It’s a wonderful life


 
 
Și nu,  nu glumesc, nu încerc să vă duc de nas, nu păcălesc pe nimeni. Ziua mea a început rău spre groaznic: cursul de traduceri a fost ok, deși a trebuit să ascult din nou întrebările sâcâitoare ale unei colege prea zeloase – dar de ce așa și nu așa? dar de ce varianta mea nu e bună? Cum naiba să folosești un timp continuu ca să descrii o acțiune pe care ai făcut-o de 2 ori (și pe care ai terminat-o)? Cum e posibil să te oprești din nou pe scări dacă nu ai început iar să urci? Nu-mi mai bat capul, se pare că logica nu e la îndemâna tuturor, tot timpul. Revenind – după s-a sfârșit cursul și am vorbit cu dl profesor, în speranța că eu și Elena vom putea schimba grupa de săptămâna viitoare – pentru că niște inteligenți din anul III s-au gândit să ceară mutarea unui curs, fără să-i întrebe pe toți ce care participă la acel curs dacă sunt liberi în acel interval orar – ne-am îndreptat cât de cât grăbite spre unul din laboratoarele de informatică unde trebuia să printăm contractele de studiu și alte hârtii ce trebuiau duse la SRI. 
 
N-am crezut în viața mea că va trebui să aștept 1 oră jumătate după 3 hârtii, îmi venea să mă urc pe pereți, pur și simplu; fiind și o fire ‘foarte’ răbdătoare, m-am învârtit de colo-colo prin sală, plictisindu-mă la maxim – nu tu carte de citit, nu tu căști, nu tu nimic – sperând că cineva acolo sus se va-ndura de chinurile prin care trec și mă va salva curând. Da da, am renunțat la speranță după jumătate de oră și am început să-mi toc nervii mărunt mărunțel, de parcă ar fi fost vina lor, sărăcuții – apoi m-am gândit să deschid din nou calculatorul, sperând că voi găsi ceva de făcut pe net. Dar degeaba, mintea mea deja era setată pe (auto)distrugere, ideile îmi luaseră foc, ochii îmi scânteiau, dinții îmi scrâșneau, stăteam ca o leoaică în prima bancă crucificând din priviri norocoșii cărora imprimanta le tot scotea documente în prostie. 2 imprimante la care erau conectate vreo 30 de calculatoare – dați-vă seama cam cum era mersul lucrurilor pe-acolo și de ce a trebuit să aștept atât – dar asemenea provocare nu mă va mai prinde pe mine nepregătită, data viitoare mă înarmez cu cărți, căști, foi, creioane, un stick pe care să pun episoade din House – orice poate să-mi distragă atenția, ca să nu plâng după timpul pierdut. 
 
Ziua a început să se îmbunătățească după ce m-am dus cu Alexandra la cantină – ok, recunosc, eram trează de la 9 și până la 12:30 nu mâncasem nimic, normal că eram nervoasă, aș fi băgat colții în imprimanta aia, dacă mai rămâneam o jumătate de oră în plus, neuronii mei ar fi început să se mănânce între ei probabil. Am mâncat cartofi prăjiți și clătită cu brânză și șuncă + salată de roșii, iar la desert salată de fructe; bineînțeles că după m-am mai calmat, mai ales că trebuia să mă duc la SRI să las documentele. Din fericire, n-am avut de așteptat decât 5 minute acolo, apoi am putut să mă întorc la mine-n garsonieră unde m-am înveselit instantaneu când mi-am revăzut posterul cu Django Unchained. După câteva zeci de minute petrecute pe Facebook, Cinemarx și Gmail, m-am gândit că ar fi cazul să mă uit la un film, aveam nevoie de un premiu pentru creierul meu care rezistase eroic și nu o luase razna în laboratorul ăla blestemat. 
 
Am ascultat sfatul unui prieten, mersi Vlad!, și am avut parte de cele mai frumoase și pline de speranță 130 de minute din viața mea de cinefilă; nu puteam să fac o alegere mai bună – în afară de The Usual Suspects și Django Unchained –  sunt pur și simplu fascinată de capodopera care mi-a scăpat printre degete atât de mult timp. Premiat la Golden Globes în 1946 pentru cea mai bună regie, nominalizat ulterior la Oscar la alte 5 categorii, It’s a Wonderful Life ne prezintă o superbă poveste de viață, în care iubirea dansează armonios cu sacrificiul, iar viitorul este construit pe rămășițele însângerate ale unui speranțe retezate prea de timpuriu. 
 
James Stewart, unul dintre actorii preferați lui Alfred Hitchcock, joacă rolul principal în drama regizată de Frank Capra (câștigător a 3 premii Oscar), alături de Donna Reed, a cărei frumusețe sclipește ca un giuvaer pe micile ecrane. George Bailey, jucat de J.S., este un tânăr inteligent, cumpătat, care-și respectă principiile și ține la onoare mai presus decât orice, dar care se vede pus într-o situație critică în momentul în care tatăl său moare, iar compania sa de credite imobiliare este pe punctul de a falimenta. Ce este mai important, să-ți realizezi visul sau să ți-l sacrifici pentru binele public? Să duci mai departe visul tatălui și să oferi oamenilor o șansă, un viitor, sau să-ți vezi liniștit de drum, fără să întorci privirea, ca nu cumva să te înspăimânți la vederea dârei de cenușă pe care o lași după ce toate speranțele unui orășel se prăbușesc la picioarele tale? George face ceea ce puțini ar avea curajul, își încuie visul tinereții într-o cușcă de argint, își suflecă mânecile și se apucă de treabă – construiește viitorul altora folosind cărămizile pe care trebuia să fie clădit propriul vis și nu dă înapoi, se pune scut între cei mai puțin avantajați de soartă și personajul negativ din poveste, Mr. Potter. 
 
Dar iată vine un moment când, deși realizat pe plan familial și social, soarta îi dă un pumn în plină figură și-l trântește, însângerat și buimac, la pământ; soluția pe care în furia-i oarbă o vede mai la îndemână nu pare să fie pe placul marelui Arhitect. Aici intervine partea comică și maxim de simpatică, Dumnezeu face consiliu administrativ cu Sf. Petru și-l trimite pe Clarence, un înger care nu-și căpătase încă aripile, să-l ajute pe George. Neavând altă soluție decât să-i arate lui George cum ar fi fost viața celor din oraș dacă el nu ar fi fost născut, Clarence reușește să-l convingă pe încăpățânatul său învățăcel că viața e cel mai valoros cadou pe care îl putem primi și nu trebuie niciodată, dar niciodată să-l disprețuim. 
 
Amuzant, înduioșător și vesel uneori, crispant de dureros pe alocuri, filmul ăsta te aduce cu picioarele pe pământ după ce-ți arată o bucățică de cer: nu-ți poți da seama de impactul pe care-l ai asupra lumii decât numărându-ți prietenii, stâncile care vor sta fixe în fața tornadei ce amenință să te ducă până-n înaltul cerului și apoi să-ți rupă toate oasele când te va lăsa să pici în gol. În spatele lor te poți apăra, ei, prietenii, și familia sunt singurele semne de circulație capabile de a te îndruma prin ceața tăioasă a suferinței; bazează-te doar pe ei și vei fi cel mai fericit om, pune preț pe orice clipă pe care o poți petrece alături de ei și nu dispera pentru că niciodată nu vei fi singur. Indiferent de cât de ascuțiți sunt colții lupilor ce așteaptă să te sfâșie în întunericul în care-ți sunt învăluite încercările vieții, rămâi ferm pe poziții, spatele ți-e asigurat. 
 
Filmul ăsta mi-a făcut seara, săptămâna, luna, nu pot să stau supărată sau nervoasă pentru că mi-aduc aminte de minunăția asta – actori, scenariu, coloană sonoră, dar mai ales regie –  totul este de o migală și o frumusețe ieșită din comun, a intrat în Top 3 all-time și nu-l văd detronat prea curând. Și, cireașa de pe tort, după vizionarea filmului, am fost la vecinele mele, unde am servit o cină olandeză, cremă de creveți și apoi o friptură în sos cu cartofi și morcovi fierți, iar ca desert, frigănele cu zahăr și smântână (desertul nu era chiar tradițional, dar tot a fost foarte bun). Yummy yummy, săptămâna asta chiar a început bine!
 
P.S.: Vreau să transmit familiei mele și prietenilor mei că filmul ăsta mi-a acutizat sentimentul de dor, când mă mai ia câte o mini-depresie, parcă moare câte o bucățică din mine fără voi. Ce ți-e și cu dorul de casă! Mami, tati, Dudu, mi-e super-hiper-mega dor de voi și abia aștept să vă văd! Vă iubesc!
Gâștele mele, Ariadna, Octă, Arina, Octavia, Prințesa, Alexandra, Măriuța mea dragă, Bobo, Octav, Georgiana & Nico, Plăcințica, ieduți, țapi și mame capre, fetele mele de la Fr-Eng, mi-e tare dor de voi și vă trimit câte o îmbrățișare de urs din Avignon! Ne vedem la vară! 
 

Gangster Squad

 

Scriu. Scriu ca să-mi dezgheț degetele și creierul – abia am venit acasă după o plimbare scurtă, e un vânt afară, e mai rău ca gerul de la noi din decembrie. Scriu. Scriu ca să pot da frâu liber emoțiilor și trăirilor care se zbat în mine și vor să se dezlănțuie. Scriu. Scriu ca să-mi exprim admirația față de un film foarte bun pe care l-am văzut aseară la cinema – Gangster Squad.

Lăsând la o parte compania plăcută pe care am avut-o și nerăbdarea care m-a devorat zile întregi, pot să spun, cu mâna pe inimă, că a fost unul dintre filmele care mi-au plăcut cel mai mult în ultimul an. Deși filmul de referință este Django Unchained, pe care l-aș proslăvi încontinuu, pot să spun că Gangster Squad a avut unele scene care mi-au provocat aceleași emoții furtunoase pe care le-am avut și vizionând Django. Eu uitându-mă la filme: tresar, bat din picior, îmi pun mâinile la ochi, mă joc cu șuvițele de păr, mă-nclin dintr-o parte în alta, râd cu gura până la urechi sau plâng ca ultimul copil; ei bine, am trecut prin toate aceste stări, deci pot să mă declar mai mult decât mulțumită de această producție. Am trăit acțiunea odată cu personajele, le-am simțit durerea – pentru că a fost transmisă într-un mod credibil, am râs la glumele lor și am stat cu sufletul la gură în momentele de cotitură. 

Părțile bune ale filmului le eclipsează total pe cele mai puțin reușite, de aceea pot să mărturisesc că am trecut cu vederea anumite carențe din poveste; deși scenariul pare a fi linear, ba chiar lipsit de originalitate pe alocuri – multe detalii mi-au amintit de capodopera lui Brian de Palma, The Untouchables – te ține-n priză 113 minute din 113, vă garantez. Subiectul e super interesant, eu, una, sunt înnebunită după filmele de acest gen – profit ca să vă recomand și trilogia Godfather, Goodfellas, Casino, A Bronx Tale, Once upon a time in America sau Road to perdition – veți vedea că o să fiți imediat prinși în vâltoare evenimentelor și o să aveți impresia că filmul a trecut prea repede, n-o să aveți timp să vă trageți răsuflarea. Eu am stat pe scaun ca pe ghimpi, mi-a plăcut foarte mult povestea, deși ar fi putut fi mai bine dezvoltată. 

Ceea ce salvează scenariul și-i oferă un plus de credibilitate sunt actorii – distribuția este de excepție, nu-ți poți lua ochii nici măcar o secundă, nu știi pe care să-l urmărești mai atent, sunt atât de expresivi încât îți dau impresia că și-n viața reală sunt polițiști, gangsteri sau dame de companie. Ryan Gosling, Josh Brolin, Emma Stone, sunt doar câteva bijuterii prezente în acest film, dar perla coroanei o reprezintă Sean Penn – oricât de grotesc a fost machiajul (puteau să nu-i modifice fața și să-l lase bine mersi cum l-a făcut mama natură, a mai jucat el roluri de killer – vedeți Dead man walking – și nu a avut nevoie de nici un artificiu care să-i modifice fizionomia), omul este demențial! I am God, so you might as well swear to me spune Mickey într-una din cele mai tari scene din film; că tot am ajuns aici, am numărat cel puțin 5 faze care sunt excepționale – pe aia din final nici n-o mai descriu, n-am cuvinte – regizorul a făcut o treabă minunată! 

Sunt câteva slow-motion-uri foarte reușite, niște jocuri de lumini și umbre care-ți încântă pur și simplu privirea, Ruben Fleischer a știut ce să exploateze, reușind astfel să ascundă breșele din scenariu în spatele unor scene memorabile. Ce să mai spun de coloana sonoră, care-i pur și simplu genială! Mi-au jucat degetele pe marginea scaunului și picioarele pe podea de la început până la sfârșit – ei, aproape, tot timpul – chiar e foarte bine ales soundtrack-ul, am rămas plăcut impresionată. 

Vă recomand filmul cu cea mai mare căldură, sunt sigură că nu vă va lăsa indiferenți și îmi veți mulțumi mai târziu pentru recomandare! Are nerv, acting de super calitate, tensiune care-ți face urechile să țiuie mai ceva decât vântul din Avignon, o poveste interesantă, muzică și decoruri de nota 10, suspans, dragoste și acțiune cât încape. Când orașul îngerilor pare a fi pe punctul de a se transforma în iad, poți să te conformezi cu ideea și să aștepți să fii jupuit de viu sau poți să-ți iei inima în dinți, mitraliera în mână și să te alături Elitei!

Pentru că durerea nu te ocolește, ci pândește momentul potrivit ca să te atace și să te sfâșie de viu.

 

Când te doare o măsea, zici că e cea mai groaznică durere; când ai febră musculară, ai impresia că e cea mai mare catastrofă; când te doare capul, ți se pare că nimic nu poate fi mai rău pe lume; dar ce faci când te doare sufletul? Ce pastile, ce masaj, ce comprese folosești ca să stopezi acea durere care deși nu-i fizică, îți face mai mult rău decât oricare alta? Cum localizezi durerea și, mai greu, cum o anihilezi?

Există 2 situații: ori durerea ți-a fost provocată de cineva (o ceartă, o dezamăgire cruntă, un reproș amar și nefondat) ori tu ești cauza pentru care îți sângerează sufletul. Tu, mândria ta, egoismul tău, neîncrederea, paranoia, plăcerea macabră de a-l face pe celălalt să sufere. Indiferent de situație, vindecarea depinde doar de tine: o să te doară la început de o să-ți vină să urli și să te urci pe pereți, o să fii indignată și furioasă, o să-ți înghiți lacrimile sau poate ai să plângi ca să-ți mai verși năduful, o să reanalizezi situația ca să vezi unde ai greșit sau ce-ai putea să mai repari, o să-ți chinui creierul până o să-ți dea răspunsul pe care inima îl așteaptă.

Dacă ești tu cea vinovată, îți vei închide orgoliul nestăpânit într-o cușcă de metal și îți vei cere, spășită, scuze; dar dacă lovitura ai primit-o pe neanunțate, din partea celui la care te așteptai mai puțin, iar șansele ca legătura voastră să mai reziste în urma unei furtuni sunt mici spre insignifiante, atunci dă foc sertarului cu amintiri și uită-l. Chiar dacă vei simți că golul lăsat în urmă nu va putea fi umplut niciodată, chiar dacă vei avea impresia că un meteorit tocmai ți-a distrus fericirea și vei rămâne pustie pentru totdeauna, rămâi pe baricade, nu te da bătută.

Înghețata și ciocolata pot fi folosite pe post de plasturi, eventual poți să îți ocupi mintea cu altceva, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat și sperând că monstrul care tocmai ți-a înjunghiat fericirea va pleca, lăsând în urmă o rană deschisă. Pe care tu s-o poți coase. Da de unde, nu va pleca, va sta pe poziții, va răsuci cuțitul în rană, va ciopârți stârvul și va împrăștia rămășițele în cele 4 zări. Dar dacă mai ai puțin curaj în tine, dacă simți că mai ai vreo șansă să recuperezi ce-ai avut, ridică-te, ia-l de gât și dă cu el de pământ, lovește-l până nu-ți mai simți pumnii, dar nu-l lăsa să-ți scape. Curios este că o să te doară oricum, orice ai face, în orice postură te-ai afla, că ești tu de vină, mai mult sau mai puțin, o să-ți arzi sufletul pe rug încercând să treci peste durere, în speranța că pe mormântul unei bucurii va răsări, mai târziu, o alta mai puternică, mai greu de smuls și de zdrobit. 


Se poate să ai noroc și să fi avut o săptămână grozavă, iar amintirile recent aranjate în sertărașe să sară la atac atunci când supărarea și nervii vor vrea să ocupe tot mai mult teritoriu; vei simți atunci că, pe lângă amintiri, mai ai alte resurse ca să fii fericită, mai sunt alți oameni care stau în picioare și-ți iau apărarea indiferent de fulgerele care se abat asupra ta și-ți luminează ochii în culori sângerii. Adevărații prieteni nu te lasă niciodată la greu, sunt acolo pentru tine și te suportă indiferent de gradul de isterie pe care-l afișezi; îți vor alina sufletul și-ți vor mângâia din priviri și vorbe capul plecat, vor ști când și ce să facă pentru ca tu să treci peste. Peste durere, peste orgoliul rănit, peste remușcări, spre frumosul și promițătorul ținut al uitării. Când vei simți că sufletul ți se va fi regenerat, vei mai primi o palmă din partea unei destin al cărui simț al umorului lasă de dorit – vei avea ocazia să dai o a doua șansă: în momentul acela, analizează bine ce ești pe cale să faci. Calculează tot, de la bucuriile trăite până la suferințele îndurate, de la speranțele împușcate-n cap până la perspectiva unui final mai fericit. Regretul, remușcările, orgoliul, toate trăirile și sentimentele ți se vor amesteca în cap și o să ți se pară imposibil să iei o decizie; ce va urma, e ca o loterie: ai tot atâtea șanse să fii fericită câte ai să fii mizerabilă și îndurerată din nou.  Poți să îți deschizi iar inima, sperând că celălalt nu-ți va dinamita încă o dată cele mai ascunse cămăruțe ale sufletului sau poți să-i închizi ușa în nas și să-ți vezi de treabă; dar cum o fi mai bine? Să te întrebi mereu ce-ar fi fost dacă… sau să oferi o altă oportunitate celui care ți-a dat un șut în fund ca să pici în prăpastie și apoi a dat bir cu fugiții?


Scrisoare deschisă pentru tata

 
Știu, fiecare spune că tatăl lui e cel mai tare, deci nimic nu mă împiedică să mă laud și eu un pic astăzi, mai ales că e ziua lui tati. Să vedem, să vedem cu ce să încep… Mhm, tati, am să spun pentru început că ești cel mai tare instructor din Huși (nu aveți cu ce să mă contraziceți, numărul elevilor care promovează după ce au făcut școala de șoferi cu tata e mult mai mare decât al altor instructori, așa că mă bazez strict pe fapte). Și dacă par subiectivă, aveți libertatea de a merge miercuri de miercuri pe bulevardul 1 Mai, în fața școlii nr.2, să vedeți de obicei ai cui elevi zâmbesc la final, fericiți că au luat permisul. Tati, ești cel mai calm și controlat instructor pe care-l cunosc (fiind fata ta, cunosc destui), ești super amuzant și foarte sociabil; sunt mândră că sunt fiica ta și, mai ales, sunt mândră că ce faci tu chiar îi ajută pe oameni. Și-mi place când văd că te salută tot soiul de oameni cu ”Bună ziua, domn profesor!”. A da, să știi că mă laud și că ai fost prof de sport și geografie la Cuza – mă bucur că nu ai rămas acolo, totuși, cred că muream dacă făceam sportul cu tine, că na, cu mine ești mai pretențios și mai aspru decât cu restul lumii. Glumesc, probabil era mai bine, așa mă apucam și eu mai serios de un sport, dar na, tot răul spre bine, orice-ai face tu, tată, tot grozav rămâne.
 
Mhm, îmi pare rău că nu pot să mă-ntorc în trecut, să te pot admira când făceai volei și handball de performanță – te-am admirat când eram mai mică, când obișnuiai să joci volei în sală la Cuza, asta până când era să-mi iau o minge fix între ochi și nu mi-a mai trebuit de-atunci. Plus că de, nu e loc pentru o domnișoară să stea acolo unde mai înjură nenii când sunt supărați că nu le ies mișcările. Ce zici tati, a funcționat sfatul? Nu prea, ca dovadă că mergem împreună la meciuri de fotbal, pe stadion, unde nu se cântă tocmai doine sau simfoniile lui Beethoven. Și aici ajung la una dintre cele mai super activități pe care le facem împreună – ne uităm la meciuri de fotbal împreună, la TV, pe stadion, nu contează, comentăm amândoi, țipăm, batem palma, vorbim urât (mama nu trebuie să vadă asta), sărim în sus de fericire (mai dăm cu capul de dulap – nu-i așa?), dar sunt niște momente geniale pe care le păstrez acolo, într-un colțișor luminat din cufărul cu amintiri; vă înțeleg băieți, cât de tare vă simțiți când mergeți cu tații pe stadion. 
 
Alte momente care-s pur și simplu incredibile sunt cele în care povestești năzbâtiile pe care le făceai în copilărie, cu frații tăi; în momentul ăla, eu, Dudu, mama, chiar și tu, râdem cu gurile până la urechi, nu lipsește mult până să ne tăvălim pe jos ca-n Tom și Jerry, ai un talent extraordinar în a relata povești amuzante; simțul umorului l-am moștenit de la tine (scuze mami, de la tine am luat alte calități – Modestie, quand tu nous tiens – ar zice Anthony) și chiar am să-mi continui activitatea pe blog și-am să mă perfecționez până am să fiu capabilă să-ți scriu niște Amintiri din copilărie mai tari ca cele ale lui Creangă. Am material, ai tu niște trăsnăi la activ, râd cu zilele când îmi povestești câte o fază; de exemplu, ești criminal când povestești cum îl căpăceai pe frate-tu ăla mai mic atunci când el se plângea că felia lui cu gem și margarină e mai mică decât, citez ”a lui Valică”. Sau și mai tari sunt poveștile despre notele tale și despre cum chiuleai de la școală – aveai totuși un motiv bun, ai făcut handball, volei, baschet, fotbal, canotaj, n-aveai tu timp de chimie și fizică – și totuși, ai o cultură generală de rămân mască, știi atâta istorie și geografie de nu-mi vine să cred. Și-mi place la nebunie biblioteca ta, am citit niște cărți de istorie mai mult decât minunate, mega-ultra-super geniale. Rămân datoare pentru recomandări!!
 
Știu că au fost momente când m-ai enervat sau te-am enervat, când ai stat cu griji din cauza mea, când m-am comportat ca un copil prost (e valabil și pentru mama, îmi cer scuze mamiiii!!!), dar să știi că-mi pare rău, n-am făcut-o intenționat. Sau poate am făcut-o ca să mă răzbun, că și tu mă enervezi câteodată, văleu, mai ales când te văd cu țigara-n mână. Ai 4 luni până mă întorc ca să te lași, știu că eu sunt cel mai drăguț și adorabil copil pe care-l ai (haha Dudu, ai pierdut!!) și o să-mi faci plăcerea, nu? Ideea de bază este că nu mi-aș fi dorit un alt tată, ești cel mai bun, amuzant, calm, inteligent și chipeș tată, trebuie să-ți mărturisesc că până la o anumită vârstă, voiam să-mi găsesc un soț ca tine – acuma nu mai vreau soț, dar când am să mă răzgândesc probabil tot un sportiv super simpatic, inteligent și charismatic am să caut, haha. Nu, nu fotbalist, ăștia nu-s prea inteligenți. Ții minte cum făceam când eram mică și nu voiam să stau decât în brațele bărbaților care aveau mustață, că semănau cu tine? Hah, ce mă amuz când îmi dau seama că scoteam dume încă din copilărie. 
 
La mulți ani, tati! Îți doresc să ai parte de un an cât mai bun, de cele mai frumoase momente alături de familia ta, să fii sănătos și să râzi și să glumești mereu, pentru că așa am mi te am eu în minte, râzând și făcând glume ca să înveselești atmosfera. Ai grijă de mama și de Dudu, de pisica-bufniță și de fetițe, nu face prostii și ține-mi pumnii, o să am nevoie și de puțin noroc aici. Te îmbrățișez cu drag, să știi că am să-ți aduc un cadou fain di tăt de-aici din Avignon! Mi-e dor de tine (și de mami și de Dudu). Nu uita că te iubesc!

M-am săturat să adorm cu fața la perete și să mă trezesc dormind

Nu sunt o mare fană a poeziilor, din contră, fug de ele cât pot de des și nu mă uit înapoi, fără regrete; poeții care-mi plac mie îi pot număra pe degetele de la o mână (ba chiar pot să mai tai un deget, două) și nu, nu-mi plac Eminescu, Stănescu, Sorescu și care-or mai fi. Și totuși… Am primit de la un prieten foarte drag un volum de poezii pe care am de gând să vi-l recomand cu căldură și vouă, am destule motive pe care vi le voi expune imediat și sper că voi fi destul de convingătoare. Eu, una, am rămas plăcut impresionată și chiar am găsit câteva poezii în care m-am putut identifica și care-mi plac super, super mult; nu vorbesc de pe pereți când spun că sunt sigură că oricine se poate regăsi în cel puțin una dintre poeziile cuprinse în acest volum.

În primul rând, varietatea subiectelor abordate și a temelor expuse de-a lungul celor aproape 200 de pagini este cotropitoare: de la versuri care-ți pictează tristețea, regretul și părerile de rău în cele mai sumbre, și totuși emoționante culori, până la cele mai dulci și suave șoapte de iubire. Și nu doar atât, acestea sunt doar 2 teme care mi-au atras mie atenția cel mai mult, dar puteți regăsi aici și poezii despre Timp, entitatea omniprezentă care ne guvernează viețile, despre Paradisul din care cădem în mod constant (pentru că adevărata fericire o găsești aici, pe pământ, și tot aici o pierzi – cel puțin asta am citit eu printre rânduri), despre moarte, singurătate, zbucium, angoasă, despre Dumnezeu. Este imposibil ca în acest labirint de subiecte să nu găsiți ceva care să vă placă.


În al doilea rând, mi-a plăcut foarte mult felul în care autorul se joacă cu cuvintele, de parcă ar fi piese de puzzle – fiecare e așezat la locul lui, nimic nu strică echilibrul, totul are un sens larg și un sens restrâns, e ca o simfonie scrisă pe hârtie; „sclav” al cuvintelor, autorul învelește fondul frumos al gândurilor sale într-o formă la fel de frumoasă, dar impenetrabilă pe alocuri. Pasiunea pentru ordinea perfectă se regăsește și-n forma rimelor – fixă, de cele mai multe ori, foarte puține poezii sunt scrise-n vers alb; totodată, trebuie să laud ingeniozitatea cu care sunt așezate în pagină unele dintre ele (Eu, Frunză, cad. sau CNCV) și spectaculosul artificiu de imagine pe care-l găsiți pe la pagina.. mhm, chiar credeați că vă spun? Căutați voi, se merită!


În al treilea rând, am fost atrasă de raportul pe care-l stabilește poetul cu cititorul său – lecturând unele poezii, simți durerea care curge printre rime, dar ești conștient că nu poți face nimic, că ești doar un martor tăcut, blocat în neputință; alteori, simți că tot ce spune autorul îți este adresat, te identifici cu acea poezie și asimilezi mesajul ca fiind un gând al tău, născocit de mintea ta fix atunci când, convenabil, ți-au picat ochii pe foaie și atunci te gândești ”Cum Doamne iartă-mă a ghicit ce simt? Oare a găsit răspunsul pe care-l caut și eu?”. Dar cele mai pătrunzătoare versuri sunt cele în care simți nu doar prezența poetului, ci și a muzei care i-a inspirat acele gânduri și sentimente care se zbat în stropi de cerneală și strigă neîncetat, așezate în șir indian pe o foaie albă și subțire.


Au existat anumite poezii care mie nu mi-au spus prea multe, tocmai pentru că temele sunt variate și gusturile diferă, nu se poate să-ți placă absolut tot ce scrie sau face o persoană – în special poeziile scrise într-un stil mai sec, în care sunt folosite cuvinte vechi, ieșite din uz, acelea nu m-au atras pe mine și nu am stat prea mult să mă gândesc ce ar fi vrut să însemne. În afară de asta, doar cuvinte de laudă, mai ales pentru poezii precum ”Mai stai…,” ”Roșu”, ”Ochii” sau ”Castane cad…”; sunt preferatele mele, dar cine știe ce vă va plăcea vouă din vastul volum (peste 100 de poezii).


Mă bucur că am avut ocazia să-i citesc scrierile bunului meu prieten Gabi și vreau pe această cale să-i transmit felicitările mele, să-i trimit o îmbrățișare de urs pentru că mi-e dor de el și să-i mulțumesc mult, pentru poezii, pentru mesajele ascunse, pentru că scrie pentru noi și-și pune sufletul pe tavă. Gabi, am râs, m-am entuziasmat, m-am emoționat și de cele mai multe ori m-am întristat, dar mi-a plăcut ce-am citit! Să nu te lași de scris, te rog, bucuria pe care o simți când vezi că alții citesc ce-ai creat tu este unică, sună clișeic, dar sunt sigură că tu știi la ce mă refer! Ai talent, emoțiile pe care le transmiți se infiltrează imediat în inima cititorului, știi cum să-ți îmbraci ideile în cele mai frumoase forme, ai toate atu-urile să ajungi mare! Ține-o tot așa! Cum zicea colega mea, Alexandra, dacă va ajunge copilul meu să studieze Frânturi de Rânduri la școală, am să fiu mândră că îl cunosc pe autor, haha! 


P.S. 1 Cum spunea dragul meu prieten, important e nu ce a vrut el, poetul, să transmită, ci ce veți simți voi când veți citi creațiile sale! Gabi, nimeni nu putea s-o zică mai bine!

P.S. 2 Pentru cei interesați, cele 2 blog-uri unde îl puteți găsi pe Gabriel Ambăruș și unde-i puteți urmări activitatea sunt:
www.gabiambarus.blogspot.com și www.ambarusgabriel.blogspot.com  

Enjoy!


Din categoria: cine se scoală de dimineață își uită capul acasă

Ce poate fi mai oribil decât să te trezești dimineața, pe la 7 jumătate, după ce te-ai băgat în pat pe la 2-3 noaptea, cu mintea făcută țăndări de la atâta verificat orare la engleză și franceză, L1, L2 și L3? Răspunsul corect este: multe pot fi mai rele de atât, dar nu știu câte pot să te afecteze cum m-a afectat pe mine trezitul azi-dimineață. În primul rând că blestemata de alarmă nu a sunat și m-am trezit la 7:25 ca dintr-un coșmar – aș fi sărit în sus dacă nu mi-am imprimat deja pe creier faptul că tavanul e foarte jos și dacă-mi sparg capul plătesc spitalizare – în condițiile în care aveam ore de la 8. Știu, facultatea e la 2 minute pe jos, dar am băgat ceva viteză ca să fiu gata la timp și să ajung înaintea profei la curs. Mission accomplished, by the way.

Am avut seminar de literatură engleză – sec XIX; nici nu puteam să nimeresc mai bine, profa e genială, are niște argumente foarte convingătoare, dar pe de altă parte, are și niște glume, mori de râs nu alta; ca să nu mai spun că se uită la Anatomia lui Grey – ziceți voi, nu-i cool profa? Oricum, materia e genială, deja am de citit un roman pe luni, spor mie, hehe! dar chestia diferită e că tot semestrul o să lucrăm doar pe romanul ăsta, nu pe nșpe cum făceam la Iași. Mhm, sunt curioasă cât de bună este metoda asta, vom vedea la sfârșit rezultatele. Am răspuns, m-am remarcat, mi-a prins bine c-am citit romanele pentru literatură engleză din ultimele 2 semestre (deci tot e bine că la Iași ne-au dat o groază de citit, mi-a prins super bine astăzi și sigur îmi va prinde bine și pe viitor).

Apoi am alergat la un curs practic în cealaltă aripă a facultății, tot n-am reușit să ajung la timp, am întârziat și m-am așezat și eu pe unde am putut, încercând să-mi dau seama ce tot încerca să explice proful. M-am prins eu până la urmă, e un curs interesant, facem traduceri din franceză în engleză, pe texte literare, comentăm, propunem diferite versiuni, disecăm tot felul de procedee literare, chiar îmi place. 90 de minute au trecut neașteptat de repede, iar când am terminat cursul, m-am pornit eu foarte hotărâtă spre secretariat să aflu câte credite are fiecare materie. E complicat cu orarul, am cursuri și din anul I, și din II și din III, noi Erasmușii suntem mai speciali, haha! N-am făcut 3 pași până mi-am dat seama că-mi lipsește ceva, nu se putea să fi venit eu la școală doar cu 3 foi în mână – ca un cap de nucă adormită, îmi uitasem poșeta (cu documente, carduri, legitimații) în prima sală de curs, unde avusesem literatură. M-am gândit prima oară că poate am uitat-o în bancă, în sala de unde tocmai ieșisem, de asta m-am întors vijelios printre studenții care, buluc pe hol, așteptau să se golească sala. Nu era acolo, așa că am intrat în mood Speedy Gonzales și m-am dus în sala unde făcusem primul curs, rugându-mă în gând să-mi găsesc poșeta. Am bătut frumos la ușă, cred că eram verde la față, dar deodată m-am luminat când mi-am văzut poșeta așezată pe jos, la baza băncii din față, unde stătusem – l-am rugat pe profesor să mă scuze, i-am zis că mi-am uitat poșeta, am luat-o și am plecat fericită.

N-a durat mult – m-am dus cu Elena la secretariat și am stat acolo la o coadă de aia frumoasă, demnă de un secretariat de Litere; bineînțeles că niște studenți francezi, care plecaseră de-acasă fără se uite-n oglindă probabil, s-au băgat în față ca niște măgari, dar na, orice pădure are uscături. Până la urmă am rezolvat și problema creditelor, ne-a venit și nouă rândul, am aflat ce ne interesa, am terminat destul de repede și ne-am pornit fiecare pe drumul ei – Elena la cămin, eu spre Sala de sport, să mă înscriu în echipa de handball. Am făcut iar un drum dus întors pe scări, pentru că-mi uitasem adeverința și documentele necesare pentru înscriere la secretariat. Ce frumos e să te trezești dimineața, nu? Mi-aș fi uitat și capul dacă nu era prins de gât.

Restul zilei a decurs fără incidente – cel puțin, nu incidente neplăcute care presupuneau lucruri de-ale mele uitate prin diferite locuri – dar pe seară trebuia s-o dau din nou în bară. Ușa de la balconul meu se închide pe dinăuntru, dacă o închizi din greșeală când ești pe balcon, acolo ai rămas, pa la gară, cum ar zice Alexandra; cum stăteam eu liniștită și citeam Pride and Prejudice pe kindle-ul Alexandrei, mă trezesc cu o bătaie în ușă, vecina mea ardeleancă venise-n vizită. O așteptam, știam că trebuie să vină, așa că am ieșit pe balcon la o țigară, să mai stăm de vorbă și să mai facem haz pe diferite subiecte; n-a durat mult până am creat eu însămi un subiect de panaramă – am închis din greșeală ușa și am rămas blocate pe dinafară. Frig, vânt, apus, și nimeni altcineva la mine-n apartament, Elena era la film; bineînțeles că am râs cu Alexandra vreo câteva minute bune, apoi am încercat fiecare să deschidem ușa în felul ei – Alexandra încercând să lase mesaje pe facebook colegelor din cămin să vină să-mi deschidă, eu trăgând de ușă ca Hulk varianta feminină. Când am văzut că nu se poate și nu se poate, am încercat să o sun pe Elena, sperând că se va îndura de noi și va veni acasă să ne deschidă; n-a mai fost nevoie, pentru că mâna mea lungă a ajuns până la ușa de la balconul vecinilor, în care am putut să bat de vreo 2 ori, deși nu credeam că ne va ajuta cineva, că nu era lumină. Ce să mai, am avut un noroc extraordinar, vecina era acasă, a ieșit, i-am explicat repede situația și a venit și mi-a deschis ușa de la balcon; bine a fost că nu am încuiat ușa de la apartament după ce a venit Alexandra, că de obicei așa fac, parcă am avut eu o presimțire. 

Eh, per total, ziua asta a fost super, am râs, m-am bucurat, m-am panicat dar apoi am răsuflat ușurată, m-am emoționat, dar am fost fericită; zi memorabilă, trebuia să ne facem o poză pe balcon, cum zicea Alexandra, ”ca două tâmpite ce suntem” – cuvinte rostite pe cel mai haios ton posibil și urmate de un hohot de râs. Aaa, v-am zis că am notat greșit o sală și am nimerit la un alt curs, de la ora 2? Mda, Carla a fost foarte eficientă azi și, totuși, norocoasă până la cer și înapoi. Așteptăm să vedem cum se încheie seara, mai e timp pentru surprize. 

Sur le pont d’Avignon…

 

 
 
Dacă vă gândiți vreodată să mergeți în Franța sau în orice altă țară din Vestul Europei, duceți-vă cu autocarul! Știu, e mult de mers, e obositor, dormi chirchit și te trezești din cauza cârceilor, uneori dai peste urangutani care fac hărmălaie și beau pe scaunele din spatele autocarului, dar deh, dacă nimerești niște camarazi potriviți și mai pleci și cu un prieten la drum, e un început de excursie perfect. Am reușit într-o zi și o noapte să-mi bat recordul de filme vizionate: 7, și nu glumesc; am văzut Taken de 2 ori, The Hobbit, Here comes the Boom, Silver linings playbook, Skyfall, Django Unchained (din nou, cât de awesome poate să fie asta!!!) și un film cu Jackie Chan, deci m-am distrat, am avut parte cam de orice tip de aventură. Am mers 2 nopți și 2 zile, mi-au amorțit toate oscioarele, dar nimic nu se compară cu un popas într-o stație din Ljubljana, pe la miezul nopții, pe-un ger de crapă pietrele, chipurile ca să te mai dezmorțești. Când îți intră un frig de-ăla în oase, parcă ai picat pe-un pat cu tot soiul de cuțite așezate pe vertical; revenind însă la drumul Brașov-Avignon, vă spun sincer că m-am distrat teribil. Am avut-o pe Elena drept colegă de suferință, deci am făcut haz de necaz împreună și ne-am pregătit sufletește pentru semestrul care ne așteaptă, și în plus, pe scaunele din spatele nostru au stat 2 constănțeni (Bogdan și Johnny B.) super de gașcă alături de care am râs tot drumul. Ei, aproape tot drumul, pentru că în Torino și în celelalte stații din Italia au coborât majoritatea pasagerilor.
 
Deși ultimele ore din călătorie au trecut cel mai greu, am ajuns într-un final la destinație: Avignon, stația de pe bulevardul St. Roch. Cred c-am așteptat vreo 10 minute cu Elena, țopăind de colo colo ca să nu înghețe inimile în noi (la ora 2 în Avignon e un frig îngrozitor, mistralul e mai rău decât ninsoarea!). Și iată că al nostru copilot, Anthony, apare deodată în spatele nostru: el ne aștepta de cealaltă parte a zidului (pentru că centrul orașului e tot înconjurat de un zid imens, totul pare o fortăreață). Creț, blondin, cu ochi albaștri, zâmbăreț, făcând glume din primul moment, ne-a câștigat imediat încrederea și ne-a luat în custodie fără să stea prea mult pe gânduri. Se spune că atunci când intri într-o sală plină cu oameni, vor fi mereu 2-3 pe care n-ai să le suporți deși nu le cunoști și alte 2-3 pe care le vei simpatiza fără motiv. Așa a fost cazul și cu Anthony, deși eu îl știam deja, vorbisem pe Facebook cu orele în week-end, punând țara la cale și schimbând impresii despre filme și muzică rock (am un copilot rocker, ce noroc mai mare puteam să am?!). Am făcut cunoștință propriu-zis, am încercat să legăm 2 fraze fără să ni se-mpleticească toate cuvintele în cap de oboseală și am pornit-o spre hotelul unde urma să stăm pentru 2 nopți. I-a luat ceva timp până a putut îndesa sumedenia de bagaje (am avut o mulțime, parcă veniseră 5 persoane, nu 2) în al său Peugeot albastru; că ne-a fost de mare ajutor e puțin spus, a fost un adevărat salvator, dar vă povestesc mai încolo detaliile.
 
După un somn dulce de vreo 7-8 ore, Anthony a venit la hotel și ne-a luat la o plimbare prin Avignon; am lăsat mașina în fața căminului și am pornit-o la picior, iar în 2 ore am cutreierat tot centrul. Trebuie să spun că la ora 2 noaptea, după atâta drum și ore de nesomn, mi s-a părut că Avignon-ul e mai mare decât Iași-ul; nimic mai fals, Avignon-ul e micuț, cel puțin centrul în care sunt concentrate cam toate instituțiile, magazinele, sălile de cinema și de teatru, restaurantele etc. Orașul mai are o parte, dincolo de Ron, dar deja trebuie să intru în explicații luuungi și nu vă interesează oricum. Revenind la subiect, vă spun cu mâna pe inimă că am rămas fascinată, oraș mai frumos, curat, fermecător, modern și totuși cu un aer vechi, de epocă, n-am mai văzut. Istanbul era orașul meu preferat, dar Avignon-ul depășește orice graniță a imaginație; poate sunt eu prea optimistă, dar mă simt ca acasă aici, e atât de frumos, n-aș mai pleca dacă n-aș avea oamenii minunați care mă așteaptă acasă. Din ce-a spus Anthony, cel mai des poți găsi în Avignon restaurante, biserici și săli de teatru; cred că sunt cam 10 săli de teatru pe care le-am văzut noi în timpul plimbării noastre. N-au multe parcuri avignonezii, dar astea 2 pe care le au sunt rupte din rai, sunt încadrate de niște peisaje minunate, Ronul și podurile sale, autostrăzi parcă desenate, turle de biserici migălos construite, te-ndrăgostești ca un nebun, ți se zbate inima-n piept și te-ntrebi dacă ai căzut cumva în vreun somn adânc sau în vreo groapă de prin România, iar acum ai halucinații din cauza leziunilor pe creier. N-am ce-i zice, e genial orașul ăsta.
 
Restul zilei am petrecut-o vizitând fabrica Haribo, unde mi-am cumpărat jeleuri și l-am făcut pe Anthony să zâmbească la gândul că a făcut un copil fericit (facem constant glume unul pe seama altuia, râdem cu gura până la urechi și ne imităm unul pe celălalt, dar în joacă, tipul chiar are simțul umorului dezvoltat; noroc de Elena, că e cea temperată dintre noi, altfel noi am râde toată ziua și ne-am găsi porecle unul altuia – despre noile noastre nume, veți citi mai jos). Aaaa, și să nu uit, am fost la un film la cinema, arăta super, numai postere și reclame la diferite filme pe toți pereții, plus diferite jocuri pentru amatorii de benzi desenate; am păstrat biletul, cred că am să fac o colecție, că ieri am mai fost la un film cu asociația pentru studenții Erasmus.
 
Toate-s bune și frumoase momentan, eh cu mici excepții (de genul: aici, totul se plătește și totuși există niște reduceri pentru studenți, de-ți stă inima-n loc, unde n-ar fi așa și la Iași); să știți că și birocrația tot de la francezi am împrumutat-o, au și ei niște porcării de reguli și inventează tot soiul de motive ca să te trimită prin tot soiul de birouri pe la mama naibii mai știe pe unde. Dar asta compensează cu faptul că oamenii sunt super de treabă, calzi, sociabili, degeaba spune lumea (total aiurea) că francezii sunt plini de ei, înfumurați, că se cred cei mai mari și ce mai tari; e fals, total, iar Anthony e cel mai bun exemplu, dar vă pot oferi și alte mici exemple. De exemplu, în cămin la noi, toată lumea salută pe toată lumea, deși nu ne cunoaștem între noi; la cantină, dacă cineva îți zâmbește și tu-i zâmbești înapoi, așteaptă-te să te salute data viitoare când te vede; am pățit-o la fel în bibliotecă.
 
 
 
Și că tot veni vorba de cămin și bibliotecă, implicit universitate: trebuie să vă spun că stau în cea mai faină garsonieră dintr-un cămin ce se află la 2 minute de cea mai frumoasă universitate, unde am găsit biblioteca visurilor mele; nu pot să vă descriu mai în detaliu, n-am cuvinte suficiente, am să postez poze, poate așa vă faceți o idee; aaah, și panorama de pe balconul meu e superbă, nu puteam să nimeresc mai bine, nu mai spun că am o vecină ardeleancă, deci suntem 3 românce aici. Alexandra e la master și e din Dej, nu e la Litere, ci la geoinformatică (complicat, la fel ca numele, mai ales pentru o fată de la limbi străine și literatură); important este că atunci când ne adunăm toate 3, putem vorbi în românește, ardelenește chiar, pentru că eu și Elena îi împrumutăm imediat accentul, total involuntar. Cred. Deci am avut noroc, hein?
 
Luni am făcut cunoștință cu echipa care se va ocupa de noi, toată lumea zâmbește, toți sunt dispuși să te ajute, nimeni nu e răutăcios, eh, eu și copilotul meu suntem excepțiile, dar per total, e foarte bine; ce să mai spun, dna profesoară cu care facem cursul de franceză săptămâna asta este româncă; la cursuri folosește tot soiul de metode interactive, parcă a făcut și ea parte cândva din Alter-Edu, haha, e foarte de treabă și mă bucur foarte mult să văd că o româncă și-a făcut loc aici, la o universitate franceză. Plus că la ore stăm în semicerc, doar eu am scaun lângă dna profesoară, haha, mă simt ca un asistent pentru că mereu răspunsurile mele le aude, iar când cineva nu înțelege un cuvânt în franceză, eu îi spun cuvântul în engleză și atunci madame la prof. nu mai spune nimic, mă lasă să completez.
 
Luni seară, Anthony ne-a făcut mâncare mexicană – eu, Elena și Matthieu (copilotul din Canada) am mers la el în garsonieră și ne-am prăpădit de râs, în timp ce Anthony încerca să-mi imite reacțiile când văd căței sau copilași frumoși alergând ca bezmeticii, cu cârlionții în vânt. ”Awwwww, Mario” cu gura până la urechi și clipind des – eu nu fac așa, dar el bagă mâna-n foc că da; deh, cert este că ne-am dat deja câte-un nickname – eu sunt Mario și el e Luigi, și așa ne salutăm când ne întâlnim. Toată experiența până acum este minunată, dar cel mai tare mă bucur că am găsit un om precum Anthony – un student gata să-și sacrifice timpul ca să ajute 4 studenți străini, pro bono, ba chiar dispus să-și pună casa la bătaie și să se zbată oricând și oriunde pentru copiloții săi. O resursă umană de acest gen de-ar exista în fiecare firmă sau ONG, lumea ar fi un loc mai bun. Mhm, e ciudat, încă nu i-am găsit un defect major, are prea multe calități, deja i-am zis că parcă-i venit de pe altă planetă: cântă la pian, gătește ca un adevărat francez, e apropiat de oameni și foarte sociabil, înfipt când e cazul și super descurcăreț, e amuzant la modul simpatic, dar poate fi și sarcastic până-n vârful creților, nici nu știu ce să mai spun. Deși cred că defectul său are legătură cu încăpățânarea, mi-aduce aminte de frate-miu și problema cea mai mare a lui Dudu asta e – că-i căpos ca un catâr (nu, nu seamănă cu sor-sa. Cred.) Vă mai țin la curent cu ce se mai întâmplă, jurnalul de bord abia a început!
 
P.S.: Aș fi vrut să mai adaug și alte chestii și să vă mai descriu lucrurile minunate peste care am dat aici, dar sunt ruptă de oboseală și nu-mi mai stau ochii deschiși. Cert este că mi-e dor de casă, de familia mea, de animăluțe, de prietenii mei dragi, de Alter-Edu, de Iași, de România; dar nu-mi pare rău că sunt aici și ceva în sufletul meu îmi spune că am făcut cea mai bună alegere venind în Avignon. Cu riscul să fi insistat prea mult pe anumite aspecte, ignorând altele, îmi cer scuze, dar nu prea mai pot să stau să citesc iar și să corectez. Ideea de bază este că mi-am făcut prieteni, Alexandra și Anthony sunt super, ne așteaptă 4 luni geniale. Și mâine am chasse au trésor în Avignon – țineți-ne pumnii, le arătăm noi francezilor din ce-s făcut româncele! Și Anthony!