Război și Pace

Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică – romanul lui Napoleon și Alexandru – conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși.– iată un pasaj extras din jurnalul marelui scriitor rus Lev Tolstoi, cel care a refuzat Premiul Nobel pentru Literatură, dar care și-a dus ideea la capăt, creând poate cel mai complex roman în care ne este prezentată realitatea nebună din Rusia de la începutul secolului XVIII.

Un compatriot de-al său spunea că sunt aici lucruri pe care în afară de Tolstoi, nimeni în toată Europa nu le-ar putea scrie și avea dreptate: lucrând timp de 6 ani la redactarea romanului său, autorul privește retrospectiv evenimentele devastatoare petrecute la începutul secolului și le pictează în tonuri de sânge și durere, lacrimi și credință, dragoste și împlinire. Pentru a oferi o imagine cât mai complexă și a-l atrage pe cititor în plasa poveștii sale, Tolstoi analizează războiul din prisma trăirilor și evenimentelor petrecute în viața a două familii importante, Bolkonski și Rostov. Viziunea sa epică este de o amploare incontrolabilă, deoarece romanul surprinde nu doar viața eroilor din cele două familii, ci și frânturi din viața oamenilor de rând, a armatelor gata la orice pas să se încleșteze și să lupte până la ultima picătură de sânge, a conducătorilor de oști care-și imaginează că planurile lor chiar au ceva de-a face cu derularea confruntărilor: Un infinit număr de forțe libere (căci nicăieri omul nu-i mai liber decât în decursul unei bătălii, unde știe că e vorba  de viață și de moarte) influențează asupra direcției desfășurării bătăliei, direcție ce nu poate fi niciodată cunoscută mai dinainte și nu coincide niciodată cu direcția către care se îndreaptă vreo forță individuală.

Radiografia pe care Tolstoi o face Rusiei aflate pe marginea prăpastiei îl ajută pe cititor să vadă atât sufletul autorului, cât și al personajelor implicate în campania anti-Napoleon. Nici un adevăr nu se prezintă în același chip pentru 2 oameni, spune Lev într-unul din cele 4 volume, oferind astfel o posibilă explicație pentru existența unei multitudini de variante în ceea ce privește desfășurarea campaniei lui Napoleon în Rusia țaristă. Dar scriitorul nu vrea să prezinte doar războiul și consecințele sale (din punct de vedere istoric), el vrea să prezinte Omul, în încercarea sa de a se regăsi și de a oferi un sens vieții; de aceea personajele principale (Andrei și Maria Bolkonski, Pierre Bezuhov, Nikolai și Natașa Rostov) sunt descrise în zeci de pasaje, care de care mai emoționante și mai frumoase, în funcție de natura suferinței sau a trăirii emoționale. Niciunul nu este perfect sau scutit de durere, fiecare va primi la momentul potrivit o lovitură năprasnică din partea destinului: care din ei va putea trece mai departe și cât de mult va crește în urma unei asemenea experiențe, veți afla doar citind romanul.  


Andrei (personajul meu preferat, de altfel) este bărbatul inteligent, sarcastic, onest, dar care-și dorește gloria mai mult decât orice în viață: Dacă vreau glorie, dacă vreau să fiu cunoscut de oameni, dacă vreau să fiu iubit de ei, eu nu sunt vinovat că vreau asta, că nu vreau decât asta, că numai pentru asta trăiesc. DA! Numai pentru asta! Suferința care-l prinde ca într-o menghină îl determină pe Andrei să-și schimbe punctul de vedere și să cunoască adevăratul sens al vieții, dar asta doar după îndelungate lupte cu sine și cu cei din jur. Nikolai și Pierre, cel mai apropiat prieten al prințului Andrei, suferă probabil cele mai spectaculoase procese evolutive, transformându-se din tineri nesiguri, inteligenți, dar influențabili, în bărbați maturi, capabili să ia deciziile potrivite la momentul potrivit. Prezența celor două personaje feminine este foarte importantă, căci Maria și Natașa sunt indispensabile în procesele evolutive ale lui Andrei, Nikolai și Pierre. Felul în care cele două tinere se apropie și ajung să iasă din impas împreună reprezintă unul dintre cele mai frumoase momente ale poveștii, deoarece legătura lor de prietenie se sudează având la bază durere și lacrimi, moarte și umbre, nu complimente false și zâmbete șirete.


Totodată, Napoleon apare ca o entitate omniprezentă, în orice discuție, ceartă, plan, făcându-se referire la el. Iar dacă așa se întâmplă pe timp de pace, închipuiți-vă ce se întâmplă pe timp de război. Bătălia o câștigă cel care e hotărât s-o câștige cu tot dinadinsul, iar rezultatul campaniei napoleoniene nu face excepție de la această replică pe care o veți regăsi în roman. Pentru cei fascinați de Napoleon sau de campaniile militare (precum e subsemnata), pasajele din cartea lui Tolstoi vor fi ca o oază, veți putea găsi acolo tot ce vă doriți, iar obiectivitatea descrierii nu trebuie pusă la îndoială deoarece Tolstoi se concentrează asupra Omului, mai puțin a istoriei și a felului în care se derulează. Nu mă-nțelegeți greșit, pasajele care descriu luptele sunt extrem de credibile, pline de amănunte și de evenimente ce oferă veridicitate poveștii, dar toate sunt scrise în așa fel încât tot Omul să iasă în evidență, contribuția sa, impactul luptei asupra sa, felul în care istoria nu se poate scrie fără ajutorul lui.


Tolstoi pune sub lupă Omul, observându-i felul de a reacționa, în funcție de motivul care-i declanșează un anumit tip de comportament: fie că este vorba de religie, război, credință, durere, dragoste, nici o fațetă a sufletului nu-i rămâne ascunsă, ci ne este destăinuită. Teme precum libertatea sau rațiunea omului nu sunt ocolite, din contră, autorul analizează și din acest unghi Omul și ne ajută să-l înțelegem mai bine:Privit în legătură cu viața colectivă a omenirii, omul ne apare supus legilor ce guvernează această viață. Dar același om, privit independent de viața colectivă, ne apare ca liber. Meritul extraordinar al autorului este acela că reușește să creeze eroi credibili, care sângerează și mor, care iubesc și își desfac aripile de plumb, care se sacrifică și zâmbesc în momentul în care moartea le bate-n geam. Fina analiză psihologică, descrierile credibile, desfășurarea acțiunii pe mai multe planuri, evoluția personajelor și labirintul în care se rătăcește fiecare în căutarea propriului ideal, explicarea unor concepte extrem de dificile, paradoxale pe alocuri, toate acestea reprezintă dovezi clare și concludente ale genialității autorului și a calității superioare a romanului.


Doar citind Război și Pace veți putea savura un roman complex și complet, care să îmbine perfect temele filozofice cu cele istorice, iubirea cu războiul, viața individului cu viața colectivului. Dacă vreți o carte pe care să n-o mai lăsați din mână și alături de care să suferiți și să plângeți de emoție, asta este alegerea potrivită; vă garantez că vă veți regăsi în cel puțin unul dintre personaje, pentru că Război și Pace nu e doar o poveste, ci un univers în care sunteți bineveniți oricând. Enjoy! 

 

Anunțuri

The Dark Knight Rises

 
 

Și iată că, în prima zi de Crăciun, mi-am descoperit trilogia favorită: nu mi-aș fi putut imagina un sfârșit mai potrivit pentru eroul fără super-puteri, omul capabil de orice pentru a-și salva orașul. Eram sigură că frumusețea poveștii și complexitatea acțiunii vor crește odată cu această ultimă parte, dar nici prin ruptul capului nu mi-ar fi trecut un asemenea scenariu.

Christopher Nolan demonstrează încă o dată cât geniu se ascunde în spatele ochilor săi albaștri și creează un deznodământ nemaipomenit pentru această legendă renegată a orașului Gotham. Pentru cei care n-au urmărit primele 2 părți, le recomand s-o facă imediat, altfel filmul își pierde din farmec; veți vedea că cele 3 povești se împletesc armonios și nu veți regreta decât faptul că nu le-ați vizionat mai devreme. Revenind la The Dark Knight Rises, pot să spun că are de toate: scenariu incredibil, regie perfectă, costume, coloană sonoră, efecte demențiale, și o pleiadă de actori, care mai de care mai talentați și cuceritori. 


Deși nu se mai pune accentul atât de mult pe un personaj (cum s-a întâmplat în primele 2 părți), povestea are de câștigat pentru că iese mult mai mult în evidență, atenția ne este captată mai mult de ascunzișurile și capcanele din scenariu decât de evoluția lui Batman sau a lui Bane. Și să fim serioși, spre ce să mai evolueze Batman? În primele 2 părți s-a dovedit a fi eroul perfect, nu mai avea nevoie de ajustări, și totuși, iată că Nolan reușește să-l ridice cu o treaptă peste desăvârșire. Eu, una, mă declar încântată de felul în care s-a derulat acțiunea acestui film, deși inima mi-a luat-o la galop de multe ori, iar în unele momente am avut reacții total contradictorii: când râdeam, când îmi dădeau lacrimile. 


Abia mă abțin să nu dau aici câteva spoilere legate de scenariu, dar știu că satisfacția va fi mai mare dacă vă uitați la film fără să știți detalii sau cum se vor desfășura fazele cele mai interesante. Tot ce pot să spun este că finalul e fantastic, iar noile personaje sunt incredibile; poate nu la fel de conturate și bine schițate ca Joker, dar e cam dificil să prezinți în același film 4-5 personaje super bine-gândite, pe lângă cele existente deja. Oricum ar fi, vă garantez că prezența superbelor Marion Cotillard și Anne Hathaway oferă un plus de grație și delicatețe poveștii, ba chiar viclenie, pe când Joseph Levitt aduce un plus de eroism, care vă va face să-l iubiți (eu chiar i-am ținut partea tot filmul, iar finalul mi-a dat dreptate). Tom Hardy este prezența nefastă, răufăcătorul care luptă din răsputeri pentru propriul ideal (deși greșit); n-am crezut că el joacă rolul lui Bane nici când l-am văzut în film, mi-a provocat fiori pe șira spinării și sunt sigură că voi avea coșmaruri din cauza lui. Transformarea sa este extraordinară și îngrozitoare în același timp, din luptătorul antrenat din The Warrior sau Tinker Tailor Soldier Spy, a devenit ușa de oțel de care te izbești până ți se taie răsuflarea, fără ca măcar s-o clintești 1 mm. 


Și totuși, nici un personaj nu e pictat doar în alb și negru, nuanțele de gri sunt prezente la tot pasul și umanizează atât eroul, cât și banditul; dorința de a-și atinge scopul îi conduce pe toți, dar de partea cui stă dreptatea: a monstrului care-și apără puiul pe care-l iubește ca pe propria viață sau a simbolului care apără un oraș pe-al cărui piedestal stă umbra unui criminal? Poate veți găsi voi răspunsul potrivit pentru această dilemă, eu încă mă refac după șocul suferit în urma vizionării celui mai grozav film cu super-eroi. 

Mayașii să vă aibă în pază! Mai aveți o zi!

Panică, panică, panică! Mâine e sfârșitul lumii, după cum preconizează unii, că deh, așa au zis Mayașii. Sau Nostradamus. Sau Biblia. Sau alți amatori de senzații tari. Mă amuză teribil postările de pe facebook, nici nu știu care-s mai funny, alea postate de oamenii panicați sau cele care fac mișto, mai subtil sau mai direct, de această premoniție. Preferata mea: E sfârșitul lumii și eu nu știu cu ce să mă îmbrac! Demențială, indeed.

Dragii mei, stați liniștiți, nu se întâmplă nimic! S-au programat deja meciurile pentru competițiile europene (la fotbal și nu numai) pe 2013, au apărut calendare cu 2013, Supernatural încă scoate episoade noi, sezonul 3 din Sherlock trebuie să apară tot anul viitor, galele Oscar și G.G. se apropie, Bon Jovi are concert în iunie la Milano, apocalipsa va trebui să ia o pauză, n-are de-ales. Într-adevăr, Fuego se mută din România că s-a săturat să fie tachinat, dar ăsta nu e sfârșitul lumii, nici măcar al poantelor pe seama lui, nu e cazul să disperăm. În plus, deja au apărut zvonuri cum că s-a amânat deadline-ul, deci nu mai moare nimeni, puteți să vă pregătiți să postați multe mesaje de mulțumire pe orice site-uri de socializare, începând cu 21.12.2012.


Și-acum, că putem respira ușurați, am mai scăpat de o apocalipsă, ar fi cazul să aruncăm o privire pe geam: e așa frumos afară, vremea este superbă, probabil simțiți cu toții apropierea Crăciunului, pentru că doar zăpada poate aduce cu ea parfumul sărbătorilor. Un Crăciun așa înzăpezit n-am avut prea des, se pare că Moșul va fi darnic anul ăsta! Abia aștept să stau acasă cu pisico-bufnița în brate, cu o cană de ciocolată caldă, plăcintă și bomboane, lângă instalația de Crăciun, alături de mama, tata și Dudu. Să nu-mi uit croco-câinii, și ei au loc în peisaj. 


Pentru că sfârșitul acesta de an se anunță grozav, vreau să mulțumesc acelui Cineva care are grijă de noi (pe care oricine-l poate vedea oriunde, dacă știe să privească) pentru amintirile minunate de anul acesta, pentru familia și prietenii mei, pentru legăturile întrerupte și reluate, pentru loviturile încasate și pentru laude, pentru puterea de a merge mai departe și de-a ierta. Tot pe această cale vreau să urez La mulți ani! unei prințese, o ființă pe cât de fragilă și scumpă, pe atât de corectă și puternică, capabilă să te facă să zâmbești și să-ți fie alături nu doar la bine, ci și la rău. Draga mea, îți admir felul de-a fi, rar am văzut persoane atât de echilibrate și care analizează temeinic faptele înainte de a lua o decizie sau de a trece de o anumită parte a baricadei, sunt sigură că vei avea un viitor strălucit pentru că ești serioasă, muncitoare, onestă, frumoasă, grațioasă și, mai ales, iubibilă! Sunt mândră de tine și vreau să știi că mi-ești tare dragă (ne ești, tuturor, nu cred că există persoană care să nu te placă), îți urez mult succes în viață și sper ca legătura noastră de prietenie să dureze cât mai mult timp cu putință! De fapt, sunt convinsă că așa va fi, odată ce ai trăit în stil Bercian, e cam greu să te dezobișnuiești! Te îmbrățișez și ne vedem acasă, la o tablă (trebuie să menționez că cele mai drastice bătăi la table mi le-a administrat prințesa, dar nu-i bai, e adorabilă și când îți administrează niște corecții strașnice)! 


La mulți ani și ție, Bogdan, prietenul meu rocker pe care l-am cunoscut pe Conquiztador! Deși ne știm de vreo 5 ani de-acuma, îmi pare rău că ne-am întâlnit doar o dată! Dar tot e bine, pentru că am putut să văd și pe viu ce persoană grozavă ești și să constat cu mulțumire că s-au meritat cei 5 ani de discuții pe facebook și messenger. Chiar dacă ești stelist și râdem unul de altul când pierde echipa favorită, rock-ul ne ține uniți, haha! Mă bucur tare mult că am avut ocazia să te cunosc și să schimb melodii, păreri, povești și multe anecdote cu tine, sper să ne vedem și vara asta, eventual când mă întorc eu cu un sac de povești de pe meleagurile franceze. Îți doresc tot ce e mai bun pe lume, iar dacă soarta va fi mai jucăușă și nu-ți va acorda din prima ceea ce meriți, sunt sigură că oricum tu ai să lupți din răsputeri să o câștigi de partea ta! Să nu renunți niciodată la rock și fii mereu tu însuți, vei avea de câștigat!


Sărbători fericite tuturor!

Tinker Tailor Soldier Spy

 

 
Dintotdeauna mi-au plăcut filmele cu spioni, probabil pentru că sunt o fană înrăită a teoriei conspirației. Mă fascinează jocurile care se desfășoară în spatele cortinei, tacticile pe care diferitele servicii secrete le aplică, capcanele pe care și le întind unele altora, pistele false și agenții dubli. Sau mai bine zis, cârtițele. Tinker Tailor Soldier Spy este un exemplu despre cum trebuie să arate un film BUN cu și despre spioni: are nerv, suspans, mister, o poveste întortocheată și un deznodământ bombă. 
 
Ca să vezi un film ca ăsta, trebuie să fii cât de cât fresh, nu frânt de oboseală sau neatent, pentru că riști să pierzi multe detalii fără de care, la sfârșit, nu poți completa puzzle-ul. La mine n-a durat mult până mi-a captat atenția, când am auzit că răufăcătorul are nume de cod Karla, imediat am ciulit urechile. Și bine am făcut, pentru că am putut astfel să descopăr un scenariu nu bun, ci foarte bun! plin de capcane, încurcat, inteligent construit, astfel încât tensiunea să atingă cote alarmante pe alocuri. Misterul se simte ca la el acasă, nu vrea nici în ruptul capului să dispară, iar enigma cârtiței persistă până spre final; nu e o poveste banală, în care poți ghici din prima sau de pe la jumătatea filmului ce are să se întâmple. Chiar e o poveste super bine scrisă, mi-a plăcut aproape la fel de mult ca trilogia Bourne (favorita mea în ceea ce privește filmele cu spioni). Am menționat că scenariul a fost nominalizat la Oscar?
 
Celelalte 2 nominalizări sunt pentru coloana sonoră și cel mai bun actor: pe deplin meritate, aș zice eu, pentru că soundtrack-ul se îmbină atât de bine cu derularea acțiunii, că te ține-n priză chiar și atunci când ecranul se face negru, semn că pelicula s-a încheiat, iar actorul principal, Gary Oldman, face un rol de milioane. Personajul său, Mr. Smiley, strălucește prin inteligență și intuiție, dar nici celelalte roluri nu sunt de neglijat; l-am remarcat pe Tom Hardy, chiar mi-a plăcut cel mai mult din film, dar și Colin Firth face un rol foarte bun. Deși scenariul este foarte bine gândit, mai mult ies în evidență personajele decât povestea în sine; suspecții par a avea toți un motiv să trădeze și, totuși, adevărul iese cu greu la iveală.
 
Per total, filmul este foarte bun: acțiune și tensiune, personaje excelente, scenariu și coloană sonoră grozave, atmosferă captivantă, sufocantă chiar, și un final care-ți taie respirația. Îți poți dori ceva mai mult? Poate doar să downloadezi filmul și să-l vezi cât mai repede. Enjoy! 
 

Drive

 
 
Dacă m-ar fi întrebat cineva care a fost filmul care m-a marcat anul acesta, aș fi răspuns dintr-o suflare: Drive!, deși filmul meu preferat l-am văzut pentru prima oară tot anul acesta. Însă Drive nu poate fi comparat cu nimic din ce-am văzut până acum, e o combinație explozivă între adrenalină, dragoste, replici memorabile, violență, muzică uluitoare și acting de super calitate. Este fabulos, am vorbit 2 ore despre el după ce l-am văzut, iar acum nu știu cum să încep să vă conving că merită să-l vedeți și voi! Cu excepția unor scene foarte, foarte sângeroase (2-3 la număr, nu vă panicați!), totul mi s-a părut excelent. Și să fim serioși, Tarantino a creat scene mult mai rele, vedeți Kill Bill sau Pulp Fiction. Ar fi păcat să vă lăsați puși pe fugă, un asemenea film nu trebuie ratat. 
 
Unul din punctele forte: veți vedea un Ryan Gosling încântător, un om al faptelor și nu al cuvintelor, un personaj fantastic construit, spun eu, lucru valabil și pentru personajul lui Albert Brooks. Am auzit destule reproșuri cum că nu există prea multe replici, că Ryan nu prea vorbește; oameni buni, când veți asculta coloana sonoră (care-i genială pur și simplu – Nightcall și Like a hero mi-au rămas gravate în memorie, le ascult în disperare) și veți vedea ce scamatorii face regizorul, cât de impecabilă îi este munca, vă garantez că n-o să mai acordați atâta importanță faptului că replicile sunt mai puțin numeroase decât vă așteptați. Aici nu e vorba de filmele lui J.C. Van Damme, unde vezi doar bătaie, sânge + 2 replici ale actorului principal, că mai multe nu poate duce. NU!, aici este vorba de o regie extraordinară, de o poveste aparte, de niște actori care-s atât de naturali încât te fac să zâmbești de emoție, așteptându-le reacțiile. Dacă accentul se pune pe modul de regizare, pe efectele de lumină, care sunt superbe (vedeți scena din lift), pe acting în sine (mă refer la body language), asta nu înseamnă că e un minus faptul că nu se latră în pustiu de la început până la sfârșit. Cu ce-ar fi ajutat mai mult dacă cei doi protagoniști ar fi purtat niște dialoguri de-alea lungi, aproape plictisitoare, cu declarații, promisiuni de salvare, de răzbunare, planuri detaliate care pe urmă pică total?! Eu una, prefer acele tăceri jenate și zâmbete pe furiș, cu mai puțină vorbă și mai mult suflet; ei își lasă inimile să vorbească, dacă vă dați jos dopurile din urechi veți auzi și voi.
 
Sunt niște scene superbe când nu se vorbește, doar cadre slow-motion care arată gesturi, zâmbete, sclipiri de fericire în priviri, însoțite de un soundtrack de nota 12. Dacă vi se pare prea lentă desfășurarea, vă recomand să vă uitați la Fast Five. Nu o spun cu sens depreciativ, eu sunt fană Fast and Furious, dar Drive e altă mâncare de pește. E un film mult mai complex, trebuie savurat, nu dat pe gât ca shot-ul de tequila; vă spun cu mâna pe inimă că mie mi s-a părut că au zburat alea 100 de minute, într-atât am fost de prinsă. Dacă vă așteptați la acțiune de la primul la ultimul minut, nu e ăsta filmul vostru; în schimb, dacă vreți să vă lăsați cuprinși de o senzație ciudată de tensiune dureroasă amestecată cu emoție, asta-i o alegere mai mult decât bună. Perfectă, aș îndrăzni să spun. 
 
Mărturisesc, eram atât de tensionată, parcă-mi țiuiau urechile și-mi galopa inima, nu știam ce e cu mine, regretam că se scurgeau minutele și trebuia să ajung la final. Și apoi regretul suprem, că s-a terminat și nu va mai exista o continuare, că n-am să-l mai pot vedea pe Ryan calm, în spatele volanului, cu mâna pe schimbător, gata să pornească din nou într-o cursă nebunească. 

Povestea este specială, nu clișeul – tipul bun rămâne cu fata, banii și mașina și pleacă fericit în Caraibe. Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am uitat singură la film (nu de alta, dar am putut să fiu extrem de atentă și să observ frumusețea acestei producții) și mulțumesc și mai mult pentru recomandare. Deși sunt dezamăgită de unele comentarii negative citite pe diferite site-uri, pe de-o parte îmi vine să zâmbesc, pentru că Drive nu poate și nu va trece neobservat. Filmul ăsta e neprețuit, tocmai pentru că nu te lasă indiferent: îl iubești sau îl urăști. Eu deja am ales o parte a baricadei. Vă recomand să faceți același lucru, cât mai repede! Vizionați-l!