întreaga producție se concentrează în jurul acestor povești, fiind aduse episoade atât din trecut, cât și din prezent; scenariul mi se pare excelent, de mult n-am mai văzut o poveste atât de convingătoare, cu elemente atât de variate și personaje așa frumoase. Frumoase la propriu și la figurat, deoarece bunătatea care revarsă din privirile unei Aibee sau Minny parcă învăluie într-un nimb supraomenesc; ce să mai spun despre Skeeter (Emma Stone), ai cărei ochi superbi te hipnotizează pur și simplu. Dar personajele în sine, frumos conturate și dezvoltate sunt acelea care le oferă adevărata frumusețe, pentru că atât Aibee și Minny, cât și Skeeter, sunt personaje pozitive. 


Filmul are 2 premii pentru rolul Octaviei Spencer (Minny), premii binemeritate, veți vedea, Minny este o combinație explozivă de umor, bunătate, solidaritate și sarcasm. Vă recomand filmul cu cel mai mare drag, are tot ce-i trebuie, de la un scenariu aproape perfect până la coloana sonoră, costumele sau acting-ul de super calitate. Cred că acesta este cel mai bun film produs în 2011, cel puțin din cele pe care le-am văzut eu: o dramă frumoasă, emoționantă, cu o poveste inteligent scrisă și personaje de neuitat, e imposibil să nu fiți impresionați. Dacă aveți un sâmbure de prejudecată în voi (probabil toată lumea-l are, deși nu vrea să recunoască), filmul vă va ajuta să-l faceți uitat, pentru că suferința nu e specifică unei culori anume, e universală. La fel dragostea.

The Artist

 
 
Cât tupeu a avut Michel Hazanavicius să ofere publicului din secolul 21 un film alb-negru, mut, în detrimentul unei producții pline de efecte speciale și culori care de care mai țipătoare (vezi Avatar), la care ar fi trebuit să adauge o avalanșă de replici (bune, rele, nu contează, nu toți scenariștii depun eforturi când scriu, unele replici par rupte din filme diferite și apoi amestecate ca un ghiveci)! Surpriza anului 2011 la galele de decernare a premiilor Oscar și Golden Globes, The Artist a reușit să câștige 8 premii, fiind nominalizat la alte 8 categorii. Cartea de vizită fiindu-i cu adevărat strălucită, m-am decis și eu într-un final să urmăresc filmul (mi-a luat mult timp să-mi fac ceva curaj, am fost cam reticentă când am văzut că filmul e mut). Probabil asta simțiți și voi, cei care citiți această postare, de aceea am să fac tot posibilul să vă conving să dați la o parte nesiguranța, pentru că filmul chiar merită!
 
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult la film a fost prestația lui Jean Dujardin, nu degeaba a luat 2 premii. Convingător și foarte charismatic în rolul actorului George Valentin, Dujardin reușește să suplinească absența vocii printr-o mimică extraordinară și gesturi extrem de expresive. Deși nici un personaj nu este foarte bine conturat și dezvoltat, interpretările lui Jean Dujardin și Berenice Bejo sunt încântătoare, iar câinele lui George este și el un adevărat star, bine dresat și super amuzant în unele faze. Nici nu se simte lipsa replicilor, actorii se descurcă de minune și fără să vorbească, rolurile lor fiind și mai expresive, zic eu. 
 
Să expui povestea trecerii de la o epocă la alta, de la filmul mut la filmul cu sunet, e o treabă dificilă, iar ideea de început te introduce din prima în atmosferă, nu se poate să nu fii prins de poveste. E foarte interesant să vezi ce se-ntâmplă de obicei în spatele camerelor, cum se poartă actorii, care sunt ițele ascunse în spatele unei povești de succes, cât de ușor poți fi uitat atunci când vremurile se schimbă. Îmi place morala filmului, să fii flexibil reprezintă o punte de salvare atunci când toată lumea face un pas înainte. Deși e bine să prețuim și părțile frumoase ale epocilor trecute, conservatorismul nemăsurat și orgoliul exacerbat pot de multe ori să ne orbească și să ne împingă spre greșeală. De aceea e bine să fim deschiși și să apreciem corect ceea ce viitorul și tehnica modernă ne oferă. Sunetul, ca un exemplu din film.
 
Și cu asta, ajung la unul dintre punctele forte: coloana sonoră (2 premii); melodiile sunt grozave, iar dansurile efectuate pe aceste ritmuri nebunesc de plăcute sunt o minunăție, ți-e mai mare dragul să le admiri; de asemenea, costumele sunt superbe, rămân în pană de adjective când vine vorba să descriu aceste aspecte ale filmului. se vede că dl Hazanavicius a făcut o treabă bună și a fost mai mult decât atent la detalii. Păcat însă că scenariul nu e mai complex de-atât, povestea e destul de previzibilă, puțin artificială pe alocuri.
 
Per total, filmul e unul foarte bun, dar îi lipsește acel ceva care să-l facă memorabil. Într-adevăr, a fost o mișcare foarte curajoasă din partea lui Michel Hazanavicius, dar a prins la public și asta nu numai datorită faptului că e special, neobișnuit, în comparație cu celelalte filme care apar an de an, ci și grație unei regii de calitate, unor actori talentați, expresivi și a unei coloane sonore minunate. Aș fi răutăcioasă dacă aș spune că m-a impresionat doar datorită impactului pe care l-a avut acest film MUT în 2011 sau pentru că are o mulțime de premii câștigate. Eu vi-l recomand pentru că e frumos și are părțile lui foarte bune, chiar briliante pe alocuri. La urma urmei, și de curiozitate merită să vă uitați, un asemenea film nonconformist nu trebuie ratat! 

Mizeria – minunată și grozavă încercare, din care cei slabi ies ticăloși și cei tari, sublimi. Un creuzet în care soarta aruncă pe om de câte ori vrea să aibă o pușlama sau un semizeu!

Apărut în anul 1862 la Bruxelles, romanul ”Mizerabilii” al lui Victor Hugo a marcat apogeul prozei romantice franceze, intrând astfel în galeria celor mai valoroase opere ale umanității. Aflată la intersecția dintre toate genurile literaturii, creația lui Hugo valorifică teme din toate domeniile posibile: filozofie, morală, artă, politică, istorie. ”Nu un roman, un munte” spunea autorul și câtă dreptate avea! Traduse de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu, cele 5 volume din ”Mizerabilii” au fost publicate în 1969, la Editura Biblioteca pentru Toți (prima traducere pe teritoriu românesc a acestei opere a fost realizată la un an după apariția romanului).

Elaborat sub forma a 5 părți de dimensiuni aproximativ egale (cu un plus pentru partea a 4-a), romanul lui Hugo ne prezintă drumul plin de opreliști pe care un fost condamnat, Jean Valjean, trebuie să-l străbată pentru a fi mântuit. Spusă sub forma aceasta, povestea poate părea simplă, dar e doar o iluzie: Mizerabilii reprezintă unul dintre cele mai complexe romane, ce îmbină stiluri diferite, subiecte extrem de variate și o multitudine de povești ce se-ntretaie cu subiectul principal: destinul lui Jean Valjean. Deși unii critici au încercat să identifice un defect în eternele paranteze pe care naratorul le intercalează în roman, pentru că acestea l-ar putea deruta pe cititor, consider că aceste abateri de la subiect reprezintă doar încercări de a-l introduce pe-acesta cât mai aproape de atmosfera și contextul în care se desfășoară acțiunea. ”Când nu pierzi din vedere subiectul, nu te abate din drum nici o digresiune”, spunea Victor Hugo și, din nou, avea dreptate.

Cele 5 părți: Fantine, Cosette, Marius, Idila din strada Plumet și Epopeea din strada Saint-Denis, Jean Valjean, poartă numele celor mai importante personaje și evenimente din roman, piesele vitale din puzzle-ul pe care-l reprezintă viața plină de încercări a lui Jean Valjean. Deși axul central al operei îl reprezintă traseul lui Jean Valjean, destinele lui Cosette și Marius sunt analizate cu mare atenție de un narator omniscient, omniprezent, gata să solidarizeze cu personajul său principal sau să se răzvrătească împotriva unui Thenardier imund din orice punct de vedere.  Naratorul nu se limitează doar la prezentarea situațiilor, la povestirea evenimentelor, ci se implică din punct de vedere emoțional, atrăgându-l astfel și pe cititor, care începe să citească cu sufletul, nu doar cu ochii minții. De asemenea, detaliile care abundă în descrieri, tensiunea care transpare din rândurile unor pasaje, intensitatea cu care personajele își trăiesc dramele sau momentele de fericire sunt absolut superbe, te cuprind și nu te lasă să respiri în voie, devii una cu romanul și începi să înțelegi cu adevărat mesajul ascuns în fresca lui Hugo.

Deși dragostea reprezintă una dintre cele mai importante teme exploatate în roman, datoria și conștiința sunt resorturile care acționează cel mai des acțiunile lui Jean Valjean, Marius și nu numai: curajul tânărului pe baricadă, ce pare declanșat de dragostea pentru Cosette – ” Inima, trecând prin iubire, devine eroică” – surprinde și fascinează, dar adevărata motivație stă mereu în datorie. Lucru pe deplin conștientizat de Jean Valjean, ale cărui lupte interioare reprezintă adevărate masacre pentru orice suflet; puterea sa de sacrificiu îl ridică mai presus de toate celelalte personaje, deși din punct de vedere social, el se află la pământ, decăzut și înjosit, cu stigmatul pe frunte. Pentru el, datoria stă mereu deasupra fericirii, deși oricare altul ar fi înclinat să uite adevăratul scop pentru câteva momente efemere de împlinire și mulțumire: ”Ce lucru grozav e să fii fericit! Ce ușor ne mulțumim numai cu atât ! Cum credem că nu ne mai trebuie nimic ! Când stăpânim ținta înșelătoare a vieții, fericirea, uităm adevărata țintă, datoria !”.

 

Un alt important aspect prezentat de-a lungul romanului îl reprezintă răscoala din iunie 1832 și baricada din strada Saint-Denis. Descrieri despre război, răscoale, revoluții sunt prezente în toate cele 5 volume, începând cu scene din luptele lui Bonaparte la Waterloo, sfârșind cu răscoala din iunie 1832, la care participă atât Marius și Jean Valjean, cât și Javert. Elogiile pe care Victor Hugo nu ezită să le aducă Franței la orice cotitură a poveștii se confundă adeseori cu adevărate lecții de istorie, din care imaginea țării sale reiese sub zeci de fațete, una mai potrivită ca alta:  ”Franța este făcută să trezească conștiința popoarelor, nu s-o înăbușe. Începând de la 1792, toate revoluțiile din Europa se reduc la Revoluția Franceză; lumina libertății vine din Franța. Libertatea radiază din Franța ca de la soare. E orb cine n-o vede! A spus-o și Bonaparte.”

Coincidențele uluitoare, faptele neverosimile și neprevăzutul constituie unul dintre cele mai mari atu-uri ale operei, deoarece prezența lor în momentele-cheie animă spiritele și oferă mereu turnuri neașteptate, dar atât de bine conturate și cumpănite, astfel încât cititorul trece de la neîncredere și scepticism la o stare de fascinație, ca o vrajă. Măiestria lui Hugo constă mai ales în crearea unor astfel de evenimente neprevăzute, iar ideile sale romantice nu pot fi mai bine ilustrate decât prin aceste răsturnări de situație și momente de intensitate maximă, deoarece ”nimic nu e mai aproape să ți se întâmple decât ceea ce ți se pare cu neputință”.

Partea mea preferată în ceea ce privește romanul – cel mai bun pe care l-am citit vreodată – în opinia mea,  este maniera în care Hugo își construiește personajele. Meticulozitatea de care dă dovadă, atenția cu care le șlefuiește, pasiunea pe care le-o atribuie, geniul său complet se răsfrânge asupra lor și dă naștere unor personaje grozave, pe care n-ai cum să le mai uiți, alături de care suferi și iubești, de care te atașezi și pe care le admiri, ca pe idoli. Personaje ca Jean Valjean sau Javert – mărturisesc, nu știu pe care din ei doi îl prefer – nu pot fi întrecute, le folosești ca etalon pentru o lungă perioadă. Singurul meu regret în ceea ce privește cartea este că am terminat-o, iar singurul reproș ar fi că nu a mai existat o a 6-a parte care să se axeze pe Javert, un adevărat arhanghel al dreptății, o metaforă a justiției. Chiar și-așa, romanul este fabulos, de-o complexitate într-adevăr copleșitoare, dar de-o minuțiozitate pe care-o găsești foarte rar în alte opere.

Titlul reprezintă laitmotivul romanului, făcând trimitere la viața mizeră din punct de vedere economic sau spiritual a personajelor, mizeria fiind un punct de legătură între toate personajele romanului: ”de la un punct anumit, oropsiții și nemernicii se amestecă și se contopesc într-un singur cuvânt: în cuvântul fatal, mizerabilii”.

Cea mai bună descriere ar fi acest fragment din text, ce rezumă întreaga esență a romanului: ”Cartea pe care cititorul o are acum sub ochi reprezintă, de la un capăt la altul, în totalitate și în amănunt, oricare ar fi întreruperile și scăderile ei, drumul de la rău spre bine, de la nedreptate la dreptate, de la fals la adevărat, de la noapte la zi, de la poftă la conștiință, de la putreziciune la viață, de la bestialitate la datorie, de la iad la cer, de la nimic la Dumnezeu. Punctul de plecare: materia; capătul: sufletul. La început balaurul, la sfârșit îngerul”.

My week with Marilyn

 

 

 

Știe careva cine a fost Norma Jeane Mortenson? Ați putea măcar să ghiciți cine se ascunde în spatele acestui nume? Ei bine, nimeni alta decât faimoasa Marilyn. Marilyn Monroe. Cine n-a fost fascinat de frumoasa și controversata actriță Marilyn Monroe? Există persoană care să n-o fi admirat măcar o dată, să nu-și fi dorit să dea timpul înapoi și să trăiască măcar o zi în preajma ei? Ei bine, Colin Clark ne povestește despre neașteptata șansă de a fi în anturajul faimoasei actrițe, în My week with Marilyn. O radiografie subiectivă a actriței care a fascinat mapamondul, radiografie făcută de un tânăr asistent de regizor care primește oportunitatea vieții: aceea de a lucra cu Sir Laurence Olivier și Marilyn Monroe. 

Adevărată sau nu, povestea surprinde cadre din viața artistei, atât din punct de vedere profesional, cât și personal. Relațiile sale cu profesoara de actorie, cu soțul său, cu echipa de producție, cu ea însăși, toate sunt privite cu ochiul tânărului entuziasmat, inocent, fascinat de nimbul de lumină care-o protejează pe superba Marilyn. Filmul nu este un omagiu adus actriței, ci o tentativă de a picta-i portretul fără înfrumusețări sau adevăruri ascunse, ci cât mai apropiat realității. Un film biografic foarte bun, după părerea mea, deoarece o arată pe Marilyn în toată frumusețea și imperfecțiunea ei, o dezbracă de mit și o transformă în femeie. Am citit de curând o carte biografică despre viața lui Marilyn și multe trăsături ce se regăsesc în carte le-am putut identifica și aici. 

Cum am mai spus, poate povestea nu e adevărată, dar personajul căruia Michelle Williams îi dă viață este mai mult decât veridic. Cu ajutorul acestei producții, cinefilul are oportunitatea de a vedea ființa firavă și depresivă care se ascundea în spatele imaginii unui sex simbol, de a suferi alături de o femeie frumoasă, dar nefericită, de a admira un talent înnăscut, dar îngropat în temeri și nesiguranță. Premiul acordat lui Michelle Williams pentru rolul său este mai mult decât meritat: deși fizic nu seamănă chiar atât de bine cu Marilyn, pasiunea cu care o interpretează, aerul naiv pe care-l abordează în unele scene, frumusețea zâmbetului o recomandă ca fiind o actriță superbă, talentată, mai mult decât nimerită pentru acest rol. Am descărcat filmul ca s-o pot admira pe Marilyn și m-am îndrăgostit de Michelle. Este sublimă în acest rol, vizionați-l dacă nu mă credeți.

Pe lângă atmosfera incredibilă creată de regizor sau imaginile corelate cu o coloană sonoră superbă, am mai remarcat prestația excelentă a lui Eddie Redmayne, cel care-l interpretează pe tânărul Colin Clark. A fost o revelație pentru mine, nu mă așteptam să intre atât de bine-n pielea personajului, mă așteptam să fie total eclipsat de Michelle. Deși filmul are o morală a lui și pune accentul pe viața ca artistă a lui Marilyn, de remarcat sunt personajele minunate, e pur și simplu o desfătare să le privești. Dacă vreți să vedeți un film frumos în adevăratul sens al cuvântului, făcând abstracție de (ne)adevărul prezentat, asta e cea mai bună alegere!

În cazul în care nu v-ați documentat în prealabil și nu ați citit nici o biografie a artistei, veți fi probabil uimiți de informații furnizate de film, veți fi chiar șocați să vedeți că Marilyn avea și o latură sensibilă, mofturoasă, instabilă, neîncrezătoare în forțele proprii, deși toată lumea se afla la picioarele sale, cum se află și acum. O actriță atât de frumoasă și expresivă, umbrită de o fire atât de dificilă și nestatornică, poate părea ceva de necrezut. Dar majoritatea biografilor înclină spre această caracterizare, lucru care o face pe Marilyn și mai admirată: o femeie paradoxală, o legendă în jurul căreia se țes povești de dragoste, comploturi, drame. 

Să începem de la 3!

 
 

Uitați-vă bine la imaginea asta! E ultima echipă care a reușit o calificare la un turneu final. Într-adevăr, doar 3 din vechea gardă fac parte și din lotul actual, care își începe în seara asta aventura,  dar tinerii ce vin din spate ar trebui să alerge mâncând pământul pentru această calificare. Doar sunt în joc viitorul și statutul lor de tinere speranțe sau valori confirmate. Diseară, în direct la TVR1, echipa națională joacă primul meci din preliminariile CM 2014, campionat ce se va disputa în Brazilia, pe ritmuri de samba învăluite în miros de cafea și spectacol.  E un nou început pentru Victor Pițurcă, selecționerul cu un palmares impresionant: 3 calificări la turneele în finale (2 cu echipa de seniori și una cu echipa de tineret). E un nou început pentru jucătorii naționalei, începând cu experimentații Raț și Marica și terminând cu debutanții Rusescu și Popa. E un nou început pentru noi, suporterii. 

Ciprian Marica se plângea zilele acestea de presiunea pe care presa, publicul, federația o pun pe lotul naționalei, preferând probabil să-și vadă relaxat și indolent de treburile sale personale, indiferent de rezultatul din această seară. Ei bine, nu prea se poate, Cipriane! Punem presiune pentru că ne interesează, pentru că vrem să credem în voi, deși ne-ați omorât speranțele și cu ocazia altor campanii de calificare, pentru că vrem să fiți eroii noștri! Ar fi mai bine să nu ne pese? Mulți români și-au pierdut interesul față de echipă, ca dovadă scăderea dramatică a numărului de membri ai fan clubului naționalei. 


Dar suntem dispuși s-o luăm de la capăt, să uităm umilința din primul meci din campania trecută (ratată), să trecem cu vederea iluziile spulberate, să îngropăm resemnarea și dezamăgirea în care ne-am complăcut de-a lungul Euro 2012 și CM 2010, pentru a vă sprijini pe VOI! Pentru că voi sunteți reprezentanții NOȘTRI, pentru că purtați nu doar tricoul naționalei, ci și o istorie frumoasă pe umeri, o istorie în care puteți avea un loc dacă vă veți califica. Ciprian cerea sprijinul publicului indiferent de rezultat, căci numai împreună am putea clădi lucruri frumoase și o nouă calificare. Ne vom achita de partea noastră, rolul va fi îndeplinit pe măsură, vom sta cu sufletele la gură și ochii pe voi, rugându-ne ca de data aceasta, să fiți zglobii pe teren, nu în baruri și cluburi. Vom suferi cu voi, vom plânge și ne vom bucura împreună. Vrem să fiți legendele noastre, să fim mândri că suntem contemporani cu voi. 


Dinamoviști sau steliști, olteni sau moldoveni, în seara asta suntem patrioți! Suntem ROMÂNI! Campania aceasta nu e decisă încă. Avem și noi șansele noastre; iar dacă veți sta concentrați și nu veți visa la cai verzi pe pereți, putem să începem campania cu dreptul și să încercăm s-o ducem la capăt în aceeași manieră. Nu e un meci decisiv, dar e prima impresie. Fiți bărbați și arătați că nu degeaba apărați tricolorul, că aveți sânge în instalații și v-ați săturat să tot vedeți Mondialul la televizor. Sau din tribune. Luptați, atacați, fiți mai buni! Noi vom fi alături de voi!


Asta e rugămintea noastră: să începem numărătoarea de la 3 în seara asta! 3 puncte de moral, pentru un început bun și o misiune îndeplinită. Nu joacă cifrele, ce dacă Estonia e cu 2 locuri în fața noastră în Topul FIFA? Aveți calități, aveți condiții, ne aveți pe NOI. Vă mai trebuie doar atitudine. Lăsați cuvintele deoparte, indiferent că-s plângeri, cerințe sau laude, și puneți osul la treabă! Că veți câștiga sau nu (e de preferat prima variantă), vrem să vedem determinare și dăruire. Va fi cel mai mare câștig și, alături de el, veți vedea că vor veni și punctele. Mult noroc, băieți! În seara asta, milioane de inimi bat la unison! Nu le înjunghiați, nu încă.