Django Unchained


 
 

Categoric, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată. Stau și mă gândesc la toate producțiile lui Tarantino pe care le-am vizionat și nu pot să găsesc una care să nu-mi placă. Omul ăsta este absolut incredibil, poveștile lui sunt atât de exagerate pe alocuri și totuși atât de verosimile, e pur și simplu un paradox. De la Reservoir Dogs sau Pulp Fiction până la Kill Bill, Sin City sau Inglourious Basterds, mă declar fan convins al marelui regizor; e unul dintre preferații mei și îi urmăresc mereu producțiile cu cel mai mare interes.

Django Unchained iese din tiparele lui Tarantino în primul rând pentru că e western; nu m-aș fi așteptat la un asemenea subiect, dar așa e el, mereu surprinzător. Iar trucul de magie i-a adus deja un Golden Globes pentru cel mai bun scenariu și mai mult ca sigur va veni și Oscar-ul. Trebuie menționat și faptul că filmul mai are un Golden Globes pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, Christoph Waltz strălucește din nou într-un film de-al lui QT, precedentul Golden Globes fiind obținut tot pentru un rol secundar, în Inglourious Basterds.


Nu pot să aleg ceva din film care să-mi fi plăcut cel mai mult, este pur și simplu genial construit, actorii sunt extraordinar de bine puși în valoare, scenariul e… jos pălăria!, costumele și coloana sonoră sunt memorabile… Filmul e bun cap-coadă, rar mai vezi așa ceva. Povestea este super bine construită, dialogurile sunt ca de obicei, de neuitat (poate nu la fel ca în Pulp Fiction – alea mi se par mai presus de toate, dar se ridică la nivelul unui Inglourious Basterds sau Kill Bill), iar finalul e neașteptat și totuși just. Neașteptat nu e chiar cel mai potrivit cuvânt, dar e primul care-mi vine-n minte.


Personajele sunt pline de consistență și savoare, un erou ca Django, un ”mentor” ca Schultz și un anti-erou ca dl Candie, numai în filmele lui QT pot apărea. Deși Leo DiCaprio este unul dintre actorii mei favoriți, rolul care mi-a plăcut cel mai mult a fost cel al lui Chris Waltz, absolut genial, sunt extrem de mândră că un actor european face furori la Hollywood! Nu mai spun de cât de frumoasă și grațioasă este Broomhilda (am apreciat foarte mult și legenda introdusă-n film, chiar a dat o notă de basm poveștii; asta până la maratonul împușcăturilor). Incursiunea în mitologie mi-a plăcut pentru că eu știam deja povestea, iar dacă nu ar fi fost explicată, poate 1 din 10 ar fi căutat pe Google să vadă la ce face trimitere numele. Așa, au mai aflat și alții despre această legendă, deci win win pentru toată lumea.


Regia este excelentă, deja ne-am obișnuit cu stilul lui Tarantino, dar nu strica să mai cenzureze puțin unele faze (cenzurat nu înseamnă eliminat complet), sare sângele din victime ca din sticla de ketchup, cum zicea colega mea de cameră. Dar am văzut destule filme de-ale lui cât să știu că e foarte pasionat de roșu, ca s-o spun frumos, deci ar fi fost neobișnuit să nu vedem eroii puțin scăldați în sânge. Un singur lucru mi s-a părut cam ciudățel: melodia hip-hop care apare la un moment dat pe coloana sonoră; la urma urmei, e un film despre sclavie, eventual despre cowboy, până și pentru Tarantino o piesă hip-hop e cam mult; dar deh, recunosc, piesa e tare de tot și se potrivește cu mesajul, deci s-a integrat, per ansamblu. Dar se putea și fără. Eh, nu te pui cu geniul! Ajung să mă repet, dar n-am ce-i face: filmul este extraordinar, ar fi mare păcat să-l ratați.


Mhm, dacă stau și mă gândesc mai bine, cred că am găsit totuși ceva ce mi-a plăcut un pic mai mult decât celelalte elemente ale producției: momentele acelea tensionate, unele în slow-motion, care-ți pun un nod în gât și îți fac inima să alerge, ajungi să-i auzi bătăile ca niște gonguri. Și flashback-urile sunt foarte subtil integrate în poveste și se leagă perfect, tot respectul pentru regizor. Premiile obținute sunt bine-meritate, dar mi-e ciudă că mereu Tarantino e ocolit de premiul pentru cel mai bun film; sunt tare curioasă dacă Argo chiar este mai bun. Pentru mine, ăsta rămâne cel mai tare film văzut în ultimii ani; o poveste romantică spusă într-un mod atât de brutal și sângeros, poate suna ciudat, dar nici nu știți cât de tare vă poate prinde și pasiona! Nu-l ratați, este mind-blowing.

Brave

 


Nu-i așa că v-ați cam săturat de poveștile în care prințesele sunt mereu finuțe, ascultătoare, pline de feminitate și extrem de gingașe și fragile? Ei bine, Pixar ne propune un nou basm în care prințesa este total ieșită din tipare: băiețoasă, independentă, trage cu arcul mai bine decât băieții și arată ca o adevărată amazoană călare pe tinkerul ei negru. Știu, povestea sună super, și chiar e, se vede mâna magicienilor de la Pixar, creatorii unor animații memorabile ca Toy Story, Cars, Up, Ratatouille, Nemo sau Monsters, Inc. Deja mi s-a făcut dor să le mai văd o dată, sunt geniale!


Brave a câștigat premiul Golden Globes pentru cea mai bună animație și se află în cursa pentru Oscar, dar merită cu prisosință, vă garantez că este una dintre cele mai frumoase animații. Are toate atu-urile necesare pentru a place publicului și am să vă demonstrez. În primul rând, Merida este o prințesă adorabilă, te îndrăgostești de spiritul ei rebel și independent, e atât de simpatică și de amuzantă, n-ai cum s-o uiți! Plus că e atipică, pentru o poveste cu prințese cel puțin. E băiețoasă, roșcată (știu că scoțienii sunt mai roșcovani, dar ce altă prințesă mai știți roșcată? eu nu mai știu nici una.. mhm), e cu picioarele pe pământ când situația o cere și foarte inventivă când are nevoie de-o soluție. Bineînțeles că ea evoluează foarte mult de-a lungul filmului, dar totul e spre binele poveștii, maturizarea Meridei este un proces care implică nu doar asumarea unor responsabilități ci și rezolvarea unei situații destul de complicate, nu vă spun care, nu vreau să dau spoilere. Tot în categoria personaje de neuitat intră mama și cei 3 frățiori roșcovani; trăsniții ăia mici dau totul peste cap dar sunt iubibili, pe bune, sunt fermecători! 


Un element foarte important al filmului este relația Meridei cu regina Elinor; tot de-aici reiese și morala întregii povești (vă las s-o descoperiți singuri), dar și încurcătura care declanșează toate evenimentele importante. Pusă sub microscop, relația mamă-fiică trece prin tot felul de încercări, dar nimic nu este mai puternic decât firul de aur care leagă sufletul unui copil de mama sa; așa că frumoasele noastre Altețe reușesc să depășească orice obstacol în aventura lor incredibilă! Asta este partea mea favorită din film, deși am fost fascinată și de coloana sonoră, care-i de-a dreptul superbă, te relaxează și te calmează imediat.   


Chiar mi-a plăcut tema abordată, iar momentele amuzante sunt foarte numeroase, nici nu se putea altfel, ținând cont de personajele create special să te amuze! Frumoasă rău animația asta! Îmi pare rău că n-am văzut-o mai devreme, dar deh, mai bine mai târziu decât niciodată!  Mulțumesc foarte mult fratelui meu ninja pentru recomandare, de mult nu m-am mai distrat atât de bine la un film animat, iar eu sunt obsedată de animații, am văzut cu zecile. Vă recomand Brave cu cel mai mare drag, merită! 


Să nu uit: dacă nu v-am convins să vizionați filmul, vă spun de pe-acum că ratați cea mai comică întrecere între arcași, având ca premiu nici mai mult nici mai puțin decât mâna prințesei Merida! Cine credeți că va câștiga dreptul de a-i fi alături fetei cu părul ca focul? 

Ted

 
 

I-a venit rândul și lui Ted. Știu, cam târziu, ținând cont că a apărut de ceva timp, dar ce mai contează? Important e că l-am văzut. Auzisem de la mai mulți prieteni că filmul nu strălucește, că e chiar prost, că trailer-ul face toată treaba, restul e o plictiseală și o mare porcărie. Poate n-am avut eu așteptări prea mari, poate eram deja binedispusă, cert este că m-am distrat copios, am râs pe burtă la multe faze.

Într-adevăr, umorul este vulgar, sunt multe glume de alea, de copil de clasa a VI-a, dar nu ai cum să nu râzi. Speram ca Seth MacFarlane să realizeze un film măcar pe jumătate la fel de bun ca sitcomul Family Guy (care-i super amuzant, ăla da umor, alea-s personaje comice!), dar n-a fost să fie. Diferențele între Family Guy și Ted sunt uriașe, dar pe mine m-au făcut amândouă să râd; revenind la Ted, deși personajele sunt foarte slab dezvoltate, ursulețul strălucește, e amuzant, îndrăzneț, nu-l doare nici în cot de părerea lumii și se crede un star. E conștient de faptul că e special și acționează în consecință.


Prietenul său John, în schimb, este atât de imatur și de tăntălău, îmi venea să arunc laptopul pe geam; bărbatul de 35 de ani și ursulețul său vorbitor sunt un duo care trebuie urmărit, pentru că belelele în care intră n-au cum să nu vă stârnească hohote de râs. Cel puțin faza în care cei doi cântă Fuck you, thunder este plină de haz, m-a amuzat teribil. Un lucru este sigur: pe cât de amuzant mi s-a părut să-i urmăresc, pe atât de mult i-aș urî dacă ar trebui să trăiesc cu ei; băieților poate le-ar plăcea să aibă niște prieteni de ăștia, pe fete le-ar lăsa cu sechele, mai mult ca sigur.


Povestea celor 2 începe foarte frumos, parcă simți cum te învăluie spiritul Crăciunului (cât timp e zăpadă afară, pentru mine e tot Crăciun), așa că te înarmezi cu răbdare și bună dispoziție, așteptând intriga și fazele amuzante. Și ele apar, iar tu râzi, deși fazele-s cretine și nu există nici 1% șanse să se întâmple așa ceva în viața reală; în mod normal ai fi nemulțumit și dezamăgit, dar dacă nu stai prea mult să analizezi filmul, chiar ai șanse să te distrezi. Dacă îți vine în gând să diseci scenariul, rezultatul va fi că îți vei pune mâinile în cap și vei închide; de asta vă recomand să fiți relaxați, să vă puneți creierul pe sleep pentru 106 minute și să vă distrați și-atât. Prinde bine și câte-un film mai ușurel, mai ales în zilele în care ești terminat de oboseală și ai nevoie de ceva care să-ți ridice moralul. 


Aaa, și să nu uit: dacă sunteți fani Mila Kunis sau Mark Wahlberg, vă puteți uita, cu aceeași condiție: nu vă bateți capul prea mult cu povestea. Deși rolurile sunt destul de șterse, pentru că așa-s și personajele, cei 2 actori reprezintă un plus la imagine. Și la urma urmei, în film e vorba de un ursuleț care vorbește (de  cele mai multe ori prostii), agață femei și fumează iarba, nu se poate să nu fiți măcar curioși. 

Memento

 
 
 
 
 

De foarte multe ori uit lucruri interesante (chiar importante) pentru că mi-e prea lene să le scriu undeva; mai mereu îmi spun: ”Nu notez asta, țin minte!”, ca apoi să mă dau cu capul de pereți că nu reușesc să-mi amintesc ce voiam să fac sau să rețin. Sunt sigură că nu mă aflu doar eu în această situație și că multe alte persoane pățesc același lucru; dar ce te faci atunci când memoria de scurtă-durată nu te mai ajută chiar deloc? Ce se întâmplă atunci când firul amintirilor tale este răsucit cu violență și rupt, iar deasupra memoriei tale cade cortina? Ce poate fi mai îngrozitor decât să știi cine ești, să-ți cunoști povestea vieții până într-un punct, iar de-acolo, beznă totală și liniște apăsătoare?

Christopher Nolan ne face o mare surpriză și ne arată cum trăiește Leonard, un bărbat fără memorie de scurtă-durată, conștient de toate evenimentele care au avut loc în viața sa până în tragicul moment în care 2 hoți îi asasinează soția și-i produc accidentul în urma căruia rămâne fără memorie. Dornic să răzbune moartea  nevestei sale, Leonard reușește să-și învingă boala printr-un sistem foarte iscusit și inteligent: își tatuează pe corp diferite mesaje și indicii pe care să le poată folosi mai târziu în încercarea sa disperată de a-și face singur dreptate. De asemenea, eroul nostru face diferite poze cu Polaroid-ul său, pe spatele cărora scrie diferite mesaje (scrisul de mână joacă un rol foarte important în poveste); astfel, el poate ști cum să se comporte cu Teddy, un bărbat care încearcă mereu să-l ajute, sau cu Natalie, cea care are nevoie de ajutor și protecție. Cel puțin așa spun aparențele.


Regizorul creează un puzzle extraordinar de încâlcit, în care nimic nu e ceea ce pare, folosind o tehnică mai mult decât originală: întreaga poveste este prezentată de la coadă la cap, firul acțiunii fiind și mai greu de urmărit din cauza unor scene inserate în film ca să te încurce și mai tare, în loc să te ajute. Unele scene sunt filmate alb-negru și au o desfășurare cursivă, spre deosebire de cele în care îl vedem pe Leonard în acțiune. Nu vă simțiți descurajați, e un film psihologic foarte greu de înțeles, dar la ce ne-am putea aștepta, când semnătura îi aparține lui Nolan, regizorul care a creat Inception, The Prestige și seria Batman (filme geniale, by the way, nu le ratați!!)? 


Deși regia este aici punctul forte (merge mână-n mână cu scenariul), e de remarcat și prestația lui Guy Pearce, pe care eu l-am mai admirat și-n alte filme, dar niciunul din rolurile precedente nu se compară cu acesta. Are nerv, talent cât cuprinde, intră bine-n pielea personajului și dă naștere unei figuri ce pentru mine va rămâne drept un simbol al luptei împotriva timpului. E greu să faci față secundelor care se îndepărtează fără cale de întoarcere, dar cum să te simți viu, ce scop să îi mai oferi vieții atunci când nu simți că timpul trece pe lângă tine? Leonard joacă riscant, legat la ochi, încercând să trișeze destinul prin disciplina și strictețea sistemului său. Dar oare amintirile nu pot fi falsificate? Nu cumva devii un simplu robot atunci când ai un manual de instrucțiuni pe care să-l folosești în fiecare dimineață, pentru că ești incapabil de a produce imagini și gânduri care să-ți reamintească ce simți, ce faci, cine ești și în ce te-ai transformat?


Vă recomand filmul din tot sufletul, nu pot să vă dau mai multe hint-uri pentru că v-aș putea încurca, oricum o să vă pierdeți în labirintul ideilor lui Leonard. Ceea ce pot să spun cu certitudine este că de mult n-am mai dat peste o peliculă care să-mi solicite atât de mult atenția și capacitatea de a descâlci ițele poveștii; dacă vă plac thrillerele, filmele cu nuanțe psihologice pronunțate și pline de aluzii, asta-i alegerea perfectă. Nu veți înțelege din prima, nici eu n-am înțeles, veți vorbi cu prietenii care l-au văzut, vă veți consulta, îl veți revedea, dar nu-l veți putea uita prea curând. O poveste incredibilă spusă în cel mai original mod posibil. Eroul care luptă pentru dreptate, dar care nu-și aduce aminte ce-a făcut în ziua precedentă; cel care, atunci când memoria îl înșeală, se încrede în scris și fotografii. Așa-i că vreți să-l cunoașteți?

Melancholia

 


Dacă tot a trecut alarma falsă conform căreia lumea s-ar sfârși în decembrie 2012, vă puteți relaxa cu un film foarte frumos, o dramă combinată cu multe elemente de SF, în care puteți depista pe ici pe colo aluzii foarte fine, cu referire la un posibil armageddon. Lansat în 2011, Melancholia lui Lars Von Trier vă va seduce timp de aproximativ 2 ore, pentru că are cu ce, credeți-mă pe cuvânt.


Melancholia nu e un film memorabil prin consistența scenariului sau prin povestea extraordinară, ci datorită dramei profunde prin care trec cele 2 personaje principale, expuse excelent, aflate mereu în antiteză. Se remarcă prestațiile excelente ale celor 2 protagoniste: Kirsten și Charlotte. Poveștile celor 2 surori sunt structurate de-a lungul a 2 capitole, ce destăinuie încet-încet dezastrul și durerea prin care sunt ele nevoite să treacă. Problemele lor sunt de natură emoțională, deși scenariul trimite în paralel și spre un posibil sfârșit al lumii; regizorul/scenaristul se folosește de acest armageddon ca de o metaforă, Melancholia și Terra fiind ca cele 2 surori, în opinia mea. Melancholia e Justine, o fată instabilă, bolnavă, indecisă, ciudată, care se rotește în jurul surorii sale fără a-și respecta orbita, inducând-o în eroare pe mult mai echilibrata și matura Claire (Terra). Filmul poate primi diverse interpretări, aceasta este cea pe care eu o văd drept cea mai plauzibilă.


Personal, am fost fascinată de imagini, sunt absolut superbe, căci filmul dispune de niște efecte minunate, însoțite de o coloană sonoră impresionantă; îmi place la nebunie începutul, cu melodia aceea solemnă și imaginile în slow motion care prezintă protagonistele. Regizorul a făcut o treabă excelentă, cu siguranță îi voi mai urmări producțiile. Și titlul mi se pare foarte bine ales, deoarece e cel mai potrivit termen pentru a caracteriza atmosfera, povestea, personajele. 


Aș putea spune că Melancholia seamănă la stil cu The Tree of Life. Oricum ar fi, vi le recomand pe amândouă, sunt filme migălos realizate și ingenioase, care te pun pe gânduri mult timp, îți încântă privirea, îți mângâie auzul, dar cel mai important, îți ridică semne de întrebare și sădesc dileme chiar și-n cel mai ascuns colțișor al sufletului vostru. Să aveți pe aproape șervețele și să fiți pregătiți sufletește: în Melancholia bântuie un aer de pesimism și frustrare îndurerată care îți cam produce fiori pe șira spinării.

Mi-ar fi plăcut să fiu…


Mi-ar fi plăcut să fiu un foc de artificii, să-ți luminez cerul măcar pentru o noapte și-apoi să mă sting în întuneric.


Mi-ar fi plăcut să fiu un Chow Chow sau un Beagle , un ghemotoc de blană pufos sau urecheat care să se strecoare la picioarele tale dimineața, când încerci să te încalți ca să pleci la cursuri. Să-ți trag șireturile din mână și să mă rostogolesc ca o alintătură, iar tu să nu te superi, ci să mă scarpini pe burtică.


Mi-ar fi plăcut să fiu un pahar de limonadă rece, care să-ți stăvilească setea într-o toridă zi de august.


Mi-ar fi plăcut să fiu o carte, un roman rusesc sau suedez, pe care tu s-o răsfoiești zi de zi și să-ți plimbi privirea caldă peste rândurile pline de subînțelesuri.


Mi-ar fi plăcut să fiu prima piesă de domino, căreia tu să-i dai un bobârnac și să cadă peste cea de-a doua, iar cea de-a doua pe următoarea și tot așa, ca să dărâm un întreg șir pe care tu te-ai străduit să-l așezi.


Mi-ar fi plăcut să fiu emoția pe care-o simți când citești aceste rânduri, dacă le citești.


Mi-ar fi plăcut să fiu un quote după care tu să-ți ghidezi mișcările, să-ți răsun în cap de fiecare dată când te afli la o răscruce.


Mi-ar fi plăcut să fiu wikipedia, să apelezi mereu la mine când ai nevoie de vreo informație, pentru că știi că te-aș ajuta mereu.


Mi-ar fi plăcut să fiu un râu de munte, să cobor vuind și să te stropesc, lovindu-mă de pietre, să fiu curat și rece, pentru ca tu să calci desculț când vei încerca să treci de pe-un mal pe altul.


Mi-ar fi plăcut să fiu Timpul, să-mi simți necruțătoarea voință și totuși, să mă ierți că trec atât de repede. Să ții mereu cont de mine, dar să nu mă lași să-ți guvernez orice mișcare. Să-mi faci în ciudă profitând de orice clipă la maxim, știind că, la sfârșit, eternitatea te așteaptă, în spatele cortinei pictate în negru.


Mi-ar fi plăcut să fiu youtube, să-ți arăt videoclipuri funny când ai nevoie să zâmbești și melodii superbe, pe care să le fredonezi când mergi pe drum și te gândești la mine.


Mi-ar fi plăcut să fiu o ușă, pe care s-o deschizi mereu cu drag pentru că, odată trecut pragul, ești acasă.


Mi-ar fi plăcut să fiu iubire, să plângi și să râzi cu mine, să visezi și să aștepți, să cauți și să speri, gândindu-te la mine; să-mi mulțumești pentru amintiri și să nu mă blestemi pentru durere, pentru că n-am să te părăsesc, orice-ar fi.


Mi-ar fi plăcut să fiu o pizza pe care s-o împarți cu fratele tău, deși mai degrabă i-ai da un pumn în cap pentru cât e de enervant câteodată.


Mi-ar fi plăcut să fiu un sportiv, un fotbalist sau un baschetbalist, gimnast sau orice altceva, dar să știu că am pentru cine să-mi dau sufletul pe teren, în ring sau la aparate; să-mi faci galerie și să stai ca pe ghimpi atunci când mă vezi la pământ.


Mi-ar fi plăcut să fiu un film, de-al lui Tarantino sau poate Clint Eastwood, să nu-ți muți privirea de la mine timp de 2 ore și ceva, pentru ca apoi să te fascinez timp de zile întregi. 


Mi-ar fi plăcut să fiu glasul lui Jon Bon Jovi, pe care să-l asculți zi de zi și să-l setezi ca alarmă și sonerie de apel; să fiu acolo pentru tine și la bine, și la greu, ”till we ain’t strangers anymore”.


Mi-ar fi plăcut să fiu o haină călduroasă, pe care s-o îmbraci în zilele friguroase de iarnă, când te duci să strângi zăpada din fața casei și să faci cumpărăturile pentru Crăciun.


Mi-ar fi plăcut să fiu un joc, un Jungle Speed sau poate Twister, să te distrez de fiecare dată când te întâlnești cu prietenii; să țipi de bucurie când câștigi și să te oftici la maxim când pierzi, ca apoi să-ți treacă, pentru că așa ești tu, competitiv, dar sufletist.


Mi-ar fi plăcut să fiu ritmul nebun al unei melodii rock pe care-ai auzit-o la radio și care acum nu-ți mai iese din cap, să faci tot posibilul să mă găsești și apoi să zâmbești satisfăcut; repeat și volumul la maxim, acum poți din nou să privești viața cu fulgere și bucurie în priviri.


Mi-ar fi plăcut să fiu o ramură din liliacul alb din spatele casei, să ai grijă de mine, dar să mă lași acolo unde sunt, pentru că mamei tale acolo-i place să mă vadă, nu într-o vază pe masa din bucătărie.


Mi-ar fi plăcut să fiu o zebră, pentru că orice cal este frumos, dar mai ales unul cu dungi albe și negre. 


Mi-ar fi plăcut să fiu lumină, să mă joc în părul tău când deschizi geamul dimineața și să-ți intru-n ochii aproape cusuți de somn, în diminețile când te încăpățânezi să ieși la cafea, în loc să dormi cu picioarele pe pereți.


Mi-ar fi plăcut să fiu victorie, să lupți pentru mine mereu, să te ridici și să mă urmărești chiar și atunci când fug de tine, să mă prinzi de mână și să nu-mi mai dai drumul.


Mi-ar fi plăcut să fiu o nucă verde, să miros frumos, să am un miez aromat și să arăt ca un creier în miniatură.


Mi-ar fi plăcut să fiu o mână, cu degete lungi și subțiri, să-ți dau putere să mergi mai departe când m-așez pe umărul tău sau îți mângâi obrazul nebărbierit; să mă joc în părul tău și să pot să-ți scriu cele mai frumoase lucruri.


Mi-ar fi plăcut să fiu multe, dar sunt Om. Poate nu sunt în stare să fac tot ce-am spus mai sus, dar pot să mă bucur de frumusețea vieții și să fiu alături de tine. Noroc sau nu, asta sunt: râd, plâng, iubesc, visez, sper, muncesc pe rupte și vreau tot ce-i mai bun. 2013, sunt pregătită: Bring it on!