Sin City

 
 

Vă plac filmele noir? Pariez că majoritatea ați fi tentați să spuneți nu, dar în cazul de față ar trebui să faceți o excepție: Sin City reprezintă o combinație explozivă de efecte, muzică și răsturnări de situație, la care se adaugă o pleiadă întreagă de actori buni și foarte buni, unul mai talentat ca altul. Am fost mai mult decât reticentă în legătură cu acest film, dar mi-am luat inima-n dinți (mulțumită unui sfat foarte bun) și am decis să-l vizionez; foarte inspirată hotărârea, pentru că am rămas vrăjită din primul moment.

Deși începe destul de brutal, iar acțiunea pe parcursul filmului prezintă multe scene violente, înspăimântător de brutale pe alocuri, efectele salvează situația și în loc de sânge împrăștiat peste tot ca-n filmele lui Tarantino (nu e o critică, iubesc filmele lui QT!), veți observa un lichid galben care se tot scurge din rănile personajelor; oricât de ciudate vi se vor părea la început, efectele au un rol foarte important în acest film, veți vedea cu ochii voștri. La început vă va fi greu să vă obișnuiți cu imaginile alb negru, eventual cu șiroaiele de sânge galben, rochiile roșii ale superbelor actrițe sau cu ochii perfect de albaștri ai unor personaje, dar faceți un efort și încercați, vă așteaptă surprize plăcute! Veți constata că la urma urmei, efectele chiar au fost armonioase și veți fi uitat că filmul e noir, veți da deoparte acest amănunt și vă veți concentra pe cea mai interesantă parte a filmului: poveștile care se întretaie.


Ador acest tip de scenariu, ca o pânză de păianjen, când fiecare poveste este legată de o alta prin diferite fire și conexiuni, iar la final, toate poveștile se întretaie și răspunsurile pentru diferite scene rămase aparent în aer încep să se contureze. O prostituată ucisă, un fiu de senator care violează minore, un polițist pensionat care încearcă să restabilească dreptatea, un fost pușcăriaș în căutarea răzbunării, toate aceste personaje se unesc sub stindardul păcatului și acționează în consecință. Într-un oraș în care dreptatea se ascunde pe țeava unui pistol sau în mânerul unui cuțit, toate personajele par negative și totuși, orice acțiune poate ascunde o cauza mai mult sau mai puțin nobilă; nu degeaba se spune că drumul spre iad e pavat cu intenții bune… 


E un film altfel, atât din prisma efectelor folosite cât și din prisma poveștilor, dar tocmai acest ceva șocant, diferit, rareori întâlnit, a avut un impact atât de puternic asupra mea, astfel încât mă pot declara fan al acestui film, fără nici o ezitare. E bine ca, din când în când, să mai existe și câte o producție de acest gen, care să se diferențieze de celelalte și să atragă cinefilul prin alte mijloace; sper totuși că nu acesta va fi viitorul cinematografiei pentru că nu-mi pot imagina prea multe povești care ar arăta bine puse-n scenă în acest mod. Dar cine știe, vom vedea!


Mi-a plăcut mult și scenariul – foarte, foarte bun, poveștile – captivante, tensionate, mi-a stat inima în loc la anumite faze, efectele sunt grozave, deși la început va fi puțin ciudat să vă obișnuiți cu ele, coloana sonoră e mai mult decât potrivită, iar actorii dau viață unor personaje memorabile: Mickey Rourke și Clive Owen mi-au plăcut în mod special, dar nu sunt de neglijat nici Bruce Willis în rolul polițistului sau Rosario Dawson în rolul lui Gail. Paleta de culori destul de sărăcăcioasă este compensată de cea a personajelor, ce întruchipează caractere contrastante, dar cu background-uri la fel de terifiante; dacă sunteți mai slabi de înger, nu vă recomand filmul, deoarece în Sin City nu există eroi, răul se ascunde până și în ochii clari și albaștri ai unei fetișcane, iar păcatul te-ademenește din spatele unor falduri roșii sau bucle aurii. Unde există păcat, există și pedeapsă; dar ce te faci atunci când sufletul nu se mai teme de nici un supliciu, iar răul iese nestăvilit la suprafață?




Anunțuri

La mare, la soare, exchange-ul e prea tare!

 

După o noapte infernală pe tren, cu întârziere de 2 ore și un sfert, un zbor de o oră în care am stat non-stop cu un nod în gât și un drum cu autocarul din Istanbul spre Eceabat (a durat cam 6 ore!!!), am ajuns într-un final la destinație, pe la 2 jumătate dimineața. Am reușit să dorm vreo 5 ore, după ce efectul cangur provocat de cele 2 cafele pe care le-am băut ieri (2 cafele, vă dați seam în ce hal m-a adus somnul) dispăruse complet; deși mă simt încă puțin obosită, în jumătate de oră reîncep activitățile de Teambuilding și nu pot, dar nici nu vreau, să lipsesc. 

Dar nu pot să plec înainte să vă spun că am nimerit într-unul din cele mai frumoase locuri în care am fost vreodată: pot să văd marea de la geam, străzile sunt curate și frumoase, pe trotuare se găsesc o mulțime de standuri cu suveniruri, vremea e excelentă, 30 de grade, mai adie puțin vântul, e perfect, cred că mâine dau o fugă să mă bronzez în pauza de masă. Însă cel mai frumos aspect îl reprezintă oamenii – sunt atât de calzi, de primitori, mereu cu zâmbetul pe buze, încearcă mereu să te facă să te simți ca acasă… Aaaa, și să nu uit: mâncarea (știu că e devreme să mă pronunț) e grozavă!!! Cred c-am să mă întorc acasă cu ceva kilograme în plus, e prea bună! 


S-a meritat drumul obositor, am ajuns într-un loc superb din care îmi va părea foarte rău să plec… Oricum ar fi, abia aștept să văd următoarele activități, momentan am făcut doar jocuri de nume și energizere, ca să ne obișnuim unii cu alții, dar programul se anunță a fi unul foarte interesant, abia aștept să văd cum vor decurge lucrurile.. Am învățat deja să spun ”Bună!”, ”Mulțumesc!”, ”Pa pa” în turcă, m-a învățat Omer, un student din Istanbul, alături de care am stat jumătate din drumul petrecut pe autobuz. Mi-a scris 4 pagini mici cu diferite replici și cuvinte pe care le voi putea folosi aici, dar încă nu le-am reținut decât pe astea mai ușoare, dar începutul e promițător, chiar îmi place cum sună turca! Teșekkurler, prietene, mi-ai fost de mare ajutor! 


Și ca să vedeți cât de drăguți sunt oamenii aici și primitori, pot să vă mai dau un exemplu: după ce Omer a coborât în Tekirdag, a venit un domn mai în vârstă și i-a luat locul. Arăta ca un bunic simpatic, cu părul și mustața albite, și, deși nu vorbea engleza, a fost mai mult decât drăguț oferindu-mi 3 bomboane, pe care le-am împărțit cu cei doi colegi care stăteau în fața mea și cu care vorbeam. I-am mulțumit frumos și a zâmbit cald, după care a continuat să se uite la film (în autocar, pe spatele fiecărui scaun, se afla un ecran la care-ți conectai căștile și puteai să vizionezi filme, videoclipuri sau meciuri de baschet, depinde ce găseai pe diferitele canale; nu mai spun că internetul wireless mergea mai bine decât în unele cămine în România). Recunosc. m-a cam terorizat o oră pe drum, când a adormit și sforăia de parcă nu mai dormise de ani întregi, dar asta e, nu puteam să fac nimic, decât să-mi bag căștile-n urechi și să ascult la volum foarte ridicat Had enough, de Breaking Benjamin!


Vă mai țin la curent cu noutățile, să văd ce activități se vor desfășura în partea a doua a zilei. Un lucru e cert: grupul e super, oamenii sunt calzi, sociabili, primitori, dinamici și foarte de treabă, proiectul se anunță a fi pe cinste! 

A ieșit soarele și pe strada noastră!

 
 
Așa-i că sunteți fericiți? Au început să vă atragă iar meciurile naționalei? Parcă începe să vă înmugurească în inimă speranța că vom bate Olanda, nu-i așa? După un meci în care românii au câștigat, dar au și jucat frumos, fără să marcheze din ofsaid sau să se baricadeze în propria jumătate, au început să apară tot mai mulți susținători ai echipei, fanii și-au mai recăpătat încrederea în forțele naționalei, ba chiar în Pițurcă, așa ciudat și introvertit cum e el, și în lotul său (pe care mulți l-au criticat pentru că lipsește X sau a venit Y în locul lui Z). 
 
Nu e cazul să ne entuziasmăm prea mult și să ne proclamăm câștigătorii grupei, dar nici nu trebuie să ne panicăm în perspectiva meciului cu Olanda, la urma urmei, tot 11 vor fi și ei, tot 2 picioare are fiecare fotbalist olandez, important este ca noi să nu stăm sfioși, în așteptare, să pândim un contraatac, pentru că vom păți precum CFR Cluj, nu uitați că tot Van Persie este killer-ul din atacul portocaliilor. Și nu cred că norocul va mai fi atât de darnic de data aceasta, să-i mai permită lui Goian să marcheze din ofsaid. Cu fruntea sus, cu mult tupeu și încredere în noi, putem reuși un rezultat bun și un joc mare! Mai ales că se joacă la noi acasă, pe Național Arena, unde fanii le vor da aripi jucătorilor și-i vor înspăimânta pe adversari. 
 
Sper ca dl Pițurcă să fie la fel de inspirat și de această dată, să joace pe aceeași carte GROZAVă ca la Istanbul, fără să țină cont de păreri din exterior, căci în cazul unei erori, el va plăti, nu miile de așa-ziși antrenori care-și dau cu părerea. Dacă e să moară, să moară pe mâna lui! Felicitări băieților pentru jocul prestat și jos pălăria pentru golul grozav! Și nu uitați, la națională, nu mai există steliști, dinamoviști, stranieri, există doar români în tricouri galbene care trebuie să joace curajos, cu gândul la milioanele de inimi care bat la unison în timpul meciurilor României! 
 
Acestea fiind spuse, sper ca meciul cu Olanda să ne dea din nou prilej de bucurie, dar mi-aș ca adversarii noștri de aseară să câștige și ei, nu de alta, dar voi fi în Turcia săptămâna viitoare și știți și voi cât sunt de pasionați și înverșunați turcii în ceea ce privește fotbalul! Sper doar să nu mă trimită să dorm afară dacă voi trimite săgeți spre meciul frumos dintr-o memorabilă seară de octombrie! Vă urez un week-end superb și nu uitați de meciul cu Olanda, naționala are nevoie de noi! 
 
 Hai România!
 
*P.S.: Știu că nu e încă 14 octombrie, dar țin să-i urez La mulți ani! unui copil frumos care va împlini mâine 18 ani! Draga mea, sper să ai parte de cea mai frumoasă duminică din viața ta mâine, să fii sănătoasă, iubită, să ai încredere în tine și să încerci să să profiți de toate oportunitățile care-ți vor apărea în cale! Știu că urmează un an greu pentru tine dar sunt sigură că te vei descurca minunat! Sunt mândră de tine și nu-mi vine să cred că din fetița simpatică pe care-am cunoscut-o în generală, te-ai transformat într-o tânără frumoasă, deșteaptă, ironică până-n vârful unghiilor, dar mai ales, într-o prietenă atât de dragă! Îmi pare rău că nu voi fi și eu mâine cu tine, dar ne vedem când mă întorc! Păstrați șampanie și pentru mine! La mulți ani, Octă!

Frida


 
 
Autor: Barbara Mujica
Anul apariției: 2001/2007
Editura: Tritonic
 
 
Arta a ținut-o în viață. Să naști frumusețe din durere
este ceea ce a ajutat-o să dea sens existenței.
 
Frida Kahlo, pictorița mexicană celebră pentru autoportretele sale, dar și pentru relația tumultuoasă cu Diego Rivera, marele pictor muralist mexican, a reprezentat un subiect extrem de captivant și atractiv de-a lungul timpului, existând o varietate de biografii ale acestei controversate personalități. Folosindu-se de mai multe surse pe care le numește inclusiv în nota de final, Barbara Mujica încearcă să reconstituie universul marii pictorițe, creând astfel o fantastică poveste despre viața și cariera primului artist mexican din secolul XX care a avut un tablou expus la Luvru. Oferind un plus de autenticitate poveștii, autoarea o alege ca povestitoare pe Cristina, sora mai mică a Fridei, înger și demon în viața artistei. Barbara dă dovadă de o măiestrie ieșită din comun, reușind să creeze o paralelă între sora deșteaptă, faimoasă, artistă, curajoasă, excentrică, și sora prostuță, anonimă, lipsită de talent, neîmplinită, ștearsă, paralelă care le desparte prin diferențele uriașe de caracter și le unește printr-un sentiment acut de durere.
 
Deși lumina reflectoarelor, la fel ca în viața reală, cade pe Frida, autoarea nu o neglijează pe Cristina, schițând două portrete în același timp, iar relația de simbioză între cele 2 surori este de netăgăduit. Deși, în cea mai mare parte, Cristina este dependentă de Frida pentru a-și confirma sieși existența – Uneori, chiar dacă sunt apropiate, surorile își trăiesc viața independent, fiecare urmându-și propriul destin. Nu și în cazul nostru. Adevărul era simplu, fără Frida, Cristi nu exista. – Frida de asemenea depinde într-o oarecare măsură de surioara sa mai mică, deoarece măreția sa și-o construiește încă din adolescență, când fascinația pe care o exercită asupra surioarei îi mărește încrederea în sine și îi mângâie ego-ul. Cristina reprezintă fanul, Frida artistul. Nici unul nu poate exista fără celălalt. Deși la prima impresie Frida este o femeie puternică, independentă, care nu are sau nu vrea să aibă nevoie de nimeni, latura sensibilă a acestei fenomenale luptătoare ne este dezvăluită în jocuri de lumini și umbre, prin intermediul diferitelor întâmplări pe care autoarea le reconstruiește și le-mbină în contextul evenimentelor reale din viața Fridei și a Mexicului din secolul XX.
 
Iubirea artistei pentru Diego, boala care o mutilează și accidentul care îi răpește posibilitatea de a mai avea copii, rivalitatea dintre surori în momentul în care Cristina devine muză și amantă a acestuia, tumultuoasa situație politică a Mexicului, schimbările radicale în artă, izbucnirea războaielor mondiale și asasinatul lui Troțki, toate aceste evenimente sunt străbătute de fire electrice încărcate de emoție și durere, narațiunea la persoana I reușind să capteze mai ușor atenția cititorului. La început, lecturarea acestui roman poate fi un șoc, datorită limbajului folosit pe alocuri și a imaginilor descrise, dar o personalitate atât de zbuciumată și controversată ca a Fridei Kahlo nu poate fi înțeleasă și percepută în adevărata-i esență decât prin transpunerea cât mai fidelă a cadrului care-a găzduit-o pe această mare artistă. A ceda este cea mai bună dovadă de curaj – ceea ce-nseamnă că Frida este cu adevărat o femeie curajoasă, pentru că ea a știut să cedeze în fața propriilor dorințe, propriilor impulsuri, propriilor demoni. Deși viața sa a fost marcată de la început până la sfârșit de durere, ea a avut puterea și curajul de a ține fruntea sus și a trece mai departe: dramatizând, abuzând de alcool, evadând în propriile-i autoportrete sau pur și simplu colecționând păpuși.
 
Cu excepția greșelilor de gramatică grave pe care le-am depistat în carte (e vina traducătorului sau a celui care trebuia să corecteze cartea, dar o fi fost și el certat cu limba română), recomand romanul cu cea mai mare căldură. E o oază de informații noi, nu e doar povestea unei artiste excentrice, spusă din perspectiva surorii mereu neglijate, ci și povestea Mexicului de la începutul secolului XX, a picturii (muraliste și nu numai) și cinematografiei din acea perioadă, a zbuciumatei situații politice la nivel mondial. Contextul general este descris cu migală de povestitoare, astfel încât amănunte ce par total insignifiante ajung să definească starea de spirit a acelei vremi și ascensiunea și căderile Fridei de-a lungul anilor. Deși unele trăsături au fost probabil exagerate în majoritatea biografiilor pentru ca aura de legendă să-i rămână fixată pentru eternitate, Frida poate fi un model pentru oricine, din perspectiva omului care a dat un scop suferinței sale: Își decora corsetele de gips, acele instrumente de tortură, transformându-le în instrumente ale frumuseții. Câți dintre noi ar avea puterea de a trăi cu un picior mai scurt decât celălalt, cu incapacitatea de a se reproduce, cu o coloană vertebrală strâmbă? Probabil doar cei cu o nemărginită poftă de viață, cum se vede că a avut Frida Kahlo.

Sherlock

sherlock-on-screen-modern

 
 
Producția care se apropie cel mai tare de perfecțiune! Nu glumesc, nu folosesc vorbe mari fără motiv, ci vă garantez că acest serial este cel mai bun pe care l-ați putea vedea vreodată! Această serie BBC este, fără doar și poate, preferata mea, nu am văzut niciodată un serial atât de bine construit, de palpitant și amuzant în același timp, cu actori atât de convingători și povești scrise fără cusur. Deși se încadrează în categoriile mister, dramă și crimă, are destule momente amuzante și câteva scene de dragoste care te țin cu sufletul la gură și-ți accelerează ritmul inimii. 
 
Să începem cu actorii. Benedict Cumberbatch și Martin Freeman, Rupert Graves și Andrew Scott, plus Mark Gatiss, actor și scenarist în același timp; ați mai auzit de numele astea? Sincer, eu nu auzisem decât de Benedict, pentru că-l remarcasem într-un film lansat în 2011, Tinker Tailor Soldier Spy, dar ceilalți, pentru mine, erau niște anonimi. Până când, într-o frumoasă seară de toamnă, m-am decis să urmez sfatul unui bun prieten (îi mulțumesc pe această cale că mi-a recomandat cel mai tare serial posibil!!!) și să vizionez primul episod din Sherlock. Actorii au fost prima piesă din puzzle care m-a vrăjit, Benedict, cel puțin, este incredibil, nu-l mai pot identifica pe Robert Downey Jr. cu Sherlock, nu de când am văzut serialul acesta. Dar nu doar el face un rol excelent, Martin, Rupert, Mark și mai ales Andrew sunt și ei la înălțime, extrem de credibili, foarte maleabili în interpretările lor, dar și cu un accent britanic de toată frumusețea. Cu toții par făcuți pentru aceste roluri, în special Benedict și Andrew, care portretizează două personaje antitetice de o complexitate ieșită din comun, rar mi-a fost dat să văd 2 personaje opuse atât de bine conturate și atât de convingătoare. Duelul dintre îngerul aparent insensibil și demonul capricios e plin de scântei și răsturnări de situație, dar rolurile sunt atât de bine jucate încât mi-a venit greu să nu-l simpatizez și pe Moriarty (de Sherlock m-am îndrăgostit), la urma urmei, legătura dintre cei doi este geniul, iar această calitate face misiunea de a urî personajul negativ, imposibilă. Un Sherlock mândru, rece, intuitiv, zeflemist, de-o inteligență și agerime sclipitoare, conștient de calitățile sale, împotriva unui Moriarty pișicher, viclean, crud, plin de surprize, la fel de inteligent și ager. Nici unul din ei nu poate fi pictat doar în nuanțe pozitive sau negative, ambii sunt umani, predispuși erorilor și imperfecțiunilor; dar tocmai aceste imperfecțiuni îl transformă pe Sherlock în eroul perfect, iar pe Moriarty în adversarul cel mai potrivit. Puterea de atracție pe care a exercitat-o acest personaj negativ asupra mea m-a făcut să-l detronez pe Joker, cel mai reușit personaj negativ, și să-l admir pe acest geniu al răului, groaznic de inteligent dar atât de fascinant. Eh, dar Sherlock chiar vă va lăsa cu gura căscată, n-ați mai văzut asemenea personaj, varianta Robert Downey Jr nu-i ajunge nici la degetul mic, după părerea mea; este încântător și totuși, insuportabil, sclipitor, dar atât de ignorant în ceea ce privește sentimentele, genial de ironic și, mai ales, hipnotizant!
 
Trecând la scenariu, trebuie să spun că toate cele 6 episoade de câte 90 de minute fiecare sunt absolut incredibile! Deși un episod durează o oră jumătate, nici un amănunt nu poate fi eliminat fără a deregla întreaga structură a poveștii, deoarece toate 6 sunt în conexiune cumva, sunt cursive și prezintă gradat duelul, tacit la început, dintre Moriarty și Sherlock. Veți rămâne cu ochii ațintiți asupra ecranului, nu veți mai auzi nimic în jur decât coloana sonoră bine aleasă și vă veți lăsa purtați de poveste, pentru ca la final, să nu vă dați seama ce repede a trecut timpul! Deși acțiunea fiecărei povești este plasată în secolul XXI, această variantă a lui Sherlock fiind una modernă și nonconformistă, aparent, suspansul este la el acasă și tensiunea vă va sugruma în momentele în care Sherlock își va etala talentul și istețimea. Deși am fost sceptică la început, am fost vrăjită de scenariu și surprinsă în cel mai plăcut mod de această producție; pentru mine, piesa cea mai importantă într-un film o reprezintă scenariul, iar în acest caz, scenariștii au făcut o treabă a naibii de bună! Înarmați-vă cu răbdare și veți sfârși cu inima plină de emoții contradictorii: uimire, admirație, pasiune, durere, compasiune, obsesie sau nerăbdare; acest serial vă va pătrunde în suflet cum mi-a pătruns și mie, iar la final, veți răbda alături de mine încă 3 luni până la apariția primului episod din sezonul 3. Scenele în care Sherlock îl confruntă pe Moriarty sunt de-o intensitate strivitoare, dar de multe ori, sunt presărate cu niște schimburi de replici care m-au lăsat cu gura căscată; veți vedea că Sherlock are niște line-uri memorabile, iar adversarul său nu se lasă nici el mai prejos. Și, ca să fie și mai atractiv, scenariul prezintă în multe locuri dialoguri de-un comic delicios între Lestrade sau John și Sherlock; prietenia care se leagă între John și genialul Sherlock mi-a dat fiori, pentru că arată clar ce este loialitatea, încrederea, respectul, afecțiunea și puterea de sacrificiu. Nu vreau să dau spoilere, dar legătura de camaraderie dintre cei doi prieteni va trece prin multe încercări și veți vedea că nu va muri! Conexiunea stranie ce-i unește pe înger și pe demon este observată în paralel, dar efectele acestor două legături asupra lui Sherlock pot fi urmărite pas cu pas, iar momentele explozive care apar pe alocuri din cauza acestora sunt impresionante, veți vedea!  
 
Țin să remarc și frumusețea costumelor și a coloanei sonore, dar și minunata muncă pe care o depune regizorul: veți vedea că unele scene sunt filmate în așa fel încât vă veți simți și voi acolo, printre martorii evenimentului, atât sunt de tulburătoare; nu mai spun de efecte, care sunt super, super! Tehnicile folosite de regizor reprezintă un punct forte al serialului, vă veți da seama și singuri, dacă veți accepta provocarea și veți viziona serialul. Ar mai fi o grămadă de spus despre acest serial care pe mine m-a cucerit din prima secundă, dar vă las să mai descoperiți și singuri misterele elucidate și frumusețea poveștilor; un asemenea serial merită văzut nu o dată, ci de mai multe ori!
 
Nu știu dacă pot să-mi aleg o parte preferată, deoarece toate aspectele mi se par formidabil de bine gândite și totul, de la actori la scenariu, de la replici la coloana sonoră, de la regie la costume, este excelent. Am folosit o grămadă de adjective până acum și simt că nu reflectă nici măcar jumătate din impactul pe care serialul l-a avut asupra mea și calitatea sa net superioară în raport cu celelalte producții din ultimii ani. Nu-mi rămâne decât să-mi las sufletul să vorbească și să pună cât de cât ordine în labirintul de idei care s-a format în capul meu odată cu terminarea filmului. Sper că v-am convins să urmăriți măcar un episod, pentru că restul va veni de la sine; o poveste atât de specială nu trebuie ignorată pentru că va ști cu siguranță să trezească în voi cea mai variată paletă de impresii și vă va subjuga. Inteligent, exploziv, taie respirația. Sherlock