Faith is a house with many rooms.

Că tot veni Paștele catolic, m-am gândit să fiu drăguță astăzi și să vă recomand un film superb, absolut superb, despre credință și dragostea pentru viață. Personajul principal, Pi Patel, este un tânăr indian care pleacă în Canada, pentru a-și începe o nouă viață alături de familia sa; totul frumos și simplu până acum, dar ceea ce-l face cu adevărat special pe acest tânăr este viziunea pe care o are asupra religiei: hindus la început, Pi ajunge să creadă și în Buddha sau Hristos, dând peste cap orice ordine prestabilită de societatea în care trăiește. Un fel de ‘struțo-cămilă’ din punct de vedere religios, Pi este suficient de open-minded să vadă că nici o religie nu e mai presus de alta atâta timp cât credința care te însuflețește îți dă impulsuri spre a face lucruri bune și a respecta ceea ce ai primit pe pământ. Pentru cei îndoctrinați, filmul ar putea fi deranjant pe alocuri, dar dacă aveți suficientă bunăvoință cât să-i acordați o șansă, vă garantez că veți rămâne foarte impresionați și o să recomandați și voi filmul altor prieteni.

Credința este o casă cu mai multe camere, zice Pi, și cine suntem noi să-l contrazicem? De ce ar fi Dumnezeul nostru mai bun decât al altora? De ce ar trebui să îi convertim pe alții și să-i obligăm să creadă în ceea ce credem noi? Cine zice că noi avem dreptate? Dacă noi suntem fideli religiei noastre, de ce alții nu ar fi religiei lor? Și spun religie, nu credință; fiecare poate crede în ce vrea el, atâta timp cât acea divinitate îi oferă speranță și îl ajută să fie mai bun, nu e nevoie de îndoctrinare în masă ca să crezi cu adevărat în ceva (aș putea continua pe această linie dar am să-i supăr pe credincioși taman acum și nu am intenția aceasta, sper să nu vă ofenseze părerea mea – și chiar dacă ăsta va fi rezultatul, pot să-mi cer scuze doar pentru efect, în nici un caz pentru cauză).

Revenind la film – Life of Pi a câștigat anul acesta Oscar-uri pentru cea mai bună imagine, coloană sonoră, efecte vizuale și regie; surpriză? Eu cred că nu, am văzut filmele care au fost în cursa pentru marele premiu și pot să spun cu mâna pe inimă că toate premiile sunt pe deplin meritate (eh, regia i-aș fi dat-o lui Tarantino, dar deh, recunosc, sunt puțin subiectivă aici). De mult nu am mai fost atât de impresionată de efectele unui film – ce Avatar, e jucărie pe lângă Life of Pi, plus că cel din urmă are și o poveste consistentă și o morală demnă de luat în seamă, nu plagiază cu nerușinare alte filme și crede că păcălește cinefilii cu niște omuleți albaștri; un tânăr care trebuie să supraviețuiască pe mare alături de un tigru, cât de incredibil poate să sune asta? Veți spune că e prea fantezist, că n-are cum, ce-i cu povestea asta de adormit copiii, dar vă garantez că finalul vă va face să vă răzgândiți în câteva secunde. Nu vreau să dau spoilere, dar filmul ăsta este prea grozav ca să-l ratați, sincer vă spun! Ang Lee a dat lovitura, deși mai are câteva producții premiate la Oscar.

Am văzut că filmul este o adaptare a cărții cu același nume, sunt extraordinar de curioasă cum e romanul și sper să-l găsesc și eu pe-aici, bibliotecă, librărie, anticariat, oriunde, dacă ecranizarea m-a marcat în asemenea măsură, cartea va avea probabil un efect și mai puternic. Până atunci însă, cred că am să-l mai vizionez o dată, este mult prea tare! Cadre sublime, coloană sonoră perfectă, acting de calitate – în ciuda faptului că distribuția nu are nume răsunătoare, și o poveste extraordinar de emoționantă despre legătura care se poate crea între om și Dumnezeu, despre puntea care leagă un suflet de eternitate, despre speranța care te ține în viață chiar și în momentele în care simți că vrei să te dai bătut și aștepți resemnat ca totul să se termine, să cadă cortina. Mi s-a părut că aduce pe alocuri cu romanul lui Hemingway, Bătrânul și marea –  cadrele fantastice și dorința arzătoare a protagonistului de a supraviețui mi-au adus aminte de suferințele și încrâncenarea de care bătrânul a dat dovadă în fața aceluiași element necruțător, apa. Superba parabolă pusă în scenă de Ang Lee merită văzută și revăzută, vă veți îmbogăți sufletește după vizionarea sa; mi-a plăcut mie (cine mă cunoaște știe ce părere am despre religie), credința lui Pi și felul în care-și explică simțirile m-au impresionat profund, deci credeți-mă, Life of Pi este o oază de înțelepciune și frumusețe. Am un singur regret, faptul că nu l-am văzut la cinema, dar mai bine așa decât deloc. Deci ce mai așteptați? Un film ca ăsta nu trebuie ratat.

Anunțuri

A true friend never gets in your way unless you happen to be going down.

Avem atâtea amintiri minunate împreună încât aș putea scrie o carte, am împărtășit atâtea secrete că am putea construi o plasă de stele, am râs și ne-am încurajat de-atâtea ori că am pierdut șirul, iar astăzi, că tot faci 18 ani, sper să mai rămânem prietene măcar același număr de ani cât am fost și până acum. Deci nu, nu scapi de mine prea curând și da, bineînțeles că te iubesc! Și am motive, o sumedenie chiar, așa că am să-ți mângâi ego-ul astăzi, să-ți începi și tu viața de majoră cu dreptul; aș putea să fac o listă, dar mi se amestecă toate gândurile, încerc să păstrez o coerență, dar sunt prea multe povești pe care vreau să ți le amintesc. Ca de exemplu, ți-aduci aminte când erai o mogâldeață de clasa a 6-a și veneai în goană pe holuri spre mine, când mă vedeai, la braț cu Arina bineînțeles, ca să-mi povestești pe nerăsuflate că Dinamo bătuse cu o seară înainte sau urma să aibă un meci tare greu următoarea zi? Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar mă simțeam așa de mândră când vă vedeam pline de entuziasm și atât de vorbărețe, mi se părea că am și eu cumva un merit cât de mic în inițierea voastră pe căile pline de buruieni ale fotbalului românesc.

Amintește-ți pauzele în care coboram mereu în fața clasei a IX-a MI2 ca să vorbim, perioada în care ai candidat pentru postul de președinte al Consiliului Elevilor, teambuilding-urile de la Alter-Edu sau adunările de la Octavia sau Arina, toate momentele astea sunt neprețuite și au construit, de-a lungul timpului, un zid înalt de apărare, în spatele căruia stă o comoară pe care nimeni n-ar putea-o cumpăra, indiferent de ofertă: prietenia. Clișeic sau nu, să am o prietenă ca tine contează mai mult decât să-mi stea limuzina în fața porții sau orice alt bun material după care fug toți ahtiații, neștiind că nu e important să fii cel mai bogat mort din cimitir, ci să ai câteva persoane pe care să poți conta oricând, indiferent de situație. Poate suna imatur, dar ador faptul că-n discuțiile noastre, avem momente când ne purtam ca niște copii de 12 ani, ne prostim și facem un haz, de mă dor obrajii și-mi dau lacrimile de la râs. Ești una dintre cele mai amuzante persoane pe care le cunosc și îți admir simțul umorului – ce să mai zic de ironia cu care-i piști pe cei mai sărăcuți cu duhul și sarcasmul cu care te înarmezi când dai de proști. E o latură a ta care te va ajuta mult în viață, să râzi de defecte (nu contează că-s ale tale sau ale altora) e cea mai sigură cale de a le îndreptăți cât de cât. Asta nu înseamnă că nu poți fi și serioasă – ești una dintre cele mai mature fete, nu s-ar zice că abia acum faci 18 ani, pentru vârsta ta, ești neașteptat de realistă și chiar știi să-ți pui ordine în priorități și să-ți organizezi planurile în funcție de acestea. Bineînțeles că una dintre priorități o reprezint eu, cea mai drăguță și adorabilă prietenă, care ar cam merita o bătaie strașnică pentru că e aici în loc să fie cu tine, de ziua ta, dar asta-i soarta, mă revanșez, I promise! Cu salată de fructe și roboți!

Și nu se putea să nu aduc aminte de cursul nostru de la Miercurea-Ciuc; probabil unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea, stă frumușel așezat în cufărul cu amintiri și îmi aduce zâmbetul pe buze oricând îmi vine în minte; cât am putut să râd atunci cu tine, Alexandra și Octavia, cred că ne-a auzit și Smiley de pe Marte. Îmi vine și acum să râd, trebuie repetat scenariul, dar tura asta la mare, cu toată gașca. Și uite așa ne facem și planurile pentru vară, abia aștept să vină vacanța și să te văd, să te pot îmbrățișa, să-ți pot spune cât de mult mă bucur că ești prietena mea, să îți urez cele mai frumoase gânduri și să-ți țin apoi pumnii strânși, ca să ai cele mai bune rezultate la Bac și admitere. Iar la anul, o să poți veni să mă vezi la Iași, ca să pot chiuli și să mergem în Palas, să mâncăm înghețată și apoi să căutăm haine prin toate magazinele. Și poșete, neapărat poșete. Așa-i că-s ca un talisman norocos când vine vorba de cumpărături? Acum devin melancolică, așa de mult aș fi vrut să fiu și eu cu tine, majoro… Dar să știi că, într-un fel sau altul, am să fiu; dacă o să-ți zâmbească soarele, e pentru că l-am rugat eu, dacă fulgii de nea or să te invite la joacă, e pentru că eu i-am trimis, dacă o să-ți strice vântul coafura și o să te ciufulească, tot eu sunt de vină. Și cine știe, poate o bucățică de Avignon va ajunge la tine mai repede decât crezi.

Dacă școala generală a fost doar începutul, slavă Domnului că liceul ne-a unit și mai tare; mă bucur enorm că, deși grupul nostru s-a mărit de-a lungul anilor, tu ai rămas pe poziții, mereu gata să m-asculți și să-mi dai un sfat sau să te prăpădești de râs când îți mai povestesc trăsnăile pe care, cum necum, mi le mai trec la activ. Vreau să cred că și eu am fost acolo pentru tine, știu că prietenia noastră a fost și este a two way street, simt că am fost de ajutor când ai avut nevoie de mine și trebuie să-ți spun, din nou, că orice-ar fi, poți conta pe mine. Că vrei să te-ajut la o temă, să îți dau un sfat, să te ascult când ai o problemă, sau pur și simplu când vrei să îmi spui un banc sau să mă chemi să-nvinețesc ochiului vreunei nefericite care nu știe cu cine se pune, să știi că vei putea mereu să te bazezi pe mine. Draga mea Ariadna, îți mulțumesc! Să știi că de multe ori firul tău m-a ajutat să-mi regăsesc drumul în labirint, faptul că te bucuri pentru mine și ești acolo să-mi întinzi o mână atunci când cad (la propriu sau figurat) înseamnă mult de tot pentru mine. Îți urez un sincer La mulți ani! și te iubesc, gâsco, și mi-e tare dor de tine! Și-ți promit că facultatea o să ne aducă și mai aproape, deși anul viitor vom fi la o oarecare distanță; dar ce contează, avem Skype, Cosmote, Facebook și există trenurile, prietenia noastră va crește fericită în ritmul roților de tren!

P.S. Acum mă întorc la frumusețea de materie la care dau mâine examen, trimite-mi un pic din norocul tău și când mă întorc de la cursuri, să te găsesc pe Skype, să pot să țip în microfon și eventual să falsez un La mulți ani! Pentru ultima remarcă însă nu bag mâna-n foc, am termopane, dar mi-e frică să nu le stric și pe-alea. Te-am pupat și ți-am trimis prin poștă o îmbrățișare de urs! Aștept retur! Cu prăjituri dacă se poate!

La vita e bella… pe bune



Aseară am revăzut unul dintre filmele care m-au impresionat cel mai mult în viață, simțeam nevoia ca după nebunia de săptămâna asta să mă relaxez vizionând ceva frumos, dramatic, dar amuzant și plin de vorbe de duh. Nu e o producție lacrimogenă, deși tratează tema Holocaustului, dar este dureros de emoționantă! Nu e un film ‘storcător de lacrimi’, ci o combinație migăloasă și armonioasă dintre aventura delicios de amuzantă prin care trec Guido și aleasa inimii sale la începuturile relației lor și drama, cumplită prin proporțiile-i devastatoare, pe care cuplul și copilașul lor simpatic o trăiesc odată întemnițați în lagărele naziste.  Premiat de 3 ori la Oscar, filmul regizat de Roberto Benigni (scenarist și actor principal) reușește să impresioneze audiența prin ingeniozitatea poveștii, acting-ul reușit și mesajul transmis.

Această tragicomedie propune o modalitate foarte originală de prezentare a grozăviilor ce s-au petrecut în timpul celui de-al doilea război mondial, n-aș vrea să vă dau spoilere, dar nu pot să nu vă spun că Guido dă dovadă de o imaginație fără margini și de-o dragoste infinită în încercarea de a proteja inocența și visele băiețelului său. Să mai poți zâmbi în fața copilului tău când toți mușchii îți urlă de durere și spatele ți-e încovoiat de atâta muncă, să te prefaci că totul e un joc, deși frica încearcă să te paralizeze, să poți reda încrederea unui suflet atunci când în jurul tău ai numai demoni și frânturi de inimi sparte, iată puterea adevărată.

Deși Guido m-a cucerit prin umorul său și capacitatea de a se adapta (sunt o mulțime de momente super amuzante și trăsnite), trebuie să recunosc că unul dintre momentele mele favorite din film este cel al sacrificiului pe care-l face soția și mama devotată pentru a fi aproape de familia sa, poate părea neverosimil, dar un asemenea gest, deși îl vezi doar pe ecran, îți aduce zâmbetul pe buze și speranța în suflet, îți demonstrează că pe lumea asta mai există și dragoste adevărată. Da, povestea romantică a celor doi eroi este minunată, dar momentele triste și răvășitoare mi se infiltrează mult mai ușor în suflet și mă impresionează mult mai mult.

E un film la care veți râde și veți plânge, vă garantez, este complex, tensionat, înduioșător și totuși crud, e sclipitor! Și vă mai și ridică moralul: cu ce drept ne putem plânge noi de soartă, când alții au trecut prin asemenea chinuri? Cum îndrăznim să ne numim năpăstuiți când suntem sănătoși, plini de viață, iubim, suntem iubiți și soarele strălucește în fiecare zi deasupra noastră? Eu zic să treceți peste orice dezamăgire, să vă doară-n cot de birocrația care vă înghite în loc să vă ajute, de  incorectitudinea unor oameni care chipurile vor doar să dea șanse egale tuturor și să zâmbiți atunci când soarta începe să vă râdă-n față și să vă facă glume proaste. Pentru că ce nu vă doboară, vă poate da o furie grozavă pe care o puteți folosi constructiv (după ce în prealabil v-ați vărsat nervii pe părinți, iubit, prieteni și tot ce v-a stat în cale prin casă). Aaa, și înainte să mă duc să vizionez și eu meciul României, vă sfătuiesc să acordați șanse, oricât de mici, oricui, în orice situație, oricând, nu se știe niciodată pe cine veți câștiga sau cât vă va ajuta experiența.

P.S. Deși suntem conduși, sper să îi batem pe unguri de să le sune apa-n cap, eventual să le trimitem și ungurii de prin Ținutul Secuiesc așa, ca un gest frumos, cadou de primăvară. Sau glumă proastă de 1 aprilie.

Lincoln

Toată lumea a auzit măcar o dată în viață de Abraham Lincoln, primul președinte american republican; dacă nu vă e familiar numele, măcar imaginea vă este cunoscută: bărbatul cu față osoasă, barbă neagră și cu nelipsita-i pălărie. Numele său este legat de abolirea sclavagismului și de războiul civil (1861-1865), acestea fiind și evenimentele pe care se axează Steven Spielberg în filmul său, recent premiat cu 2 premii Oscar și un Golden Globes. Eu am reușit să-l văd abia aseară, la cinema Utopia, în vo, lucky me!!!, dar am fost încântată la final, iar entuziasmul meu nu a scăzut deși am citit destule păreri negative pe diferite site-uri cu și despre filme. În primul rând, vă recomand să-l vedeți la cinema, este un sentiment de nedescris, parcă-i Raiul pe pământ când se sting luminile și încep să se deruleze imaginile, coloana sonoră începe să ți se infiltreze încetișor în minte, iar povestea te prinde-n gheare și nu te mai lasă să respiri în voie până la final. Îți dictează ritmul inimii, te zăpăcește și țintuiește în scaun, binecuvântați fie toți cei care au contribuit la crearea cinematografului.

Revenind la film, trebuie să vă avertizez că durează mult – 2 ore jumătate, dar merită toți banii! Dacă v-a plăcut The King’s Speech, sunt toate șansele să vă placă și Lincoln – știu, unii vor protesta că nu prea a fost acțiune, ci multă vorbărie, că a fost plictiseală, că s-au duelat mai mult din cuvinte decât din baionete, dar ce vreți, dragilor, s-a insistat pe mișcările politice care au guvernat întregul teatru al războiului, vă așteptați să se bată deputații între ei, eventual să sară și președintele cu o sabie în mână și să-și croiască drum prin mulțime? Nu știu cât de mult a fost respectată realitatea sau linia cărții (scenariul e inspirat din cartea scrisă de Doris Kearns Goodwin), știu doar că existența unui asemenea om ne arată că da, există întotdeauna posibilitatea de a face lumea mai bună, există mereu un Om capabil să salveze demnitatea unui popor, mereu va fi speranță acolo unde un suflet va refuza să-și trădeze natura și se va ridica împotriva prostiei și superficialității. Este de înțeles de ce amintirea unui asemenea om nu va muri niciodată, este pur și simplu uimitoare intuiția de care a dat dovadă și curajul de a-și juca postul, integritatea, popularitatea.

Mi s-a părut un personaj fascinant, iar interpretarea lui Daniel Day Lewis este excelentă, nici nu se putea altfel, la ce să te aștepți de la un actor premiat cu încă 2 Oscar-uri pentru interpretările din My left foot: the story of Christy Brown și There will be blood? E un adevărat titan, jos pălăria în fața lui, este o plăcere să-l urmărești, parcă-i curge talent prin vene, nu sânge, este atât de credibil și creează niște personaje fabuloase, n-ai cum să nu-l îndrăgești, pe el și ochii lui verzi și ageri! Sally Field și Tommy Lee Jones fac și ei niște roluri incredibile, nu se lasă mai prejos, ba chiar îl eclipsează pe Daniel pe alocuri (cel puțin Sally are 2 scene în care te lasă speechless)! Și ca bonus, puteți să-i urmăriți pe David Strathairn și pe Joseph Gordon-Levitt, care au și ei roluri destul de importante (cel puțin David).

Trecând la scenariu, mie mi-a plăcut, indiferent că altora li s-a părut monoton, mi s-a părut super interesant să văd schimburile de replici, tertipurile folosite pentru a convinge audiența și diferitele șiretlicuri la care apelau politicienii la acea vreme (nu, nu urmăresc mișcarea politică de la noi la momentul actual, mi se pare o aiureală, deci nu pot face conexiuni). Filmul ăsta a fost special făcut ca să-l pună în valoare pe Lincoln ca personaj istoric și pe Daniel Day Lewis ca actor, nu s-a insistat pe acțiune pentru că reflectoarele au căzut pe felul în care Lincoln a acționat în calitate de președinte, eforturile sale pentru a aboli sclavia și a curma un război care îi secătuise de viață, la propriu și la figurat. Și muzica, Dumnezeule, muzica!!! Am auzit comentarii cum că a trecut neobservată, că parcă nici nu a existat. Trebuia să fii surd să nu remarci minunata orchestră care îți făcea inima să tremure în momentele în care începea să cânte, într-atât de bine au fost corelate momentele de maximă tensiune cu soundtrack-ul. Fantastic, eu l-am adorat.

Per total, pentru mine, Lincoln este unul dintre cele mai bune filme istorice, deja a intrat în lista de favorite și am să-l recomand oricui, oricând. Lăsați scepticismul la o parte și îngăduiți-vă plăcerea de a urmări câteva secvențe din viața unui mare om, vă garantez că o să plecați mai plini de speranță de la cinema; nu vă așteptați la mister și dramă cât încape, ci la replici inteligente, regie marca Spielberg, actori de zile mari și muzică minunată. Enjoy!

Aud dragoni

Fac ce fac și ratez cursul de istorie literară – miercurea trecută nu m-am putut trezi la timp iar miercurea asta n-am găsit sala, că s-a trezit dom’ profesor să schimbe sala da’ la afișier nu apărea nimic, hip hip ura pentru trezitul la ora 7 degeaba!! Și partea cea mai frumoasă a venit după – am reușit să întârzii la seminarul de la 9 jumătate, deși eram trează de mai bine de 2 ore, super nu? Plus c-am făcut un drum aiurea până la bancă prin friiiig, bate un vânt dimineața de-ți taie respirația. Din fericire, seminarul a trecut destul de repede, deși m-am cam plictisit, nu-mi place când vorbește numai profesorul și eu trebuie să stau să iau notițe, fără să pot contribui măcar cu o idee. Damn.

Îmi plănuisem în detaliu ziua de azi, trebuia să mă concentrez pe tema de mâine – am de făcut o prezentare la engleză și vreau s-o dau gata pe profă. Dar iată-mă, la ora 20:17, scriind pe blog, am totul creionat  în cap, știu cum să încep, ce să scriu în PPT, cum să închei, dar nu mă trage inima să m-apuc de temă nicicum. Probabil am rămas cu traume de după-amiază, când am hotărât să dorm măcar puțin ca să-mi încarc bateriile și să fac o prezentare super. Am avut cel mai tâmpit vis ever – eh, cea mai mare parte din el – și totul din cauza vântului oribil care bate-n Avignon; se aude prin gura de aerisire de parcă se bat dragoni pe hol. Și cum să nu visez porcării atunci când ai impresia că-ți suflă cineva flăcări în ceafă? Nu cineva, un ceva cu ochi verzi de sticlă și o coadă solzoasă, eventual dotat cu niște aripi și gheare cu care să te poată face bucățele dacă te miști brusc.

Un bebe adorabil, un tătic super, ochi care mi se înfundaseră în cap și bandaje multe, monștri (în special dragoni) și tot felul de creaturi  pe care le-am putut admira în Supernatural și zecile de filme de groază pe care le-am văzut de-a lungul anilor, ingredientele pentru un vis perfect de amiază. Și e incredibilă discordanța dintre imaginea superbă pe care o am când mă trezesc (patul meu e în așa fel poziționat încât văd universitatea și zidul care înconjoară centrul și în spatele căruia se ascunde soarele) și zgomotele oribile pe care le aud. Din fericire pentru mine, starea mea s-a îmbunătățit și acum, după cursul de franceză, mă simt mai fresh ca niciodată – am chef să țopăi, să cânt (iar eu nu fac asta pentru că sunt scumpe geamurile), să stau cu picioarele pe pereți și să răsfoiesc ziare, dar nu am chef deloc de făcut teme. Și ce-i de făcut, mâine-s prima curajoasă care prezintă. Și singura – ironia sorții, haha. Eh, îmi adun curajul, îmi canalizez energia către acest task, domolesc efectul de cangur provocat de prea multe croissante cu ciocolată și m-apuc de treabă. Cred.

Țineți-mi pumnii pe mâine și pentru noaptea asta, de fapt, o să am destulă treabă. Dar se merită, mă simt vie, fericită, zâmbesc, Alexandra zice că-s îndrăgostită, Elena și-ar lua câmpii din cauza mea dacă nu ar fi și ea o fire veselă și alintată, totul merge bine, se pare că aerul de-aici chiar îmi priește. Curaj, găină, fă-ți tema! mi-aș zice în mod normal, dar cum naiba să o fac dacă ușa de la balcon mai are un pic și e smulsă din cauza vântului iar dragonii îmi fac serenade pe hol? noroc de muzică, Into the fire la maxim și cu tupeu înainte! Sau cu Stan, mai nou mă obsedează melodia asta, refrenul mai degrabă… But your picture on my wall it reminds me that it’s not so bad.. Și gata, după 15 minute de scris pe blog, sunt gata de atac! PPT, păzea că vin!

House – singurul doctor capabil să-ți salveze pielea atunci când moartea vine-n vizită

Am terminat și eu serialul House M.D. și pot să spun că am plâns cu un ochi și am râs cu celălalt – mă bucur că am avut ocazia să vizionez un serial atât de genial!! și mor de ciudă că a trebuit să se termine. Asta-i partea proastă când vezi seriale, te simți ca un muribund căruia i se tot administrează morfină și stai și-aștepți în agonie, de la episod la episod, te bucuri și te-nnegrești la față când vezi că se mai duce un sezon, și încă unul.. Ca să te vezi în fața ultimului episod și să tragi cu dinții de timp ca să nu se termine. Dar s-au dus, alea 8 sezoane au fost văzute și acum așteaptă cuminți vara, să mă pot întoarce acasă și să le revăd cu frate-miu (Hi5 Dudu!! O luăm de la capăt). Nu am să mulțumesc unei singure persoane de recomandare pentru că au fost destui care m-au bătut la cap să văd serialul – deci mulțumesc, dragilor! A fost genial, e de top3 detașat, cu greu va fi egalat de vreun alt serial cu și despre doctori ( nu mă luați cu Grey’s, nu mă convingeți cu ăla – mersi anticipat că nu vă obosiți și nu-mi mâncați timpul). Cred că nici n-am să mă mai uit la vreun serial cu doctori – haha, glumesc, trebuie să compar genialitatea acestui serial cu mediocritatea altora, nu?

Revenind la House M.D. – nu știu ce să laud prima oară: a) script-ul de milioane, o combinație irezistibilă de comedie și dramă, thriller și dragoste, cu nuanțe puternice de serial polițist, plin de mister; b) personajele  absolut fabuloase – veți găsi niște doctori nemaipomeniți la Princeton Plainsboro Hospital; c) coloana sonoră care te vrăjește pur și simplu; d) pe HOUSE – doctorul, el trebuie analizat și disecat separat, e cel care strălucește, geniul, nici un personaj nu se ridică la nivelul său – poate Wilson, câteodată. Ar mai fi și alte motive dar mă lungesc până mâine și nici cei mai răbdători dintre voi nu veți termina de citit postarea. Mă declar pur și simplu fascinată de consistența poveștilor, de migala cu care au fost creionate personajele, de felul armonios în care se îmbină stiluri atât de diferite și dau naștere unui serial atât de complex, de maniera absolut originală prin care acționează House, de geniul care s-a strecurat din mintea scenaristului în mintea personajului, pentru ca mai târziu, un actor incredibil să dea viață unui doctor devenit simbol.

Am să încep cu Gregory House – un asemenea personaj rar mi-a fost dat să văd, este atât de complex și atât de dificil de înțeles, acționează atât de contradictoriu uneori, de parcă ar fi un paradox ambulant. Este mizantrop și totuși salvează vieți și salvează suflete, e mereu ironic și pus pe șotii de parcă ar fi un adolescent, dar când moartea și presiunea dau semne că sunt gata să invadeze scena, el e mereu acolo, gata să ia decizia potrivită. Deviza lui este ‘Everybody lies’, dar și el este un om supus greșelii; dă impresia că urăște societatea și îi crede pe toți proști, dar nu rare sunt momentele când își pune în primejdie cariera sau chiar viața pentru a salva pe cineva. Se îndoapă cu pastile de parcă ar fi Tic-Tac-uri și totuși e mai eficient decât un spital întreg (sau aproape). Se plânge mereu de imbecilitatea membrilor din echipa sa, dar nu ezită să riște pentru ei sau să-i manipuleze/roage/șantajeze/înduioșeze pentru a se întoarce atunci când aceștia vor să renunțe. Încurajează mereu cele mai ciudate comportamente și dă impresia că orice e pe dos și imoral, lui îi place, dar principiile îi sunt de fier.

Relațiile dintre personaje sunt uneori de domeniul fantasticului, House are așa un talent în a-și atrage antipatii și uri mocnite încât stăm și ne întrebăm – Ce-i cu tine, mă? Dacă ești un geniu, îți permiți să tratezi oamenii ca pe gunoaie? Mhm, normal ar fi să nu, dar ce contează, tocmai asta-i dă o notă specială lui House, faptul că-i suspectează pe toți, îi tratează de sus, și de cele mai multe ori, culmea, are dreptate. Dar să nu fiu așa rea cu el, deja am spus că sunt destule momente când arată că sufletul său nu e chiar otrăvit de frustrări și de durerea din picior (am menționat că e beteag?), sunt câteva scene când am plâns cu sughițuri, atât de mult m-a impresionat umanitatea! wow, există așa ceva și-n House! de care dă dovadă. Veți vedea că toate personajele importante din serial: Cuddy, Wilson, Alison, Chase, Foreman, Thirteen, Taub au cel puțin un moment în care House pare să șteargă pe jos cu ei, dar de fapt el mereu îi împinge spre mai bine, spre lumina de la capătul tunelului. Mi-au plăcut la nebunie cam toți membrii echipei lui, dar cel mai mult îmi place Chase, el ar fi cam singurul capabil să-i calce marelui maestru pe urme.

Ar trebui să vorbesc mai mult despre celelalte personaje, dar toate par a fi puse-n scenă doar ca să vedem ce-ar face House într-o situație dată, cum ar reacționa, ei sunt doar stimulii pe care scenaristul îi folosește ca să obțină reacții care mai de care mai surprinzătoare din partea geniului. Toți doctorii cu care intră în contact sunt importanți, mai ales echipa sa, dar reflectoarele stau mai mereu pe el, ceilalți provoacă interes tot în raport cu nonconformistul doctor. Și pe bune că e geniu, iar momentele alea când i se aprinde beculețul sunt priceless (chiar și când acestea nu-i aparțineau, tot nu mă puteam abține să nu zâmbesc cu gura până la urechi – puzzle-ul era rezolvat). Și da, aparent, e vorba doar de puzzle-uri, ele reprezintă obsesia, condamnarea la moarte și totuși, mântuirea lui; dar veți vedea că, privind în ansamblu, există ceva mai puternic de-atât, un motiv mai important care-i mai dă câte un șut în fund ca să înainteze pe drumul vieții. Multora nu le-a plăcut finalul, dar dacă veți avea curiozitatea să vizionați serialul o să vă dați seama despre ce vorbesc, ultimul episod e unul dintre cele mai frumoase momente din cinematografie – cel puțin pentru mine.

Relația sa cu cel mai bun prieten, Wilson, oncologul spitalului, este una dintre cele mai interesante părți ale serialului, e atâta dependență și durere în această legătură că te miri cum de mai rezistă – ei bine, rezistă, pentru că Wilson e cumva conștiința lui House, e cel care-i apără mereu spatele și nu dă niciodată înapoi când vine vorba de prietenul său. Iar House îi întoarce favorul cu vârf și îndesat. Și ca să mai și glumesc un pic, trebuie neapărat să vedeți ce farse își fac, cum fac pariuri pe toate prostiile posibile și câte încurcături provoacă. Ăsta este un lucru uimitor la acest serial, acum râzi, acum plângi, acum stai cu sufletul la gură, acum ești relaxat și fericit că totul s-a terminat cu bine. Îmi place să cred că House nu este un geniu mizantrop, răutăcios și care nu dă doi bani pe lune, ci că asta e doar o fațadă (impenetrabilă dacă nu ai răbdarea necesară), iar pe dinăuntru, el chiar e un tip de treabă. Cu această impresie am rămas eu după ce am urmărit evoluția personajelor și a relațiilor dintre ele și sunt foarte mulțumită de felul în care scenaristul a ales să încheie serialul – era nevoie de closure, pe bune!

8 sezoane de vreo 20 de episoade fiecare, în jur de 40 de minute de căciulă, ar putea părea prea mult, dar vă garantez că nu vă veți plictisi nici o secundă și veți observa cu stupoare că deși nu există un cliffhanger la sfârșitul fiecărui episod, geniul lui House vă va atrage tot mereu să mai vizionați un episod, și încă unul și încă unul, până când răsăritul vă va bate supărat în geam, ca să vă anunțe c-ar fi cazul să mai și dormiți. Dacă v-am convins și veți vrea să-l vizionați, vă avertizez că House creează dependență, o să vă puneți mâinile în cap când o să vedeți că orele pe care v-ați propus să le alocați studiului sau altor activități vor fi petrecute în fața laptopului, cu o pungă gigantică de popcorn sau cu multe portocale la îndemână. P.S. Am să îmi mențin politica de a nu viziona seriale care isterizează mulțimea decât după ce se calmează apele – deci dacă aveți alte sugestii super populare, o s-aveți mult de muncă cu mine; și oricum, momentan sunt în transă din cauza lui House, am nevoie de câteva zile bune ca să mi-l scot din minte. Scurt și la obiect: e genial și ar fi păcat să-l ratați. Mie o să-mi fie un dor nebun de el, ce-ar fi să vă uitați la el și apoi să ne fie dor împreună?

Când ai prieteni, simți că soarele nu se va stinge niciodată

Stau pe jos, cu picioarele sub mine, laptopul e cocoțat pe un scaun galben pe care se vede sigla Lipton, iar Red îmi răsună în toată casa. Și sunt fericită, fericită, zâmbesc și îmi vine să râd când scriu toată treaba asta. Alături, fetele s-au adunat și stau la ‘bârfă’, dar nu m-aș ridica de-aici nici moartă, vreau să opresc timpul acum, aici, să zâmbesc pentru că așa-mi vine mie acum, să vorbesc cu tine, să râd și să mă doară toți mușchii… Căci da, ziua mea a început teribil (febra musculară e de ieri, dar n-am ce-i face, persistă), ca de obicei, creierul meu a refuzat să se trezească înainte de ora 16:00 astfel încât am pierdut 3 euro degeaba când mi-am băgat hainele la spălat, că am selectat mașina 1 deși hainele mele erau în mașina 2. Super, nu?! Să nu mai menționez că am făcut 3 drumuri la etajul 2 ca să-mi aduc detergentul și banii pentru a 2-a tură, că deh, trebuia să fac eu o boacănă. Mi-am întins nervii la maxim, aș fi aruncat pe cineva de la etaj dacă s-ar fi trezit să întrebe cum mă simt, norocul tuturor că eram singură acasă.

Dar ziua s-a îmbunătățit vizibil după ce mi-am făcut cumpărăturile cu Elena – din timpul săptămânii m-am decis să fac pe Master Chef în week-end și să le fac fetelor o tochitură d-aia, ca la mama acasă, și niște colțunași. Sărind peste partea în care un veteran aburit a început să ne povestească în Casino cum a salvat el Franța și omițând alte detalii despre febra mea musculară (nu de alta, dar presimt că la noapte dorm aici sub scări, nu prea mă mai pot mișca), pot să spun că am fost o gospodină desăvârșită în seara asta. Bună de măritat, citând din marii clasici. Bineînțeles că am spălat o căruță de vase și se pare că s-a mai adunat o chiuvetă plină, dar s-a meritat, m-am simțit ca la mine acasă – chiar așa, tot mâncarea noastră-i cea mai bună.. Ce brânză au francezii ăștia, nimic nu e precum cașul românesc, pe bune! Bine, cui îi place mucegaiul, n-am ce-i zice, el ar fi fericit aici.

Și iată că sunt deja câteva minute de când una dintre cele mai bune prietene ale mele a făcut 19 ani, nu-mi vine să cred ce repede a trecut timpul… Arinel, draga mea, să știi că mi-e un dor teribil de tine și mi-e ciudă rău că nu pot fi alături de tine. Dar o să compensăm vara asta, promit!!! Te știu de când erai de-o șchioapă (ei, nici chiar, dar îmi place să spun asta pentru că erai micuță, un puișor cu ochișori frumoși), nu pot să cred că se fac 6-7 ani de când ne cunoaștem. Ai fost o dulceață de când erai mică, mai știi că ți-am postat poza aia despre prietenie zilele trecute? Ei bine, deși legătura noastră a fost Dinamo la început (valabil și pentru cealaltă gâsculiță colorată, Ariadna), mă bucur din suflet că, ulterior, prietenia noastră a devenit mult mai solidă și acum suntem atât de apropiate încât ne putem spune una alteia secrete fără să ne fie teamă că vor deveni subiecte de discuție și pentru alții.

Ești deșteaptă, ești frumoasă, ești dulce și înțelegătoare, muncești pentru a-ți atinge idealul și ești de încredere, ai vise după care nu ți-e frică să alergi și ești mereu dispusă să dai o mână de ajutor atunci când situația o cere. Ești tu un pic, dar numai puțin cam încăpățânată și orgolioasă (uneori), dar hei, astea pentru mine-s calități, hi5!! Draga mea, mă uit la tine și-mi crește inima, sper din suflet să rămânem prietene cât mai mult timp cu putință, prea bine ne completăm ca să nu fie așa, ce zici? Îți urez tot binele din lume, îți țin pumnii la bac și la admitere, știu că ai să mă faci mândră, sunt sigură că o să avem o vară extraordinară și abia aștept să te văd!! Te pup și te îmbrățișez cu dragoste, cele mai frumoase gânduri ți le scriu aici și sper să compenseze cât de cât pentru absența mea…

Și-ți mulțumesc! Pentru că ești prietena mea, pentru zâmbetul tău care poate șterge lacrimi, pentru că ții cu Dinamo și acum, pentru că de la tine îi știu pe minunații The Script, pentru că îmi dai sfaturi bune și mă înțelegi, pentru amintirile pe care le avem împreună, pentru că ascult de câteva zile Hold me now pe repeat și mă minunez cât de bine se aseamănă gusturile noastre muzicale, pentru că mă faci să nu mă mai simt singurul copil căzut în cap care-i mort după animații, pentru că iubești pisicile și pentru că ești grozavă! Sunt onorată că ești prietena mea și sper să nu te dezamăgesc, am atâtea lucruri pe care aș vrea să ți le spun și totuși mă blochez în cuvinte, pot doar să-ți spun cu cel mai mare drag: SUNT MÂNDRĂ DE TINE ȘI TE IUBESC!

P.S. îți mulțumesc tare mult pentru discuția noastră de azi, să știi că fluturii din stomac tind să fie de-acord cu tine, chit că eu mă încăpățânez și spun că nu, nu, nu. Uite asta e una dintre cele mai frumoase părți ale prieteniei noastre – simt că vorbesc cu mine însămi atunci când îți mărturisesc ție ceva, așa de repede mă ghicești și știi ce cuvinte să-mi spui. Și-mi vine să zâmbesc, pentru că în ciuda distanței, simt că legătura noastră e ca un lanț de fier care nu se va rupe, indiferent de furtunile și vânturile sălbatice care s-ar abate asupră-i. Să zâmbești și tu, te rog, zâmbește pentru tine, pentru noi, pentru lume, pentru că te iubim și am fi de 1000 de ori mai săraci fără tine. Zâmbește, doar așa vei topi mereu fulgerele de gheață și iceberg-urile din suflete. Te iubesc!211220121032