Dragostea – singurul vals pe care orice inimă îl poate dansa

Soare. Zgomot. Grabă. Aglomerație. Pachetul, a ajuns pachetul!! Și dovada: dragostea se poate trimite și prin poștă. Imprimată, legată, frumos împachetată, o simți cum îți gâdilă degetele în timp ce desfaci repede, dar cu grijă, hârtia albastră. E acolo, îi auzi inimioara bătând nebunește dintre pagini, răsfoiești rapid cartea cu copertă lucioasă și te oprești asupra unui pasaj, ales la întâmplare: ”I never looked that good before or after. It was him.” Și atât îți trebuie, 2 propoziții, e dragoste la prima vedere; ai văzut filmul și de-atunci tot cauți cartea de înnebunești; dar te salvează el și-ți trimite sufletul legat cu o fundiță roșie, ascuns adânc între declarații de dragoste și scrisori fără răspuns. Ai vrea să te oprești în mijlocul drumului și să te pui în fund, pe jos, și să devorezi cuvintele de la un capăt la altul; dar te abții, știi că ții în mână ceva prea frumos, ce merită savurat în cadrul perfect. Așa că fugi acasă și ascunzi cartea, că dacă o lași la vedere, s-a dus orice tentativă de așteptare; și te iei cu altele, dar îți promiți că în week-end, frumușel pe malul Ronului, o să dai gata cele 200 de pagini. Și vine week-end-ul, în sfârșit, și mergi repede pe stradă, și prin parc, dar te liniștești când ajungi la Rocher des Doms – priveliștea te calmează, știi că ești liberă, e vacanță, ai tot timpul din lume, poți să te-afunzi, trup și suflet, în povestea de dragoste din The Bridges of Madison County.

Nu știu cum vedeți voi cărțile, dar dacă există o religie în care să cred cu adevărat, e cea a cărților. Romane de dragoste, polițiste, de aventuri, gotice, istorice, psihologice, toate compun un Dumnezeu în care-mi place să cred, pe care-l slăvesc și-l accept cu inima deschisă. Scrierea unui roman necesită o muncă titanică, dar ca să-ți dai seama cu adevărat de valoarea mesajului, scriiturii, poveștii, trebuie să i te dedici 100%, s-o citești din scoarță în scoarță, eventual s-o citești de 2 ori, ca apoi să simți că sufletul ți-e mai bogat, dar să rămâi totuși cu durerea că ai terminat lectura. Să-ți amintești replici, să îndoi colțurile paginilor ca apoi să notezi în agenda favorită pasajele preferate, să îți pui o sumedenie de întrebări și să cazi pe gânduri, să uiți unde ești și să călătorești cu eroii tăi în poveștile lor, în viețile lor, pe care, fără egoism sau răutate, le împart cu tine. O carte bună este cea care, deși ai citit-o o dată, te atrage s-o citești din nou, deși i-ai văzut deja ecranizarea, ești la fel de impresionat și de tulburat de parcă nu știai nici măcar numele personajelor, darămite finalul poveștii.

În cazul de față, mă declar îndrăgostită iremediabil de romanul lui Robert James Waller și spun cu mâna pe inimă că atâta emoție n-am mai simțit decât atunci când am citit Mizerabilii – cartea mea favorită – e cu siguranță cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care am avut onoarea să o citesc; ce Tristan și Isolda, ce Romeo și Julieta, dacă aș vrea să fiu o eroină de roman, cu siguranță mi-aș dori să fiu Francesca Johnson. Nici prea scurt, nici prea lung, ci perfect ca dimensiune, The Bridges of Madison County prezintă povestea de dragoste dintre Robert Kincaid și Francesca Johnson, o aventură menită să spulbere convențiile și să unească 2 suflete pentru eternitate. Folosindu-se de un artificiu narativ, Waller se ascunde în spatele imaginii unui scriitor care, la îndemnul urmașilor Francescăi, încearcă să redea cu cât mai multă acuratețe idila dintre cei doi; structurat sub forma a 10 capitole (dintre care primul este introducerea iar ultimul un interviu luat unui cântăreț de jazz, prieten de-al lui Robert),  romanul are pe alocuri un aspect epistolar, datorită celor 4 scrisori inserate cu iscusință în discursul narativ. Sfâșietor de emoționante și teribil de importante, cele 4 epistole reușesc să smulgă o lacrimă și unei statui de piatră, într-atât de dureroasă este evoluția idilei dintre Robert și Francesca. Dacă mai pun la socoteală și salturile din prezent în viitor și de-acolo înapoi în trecut, deja se conturează imaginea unui roman complex, aparent ușor de asimilat datorită dimensiunii, dar extrem de complicat din cauza salturilor temporale, a scrisorilor și a intervenției naratorului în anumite pasaje.

O poveste de dragoste consumată în 4 zile, 2 suflete legate pe vecie datorită iubirii nebunești care le animă, un adulter pe care nici măcar moraliștii nu-l vor blama, un blestem al banalității rupt cu ajutorul șoaptelor de iubire și mângâierilor târzii. Ea – o casnică din Iowa, fostă profesoară de literatură, italiancă de origine, a cărei senzualitate stă încuiată în amintirile din tinerețea petrecută în Europa, el – un fotograf iscusit, un peregrin uitat într-o lume care pare că stă pe loc, ultimul cowboy ai cărui pași pământul i-a purtat în cele 2 emisfere și o dimineață de August cu parfum de mit: iată ingredientele pentru o poveste care vă va cuceri din prima secundă. Ascultați vocea cărții care vă șoptește suav: lasă-te intrigat de legătura interzisă, admiră pasiunea care poate înflăcăra un suflet la orice vârstă, nu te mai poticni în reguli și convenții, laudă sacrificiul suprem și plângi lângă altarul pe care a fost jertfită o dragoste celestă pentru ca viitorul să nu o ia razna. 4 zile, atât, 4 zile au la dispoziție eroii pentru a-și contopi sufletele și a crea o altă ființă – un ‘noi’ lăsat să bântuie pe pământ, să spintece apele și să bată la porțile norilor; pentru că idila nu are un happy-end, nu unul standard, dar o dragoste cu o asemenea încărcătură ar sufoca orice ființă vie, ar înțepeni orice corp și ar opri bătaia oricărei inimi, de aceea trebuie lăsată să colinde lumea, să trăiască liberă, fără constrângeri, fără riscul de a se cufunda în banalitate.

Alungați orice îndoială nesăbuită și acordați cărții o șansă – deschideți ochii larg și lăsați-vă purtați de emoție și patimă, veți privi viața din altă perspectivă odată ce veți fi sfârșit romanul. N-am crezut că o poveste poate să-mi zdruncine simțirile din temelii, în general mă emoționez când citesc romane de dragoste, dar asta-i prea de tot: să iubești și să nu-ți poți trăi dragostea, pentru că nu vrei să-ți clădești fericirea pe durerea încrâncenată a celor rămași în urmă. Francesca – suficient de curajoasă cât să se îndrăgostească până peste cap, dar destul de rațională cât să își respecte statutul și să nu-și abandoneze familia și Robert – capabil să dea aripi unui suflet de mult timp încarcerat, și totuși de o noblețe uimitoare, care-l împiedică să fugă spre paradis cu iubirea sa și să dea doi bani pe restul lumii, iată cuplul perfect, exemplul de Așa da! dragoste de asta să tot existe, chiar dacă durează 4 zile, 4 luni sau 4 vieți. Dacă dragostea ar avea voce, asta-i povestea pe care v-ar spune-o; dacă ar fi film, i-ar avea protagoniști pe Clint Eastwood și Meryl Streep – și dacă voce n-are, măcar de film să ne putem bucura din toată inima. Pentru romantici și nu numai, The Bridges of Madison County – îndrăgostiți-vă și răsfățați-vă creierașul cu o carte minunată și un film de colecție. Dacă se poate, cu prietena/ul alături.

IMG_2604

M-am drogat cu zile de vacanță

Nu pot să cred că vacanța mea e pe sfârșite – mai am doar week-end-ul la dispoziție și de luni, iar cursuri și examene. So not fair! Partea bună este că în 2 săptămâni mai urmează câteva zile libere, deci o să am iar timp berechet pentru a colinda orașul. Ce pot să spun este că am profitat la maxim de vacanța asta, cred că au fost doar 2 zile când n-am ieșit din casă, ori din cauza vremii ori a oboselii. Ideea e că am căpătat o energie fantastică în ultimele zile, când normal ar fi fost să pic extenuată sub pat și să dorm 1 zi și-o noapte, atâta am umblat de colo colo, ba pe malul Ronului, ba în parcuri și-n safari, ba la mare sau în Fontaine de Vaucluse. Grație copilotului nostru nemaipomenit, Anthony, am reușit să fac o grămadă de chestii pe care nu le-am făcut niciodată sau la care doar am visat – nu mă aventurez să vorbesc și în numele Elenei și al Alexandrei, deși au fost la fel de entuziasmate și ele. Și pentru că am început să mă ”laud” cu super-vacanța mea, să vă spun și ce am mai descoperit în timpul ăsta:

SDC122161. Bărcile nu-s chiar atât de îngrozitoare pe cât mi le aminteam eu; deși de fiecare dată când mă urc pe o barcă, simt că inima începe să escaladeze până-mi ajunge în gât și de-acolo nu mai coboară până nu sunt cu picioarele pe uscat, săptămâna trecută am traversat de cel puțin 4 ori Ronul, dus întors și, în ciuda curenților foarte puternici, pot să spun că m-am bucurat de plimbări și chiar am putut să admir peisajul fără ca al meu creieraș psihopat să creeze scenarii de tip Titanic. Pentru că nu, nu știu să înot, dar am de gând să învăț! Acum că stau și mă gândesc mai bine, e posibil ca aceste plimbări să-mi fi plăcut pentru că durau relativ puțin, dacă ar fi depășit 20, 30 de minute, mai mult ca sigur ar fi început să se învârtă barca cu mine și iar aș fi început să blestem momentul în care am pus piciorul pe o ambarcațiune… Tot mai bine mă simt cu picioarele pe pământ, sau în mașină și tren, urăsc și avioanele, prefer ore întregi cu autocarul decât o oră jumătate cu avionul.

2. Cumpărăturile sunt cea mai bună terapie pentru momentele în care ești tristă, nervoasă, nerăbdătoare, obosită ș.a.m.d. – cred că asta se aplică doar fetelor, deci băieții pot sări peste acest scurt paragraf. Că e vorba de o ciocolată sau o înghețată, o pereche de cercei sau o pereche de pantaloni scurți, momentele în care mă răsfăț cumpărându-mi ceva sunt de neprețuit, pot să-mi ridice moralul indiferent de situație. Nu mai menționez cât de mult îmi place să colind magazinele ca să cumpăr cadouri, dacă ar fi o probă olimpică, aș lua o medalie categoric. Doar bucuria de a oferi cuiva drag ceva care să-i amintească mereu de tine poate depăși starea de bine oferită de o după amiază petrecută la shopping, de aceea ador să fac asta și vă recomand și vouă, nu doar când sunt sărbători sau aniversări, ci oricând îmi/vă cad ochii pe ceva frumos care cred/eți că s-ar potrivi iubitului, dragilor de părinți, unei bune prietene sau fratelui insuportabil de drăguț.

IMG_25283. Sunt dependentă de jeleuri și ciocolată,  intru în sevraj dacă stau prea multe zile fără minunățiile de la Haribo sau Milka (nu că n-ar fi și alte mărci care produc jeleuri și ciocolată foarte bune, dar astea-mi vin prima oară în minte). Eram conștientă de mica mea pasiune vinovată, dar se pare că acum s-a transformat în drog. Și se pare că această dependență o am în sânge, altfel nu-mi explic de ce și frate-miu funcționează după același sistem – joi am fost iar la muzeul Haribo, dar de data asta ne-am oprit doar în magazin, de unde am ieșit cu rezerve bune; când i-am zis lui Dudu că i-am luat jeleuri cât să-i ajungă toată vara, răspunsul a fost ”oricâte ai luat, sunt sigur că nu sunt destule”. Tind să cred că are dreptate, dar n-am ce-i face, toată lumea e dependentă de ceva (sau mai multe ceva-uri), de aceea presimt că or să iasă câteva scântei când mă întorc acasă și va trebui să-mi împart prada cu el. Dar cum eu sunt o soră drăguță și adorabilă, am să cedez, cred.

SDC123574. Bowling-ul e și mai genial decât îmi închipuisem eu după ce am văzut diferite filme, sper să am ocazia să mai joc cât de curând, deși am cam dat rateuri la prima mea partidă. Aș putea să fiu sinceră și să spun că e vina mea, sunt începătoare și n-am habar, sau aș putea să dau vina pe papuci – nu știu cine Doamne iartă-mă îi purtase înainte, dar cred că avea laba piciorului tare aplatizată, altfel nu pricep de ce pe lungime îmi erau perfecți, dar pe lățime ar mai fi încăput vreo 2 perechi de șosete aranjate frumușel. Trecând peste aceste detalii, m-am distrat teribil, chiar dacă uneori așteptam să văd popicele pline de sânge și bucăți de oase și carne căzând pe pistă (m-am uitat prea mult la Bones, damn it!). Aaa, și să nu uit, am mai descoperit un joc și mai incitant, i-am uitat numele, dar se joacă unu la unu, un fel de ‘hochei/fotbal de masă’, un singur puc, 2 ‘porți’, ați prins voi ideea. Poate reușesc să-mi aduc aminte cum îi spune, oricum vi-l recomand, dar nu să-l jucați cu mine, sunt excesiv de competitivă.

IMG_18565. Dacă aș fi un pictor și ar trebui să creez un tablou în care să înfățișez paradisul, m-aș duce în Fontaine de Vaucluse și aș picta cel mai frumos loc de pe pământ; am vizitat o sumedenie de locuri în diferite țări, dar n-am găsit nicăieri o imagine care să aducă atât de mult cu o bucățică de paradis. Eram și sunt fascinată de Avignon, dar Fontaine de Vaucluse nu are numai un peisaj absolut superb, mai are și o notă de mister care te vrăjește de cum ai pus ochii pe apele învolburate sau pe stâncile spălate de spuma albă. Ce să mai spun de culoarea hipnotizantă a apei, îți vine pur și simplu să te îndrepți sfios, dar cu pași siguri spre adâncuri, e ceva magic, ca un cântec de sirenă care răsună din stânci și se contopește cu freamătul copacilor și șoaptele soarelui. Probabil am nimerit și cel mai potrivit moment pentru a vizita acest loc superb, căci nivelul apei crescuse odată cu topirea zăpezii, dar asta nu reduce cu nimic din frumusețea acestui colțișor de rai, vă spun sigur, it’s a ”must see’!

IMG_22606. Deși nu sunt de-acord cu închiderea animalelor în cuști și țarcuri pentru entertainment-ul oamenilor, ce-am văzut la Safari de Peaugres, m-a lăsat cu gura căscată. Mi se rupe sufletul când văd prin ce trec animalele de la circ în procesul de ‘domesticire’, mi se pare oribil să trunchiezi felul de-a fi al animalelor sălbatice; dacă ar fi după mine, circurile nu ar mai dispune de tigri, urși și lei, iar bogătanii care cumpără, mai pe față sau pe ascuns, ca animale de companie tot felul de creaturi menite să trăiască în junglă, ar fi închiși frumușel după gratii. Dar, din nou mă lovesc de ce-am văzut la la Peaugres, niște condiții de care nici măcar unii oameni nu dispun – mâncare la orare prestabilite, atenție și îngrijiri medicale, siguranță și protecție (asta e totuși puțin cam nedrept). Pe de-o parte m-am bucurat, pentru că focile dresate acolo o duceau mult mai bine decât nenumăratele lor surate care sfârșesc în plasele braconierilor care le vânează pentru carne, blană și piele. Dar pe de altă parte, mă gândesc la faptul că animalele crescute în captivitate își pierd din agilitate, instincte, capacitatea lor de a se adapta sălbăticiei diminuează dramatic și în cazul în care ar fi lăsați în libertate, în habitatul lor natural, probabil nu s-ar descurca. Există o delimitare între animalele sălbatice și cele domestice și asta n-ar trebui să dispară, omul nu a fost menit să controleze tot ce mișcă, control total nu înseamnă neapărat armonie, ba chiar poate duce la dezechilibru.

IMG_21087. Cel mai frumos pui de animăluț este bebe zebră – e așa de frumușel și adorabil, e fragil și atât de armonios, are dungile alea albe și negre de parcă a fost îmbrăcat în pijamale, e pur și simplu perfect! Am făcut fotografii la toți puii pe  care i-am văzut, flamingo, maimuță, căprioară, cangur, iepure, urs, girafă, dar niciunul nu a fost atât de drăguț ca bebe zebră – de cum l-am văzut, m-a vrăjit și mi-ar fi plăcut să mă dau jos din mașină și să mă duc la el să-i mângâi coama și să-l privesc în ochi, să-i văd sufletul mut încercând să se facă înțeles; dar sunt sigură că mi-aș fi luat o copită în cap așa că am preferat să-l admir prin geam. Doar un bebe leu ar putea fi mai cute de-atât, dar din păcate, rugămintea mea plină de patos nu a avut efect, căci tata leu a preferat să lenevească în continuare în timp ce mama leu se rostogolea prin iarbă ca o pisică alintată. A da, și un bebe vidră cred că ar fi adorabil, ținând cont de cât de simpatice sunt vidrele chiar și după ce au crescut. E clar, îmi dau verdictul singură, sunt înnebunită după animale și sunt sigură că și ele au suflet. Probabil de asta mi-s mai dragi decât oamenii și mă înduioșează mai tare soarta lor, ba uneori le prefer pe ele în detrimentul unor specimene care chipurile-s tot oameni dar nu se comportă ca atare.

IMG_26318. La mare e de 1000 de ori mai fain decât la munte – asta era părerea mea și înainte, dar ieri, când am avut din nou ocazia să stau cu picioarele în nisip, cu ochelarii de soare pe ochi, căștile în urechi, o carte minunată în mâini și un soare prietenos și jucăuș pe cer, n-am putut să nu mă îndrăgostesc din nou de mare. Și mi-am promis ca, dacă vreodată voi locui pe litoral sau prin preajmă, să nu las mai mult de o săptămână să treacă fără să mă plimb o dată desculță prin apă; mai la mal, dacă se poate, pentru că spre surprinderea mea, am aflat că nu-s mica sirenă, nu am coadă de pește deci mă pot tăia în scoici și pietre – lucru pe care l-am făcut cu succes ieri, în tentativa mea (evident nereușită) de a coborî de pe stâncile pe care eram cocoțată, fără să mă lovesc. Și dacă o să am copii, am să-i duc la mare și am să-i las să se bălăcească și să se tăvălească prin nisip, nu am să mă crizez când vor plonja în apa rece; e de datoria fiecărui părinte să aibă grijă de odrasla lui, dar să nu-l lași pe copil să se bucure pentru că ești tu speriat de bombe, asta chiar e trist și egoist.

Și odată cu vacanța se pare că și vremea frumoasă s-a sfârșit , mai devreme ploua și bătea vântul, acum văd că ploaia s-a oprit dar tot e rece și urâcios afară; eh, tot răul spre bine, am să mă bucur de ultimele zile de libertate stând cu piciorul accidentat în sus, citind sau uitându-mă la seriale, cu laptopul în brațe – trăiască Bones și Supernatural!

Câteodată, mi-e dor să fiu copil

de popcorn

Să sari, să te împiedici și să cazi, să te ridici râzând, simțind priviri iubitoare, dar puțin speriate, ațintite asupra ta, să faci mizerie în cameră și să strângă mama după tine, să plângi fără un motiv aparent și să te murdărești pe față cu ciocolată – Dumnezeule, ce vremuri! Nu cele mai bune din viața mea, dar cele mai bune la momentul acela! Se pare că e la modă să ne dorim ceea ce nu putem avea: copiii vor să fie adulți, adulții vor să fie copii, bătrânii își doresc să mai fie o dată tineri, nimeni nu pare mulțumit cu statutul actual. De ce? Chipurile pentru că asta-i firea umană – apreciem ceea ce avem doar după ce am pierdut acel ceva. Fals, după părerea mea; vrem să facem salturi în timp pentru că nu ne acomodăm, pentru că nu ne-am îndepărtat suficient de trecut, pentru că ne e frică de viitor. Nu zice nimeni să dăm foc podurilor ce ne leagă de trecut, dar am putea totuși să întoarcem privirea spre viitor și să zâmbim: soarele va răsări și mâine, o amintire e pe cale să ia naștere, o întâmplare memorabilă e pe punctul de a avea loc, trebuie să fim suficient de oportuniști cât să ”înșfăcăm” ocazia.

Ești copil – știi că mereu cineva are grijă de tine, îți dă o mână de ajutor când ai nevoie, un sfat, îți repară greșelile și te-ajută să înveți din ele, poartă responsabilitățile tale pe umeri, iar pe tine te lasă doar să porți umbra poverii. E bine, la momentul ăla, ești cel mai fericit. Apoi vine momentul când te războiești cu părinții, ești rebel, ți se pare că tu poți să răstorni lumea și să o joci pe degete, că salvarea umanității stă în mâinile tale și doar spiritul tău este capabil de a mântui neamul. Poetic, hă? Tinzi să-ți maximizezi rolul, îți crește ego-ul ca aluatul de la cozonac, dar ce-ți pasă ție, tu ești cel mai tare. Până când dai un cap de tocul ușii de ți-l spargi  și mai rămâi și cu așchii în frunte – ești treaz, conștient, poți să alegi: te bandajezi și-ți găsești un loc în lume sau continui să crezi că tu ești cel mai șmecher și nimeni nu mai e ca tine. Și ai dreptate, nu mai e nimeni exact ca tine, pentru că fiecare se maturizează (sau nu) în felul lui. Ajungi să fii adult – responsabilități, multe responsabilități, ești la apogeu, tu chiar ai puterea, mai lipsește să-ți fixezi niște obiective, să-ți canalizezi forțele și să-ți construiești viața. A ta, eventual să mai dai o mână de ajutor pentru ca și alții să-și poată îndeplini visele. Și la un moment dat ajungi să fii mai înțelept decât credeai, dar nu mai ești atât de puternic. Oarecum, devii din nou copil, ai nevoie ca alții să aibă cât de cât grijă de tine, nu mai ești capabil să te descurci singur în absolut orice situație.

Dar nu e ultima etapă – îți place să crezi că undeva, în spatele ușii pe care poți doar să intri, nu să mai și ieși, există un nou început, o nouă viață. Și poate chiar e, nimeni nu s-a întors să ne divulge secretul, dar raiul la care visezi l-ai trăit aici – nu în fiecare minut al vieții, ci doar în anumite momente pe care nici măcar moartea nu le poate șterge din oglinda timpului. Pentru mine, raiul ar fi să retrăiesc momentele cu adevărat fericite din viața mea – când îmi revăd familia după săptămâni în care am fost departe, când îmi juleam genunchii fugind în curtea grădiniței, când iubesc și simt că undeva, un suflet încearcă disperat să ajungă la mine, când râd la glumele răutăcioase ale lui frate-miu, când petrec ore întregi la telefon sau pe facebook cu cele mai bune prietene ale mele, când visez frumos și mă trezesc dimineața și e soare afară, când stau ca rața în apă până mi se zbârcesc degetele, când mă mânjesc de ciocolată, când văd filmele lui Tarantino sau citesc romane de dragoste, când stau pe-o bancă în parc, ascultând Bon Jovi, și am impresia că timpul s-a oprit în loc. Trăiți-vă paradisul și nu mai tânjiți după trenuri deja plecate – dacă priviți în direcția opusă, veți vedea că un alt tren e pe cale să ajungă în gară, puteți să vă cumpărați bilet sau să călătoriți cu nașul, sau să așteptați ca un alt tren să se ivească la orizont. Dar e posibil ca tot așteptând, să vă ratați și ultima șansă și atunci, chiar ar fi bine să existe un rai și după moarte, altfel vă veți petrece eternitatea suspinând după fericirea care a trecut pe lângă voi.

P.S. Pe ton de glumă, trebuie să mărturisesc că, în ultimele zile, am abordat foarte des tema copilăriei în discuțiile purtate cu unii prieteni – am ajuns la concluzia că, cel puțin față de noile generații, am avut o copilărie genială. Nu doar eu, toată generația mea, toți cei care au crescut cu Tom și Jerry și Laboratorul lui Dexter, Fetițele PowerPuff sau Scooby Doo. Vorbeam de curând cu o prietenă de-a mea despre desenele animate care ne-au marcat copilăria și ne-am dat seama că ai noștri copii vor fi traumatizați dacă se vor uita la desenele de-acum – numai porcării pe Disney Channel – Walt Disney probabil face tumbe în mormânt – mă apucă disperarea când văd ce prostii le sunt oferite azi copiilor, sub numele de desene animate. Mi-amintesc cum mă trezeam sâmbăta și duminica dimineața, deși erau singurele zile în care aș fi putut să dorm până târziu, ca să mă uit cu frate-miu pe PRO TV la Pokemon, eram așa de fericită, de parcă era Crăciunul în fiecare week-end. Sau când mă uitam la Sailor Moon, și acum mai am cartonașe cu personajele mele preferate; îmi amintesc și de desenele difuzate pe Fox Kids, seriile cu super eroi ca Superman, Batman sau X-men, sau de Blinky Bill și țestoasa Franklin – noi chiar am avut ce învăța din desenele astea, chiar ne uitam cu plăcere la televizor, nici nu se compară cu deșeurile difuzate acum. Mă bucur că se pot înregistra Tom și Jerry pe DVD-uri și mai există și colecția de filme animate Disney, generațiile viitoare mai au o barcă de salvare, numai să fie și părinții cât de cât atenți la ce se uită plozii lor. Ceva este cert, cel puțin pentru mine – prefer maratoanele de altădată, cu Tom și Jerry 24 de ore, decât desenele animate de acum; nu mi-aș da idolii copilăriei nici pentru anumite filme și seriale care-s super populare acum, dar vor fi uitate în câțiva ani. Se spune că ești matur atunci când nu-l mai preferi pe Jerry, ci pe Tom. Cum naiba să-ți mai dai seama acum, dacă tot ce poți vedea la TV sunt ”omușteni” stupizi și deformați, cu ochii pe părțile laterale ale capului, ca la găină? Mai în glumă mai în serios, lumea se va duce de râpă atunci când personajele clasice Disney vor dispărea, în favoarea ciudaților de pe Disney Channel, care râd singuri la glumele lor.

Love is all you need

    

Cel puțin, așa am auzit/citit în zeci de filme, seriale, melodii, reclame, declarații, cărți, mesaje; deși sintagma e repetată obsesiv, ba chiar poate fi numită clișeu de-acum, tot îmi place s-o aud. Probabil de aceea în ultimele 2 seri m-am uitat numai la filme de dragoste: ieri la unul francez, astăzi la unul italian; deși am adorat pur și simplu felul în care vorbeau personajele – aș fi putut să fac abstracție și de imagine, într-atât eram de prinsă de accentul actorilor – mă declar puțin dezamăgită.

Les Infideles – primul film în care a jucat Jean Dujardin după câștigarea Oscar-ului pentru rolul din The Artist – se anunța a fi o comedie genială, plină de replici amuzante și scene haioase, care să-l binedispună chiar și pe Grumpy Cat, dar pe mine nu m-a impresionat prea tare. Actorii au fost foarte convingători, recunosc, au existat și unele faze comice, ba mi-a plăcut chiar și felul în care a fost scris scenariul – mai multe povestioare, fără să aibă vreo legătură aparentă una cu alta – dar topic-ul nu m-a atras deloc… sau cel puțin maniera în care a fost abordat. OK, am înțeles, filmul se vrea a fi o galerie de artă, plină cu portrete ale unor parizieni adulterini, dar felul în care unele personaje abordează anumite situații și cum își tratează ei relațiile este strigător la cer. Poate-s eu un pic mai sensibilă în ceea ce privește subiectul, dar infidelitatea transpusă pe ecrane în acest mod mai degrabă instigă, decât moralizează, mai mult atrage decât ridiculizează. Au fost unele faze care mi-au plăcut, unele mesaje care merită asimilate, dar preferata mea a fost întâlnirea de tipul ‘Infidelii Anonimi’, unde am putut observa, din nou, cum aceeași acțiune are o anumită semnificație când se referă la un bărbat și o cu totul alta când se referă la femei. N-am să înțeleg niciodată de ce un fustangiu este aplaudat și considerat mare Casanova, iar o femeie care face același lucru este considerată de moravuri ușoare, ca să o spun în termeni delicați. Ce drept au bărbații să șteargă pe jos cu femeile, dacă ele sunt infidele, când tot ei își permit să aplaude la scenă deschisă fix același comportament, doar reprezentantul fiind de sex diferit. Nu-mi plac generalizările de obicei, iar tipul ăsta de raționament tâmpit, care permite bărbatului ceva, iar femeii nu, mă disperă psihic, sincer – nici nu vreau să intru în discuția despre drepturi egale, pot doar să spun că suntem diferiți, de aceea trebuie să fim judecați câte unul în parte, nu ca oile, cu turma. E treaba fiecăruia cum își manevrează viața sentimentală, dar când același păcat este judecat diferit în funcție de sexul persoanei, deja mi se pare o dovadă de ipocrizie otrăvitoare. Și ca să termin cu subiectul, recunosc: le-aș fi dat niște șuturi în fund tuturor bărbaților din film care își înșelau nevestele, dar pe cel care s-a simțit ofensat că nu doar el fusese infidel în relație, pe ăla l-aș fi decapitat.

Și ca să îndepărtez gustul dulce-amărui lăsat de producția mai sus-menționată, am acceptat propunerea Elenei de a viziona Tre metri sopra il cielo, asumându-mi riscul de a nimeri iar un film de dragoste pe care nu l-ar înțelege nici cel mai pesimist om de pe planetă (sorry, Elena, dar ultima noastră seară de film a fost un rateu). Motociclete, adrenalină, muzică faină, personaje provenind din medii sociale, totul anunța o poveste de dragoste plină de suspans și răsturnări de situație. Pe alocuri, așteptările s-au îndeplinit, scenariul a fost destul de subțirel și previzibil – 2 personaje aparent incompatibile, care se îndrăgostesc și încearcă să surmonteze orice piedică de ordin social sau economic, împreună. La început, îi observi pe cei 2 viitori îndrăgostiți în mediul lor specific, poți vedea că motocicletele și cursele ilegale nu au nici o tangență cu fetele de bani-gata, educate și ținute din scurt, dar te aștepți ca măcar 1 reprezentant din fiecare tabără să se îndrăgostească. Și așa se și întâmplă, urmează multe momente pline de dragoste și speranță, tulburate ici pe colo de intruziunile unor părinți prea autoritari sau profesori plecați cu pluta. Se atinge și apogeul, cei 2 tineri sunt gata să-și ia viața în mâini și să răpească timpul, pentru ca dragostea lor să nu se sfârșească niciodată, și iar momente de dragoste și multe jurăminte șoptite de buze fierbinți, parcă ceva nu e în regulă. Te aștepți la o cădere, simți că trebuie să urmeze și un moment greu, o încercare prin care se va dovedi exact câtă putere are un jurământ și cât de sincer a fost ultimul sărut – iar când asta chiar se întâmplă, ești fericit că premoniția ta prinde viață, dar ești dezamăgit de final.

Am înțeles că filmul are o continuare, dar chiar și fără cea de-a 2-a parte, pot să spun că din punct de vedere al sfârșitului, filmul mi se pare foarte realist construit. Trist, chiar nedrept, dar realist. Dar ce tot atâtea basme, că dragostea nu ține cont de vârstă, religie, statut social, sex, bla bla, ba chiar ține cont, șansele ca 2 oameni incompatibili , ca să nu spun opuși, să reziste împreună sunt foarte mici. Da, e romantic să te gândești că dragostea învinge totul, dar coborâți un pic din norișorul pufos în care v-ați instalat comod și gândiți rațional: dacă tu urăști un concept care a avut o influență decisivă asupra caracterului ‘alesului’, cum poți să-l accepți și să treci cu vederea acea influență? Un exemplu concret poate fi găsit în film, dar puteți să observați și altele în viața reală. Cu cât observați mai repede diferențele insurmontabile dintre caractere, cu atât mai ușor vă va veni să faceți alegerea potrivită și să fiți cu un pas mai aproape de fericire. Nu mai visați la cai verzi pe pereți, căutați echilibrul, lăsați basmele și scrieți-vă propriile povești! Niciodată nu vor fi prea multe șoapte de iubire sau povești de dragoste!

Căci asta suntem, praf de stele învăluit în cristale de gheață

Blond, cu ochi mici și zâmbitori și niște dințișori ca un șirag de perle afișate într-un zâmbet ștrengar, să înnebunești, nu alta; zburdând dintr-un loc în altul și cățărându-se pe scaune cu mânuțele alea mici și grăsuțe, cu degete ca niște jeleuri. Râzând și ascunzându-și fața în palme, pentru ca în următoarea secundă, să-și agațe zâmbetul de urechi, așteptând ca și tu să-ți ascunzi fața în palme. De-a v-ați ascunselea, cu toții am jucat când eram mici, dar nu știu câți dintre noi am jucat cu un copil simpatic, de 2-3 ani, capabil să ne înveselească după-amiaza prin giumbușlucurile și mimica atât de sugestivă. Toți părinții își laudă copiii zicând că-s frumoși, dar un copil cu adevărat frumos e cel care râde și dă de pământ regulile pe care încearcă să i le impună societatea. După zâmbetul pe care-l afișează uneori, aș zice că acești mici vrăjitori nu numai că-s conștienți de efectul pe care-l au, dar parcă de-al naibii fac să fie și mai simpatici și adorabili. E imposibil ca o minunăție de genul să provină doar din uniunea a 2 oameni (reprezentanții a zeci de generații și a sute de povești), sunt sigură că mai e ceva acolo, invizibil, dar prezent, greu de definit, dar de neînlăturat.

E ceva magic, un bob de necunoscut fascinant care se ascunde în fiecare copil, un ”ceva” neprețuit care, de-a lungul timpului, dacă e șlefuit cu atenție, se poate transforma într-o adevărată comoară, într-o minune. E praf de stele, sunt sigură, cu toții avem suflete care-au gonit pe cer, au plâns și s-au bucurat, așteptând sfioase marea aventură: viața pe pământ; o aventură pe care o repetă constant, fug din ceruri pentru a se încarna în mici spiriduși cu ochi negri sau albaștri, bruneți sau șateni, încercând la nesfârșit să atingă fericirea. Dar înainte să se-avânte spre pământ, străpung nori pufoși sau întunecați, plini de fulgere și rouă, reușind să-și mai amortizeze astfel ‘aterizarea forțată’.  Și nu stau o clipă locului, imediat pornesc în căutarea fericirii – și o găsesc, o capturează ca pe-o vrăbiuță și o închid în colivie, dar e vicleană, draga de ea, și scapă printre gratii și se-ascunde în frunze, în vânt și în suflet de îndrăgostit; dar credeți voi că praful de stele se lasă vreodată bătut? Nu, se zbate, varsă lacrimi, împrăștie zâmbete și priviri pline de lumină, scrâșnește din dinți, dar nu se predă niciodată.

Și chiar dacă la un moment dat s-ar părea că flacăra din priviri se stinge, sufletul se îndepărtează grăbit și în zare se aude un cântec de lebădă, grăuntele de magie nu va dispărea nicicum – pur și simplu va da o fugă spre răsărit, în locul unde pământul și cerul se unesc, pentru ca, în lumina soarelui, să-și înșire cu mândrie momentele de fericire pe ața unui curcubeu. Odată terminată această dificilă misiune, frumosul nostru grăunte se va scufunda în oceanul amintirilor și va uita complet tot ce-a trăit, ca apoi s-o ia de la capăt, cu zel și curaj, spre cucerirea unui nou orizont. Și va repeta acest circuit la nesfârșit, își va strânge comorile bucuriei și le va picta pe cer, pentru ca apoi, să fie nevoit să le uite – dar ce mai contează, atâta timp cât șansa de a fi fericit îi va fi permanent oferită, până când lumea va fi înghițită de întuneric și nici măcar stelele nu vor mai putea face lumină în bezna unui crunt dezastru.

Dedicat copilului frumos pe care l-am văzut astăzi la Caf și Ariadnei, care mi-a postat cel mai simpatic videoclip pe care l-am văzut anul acesta. Cei de la Pixar chiar știu să creeze lucruri minunate – o să am ce să-i arăt mini-Carlei (când o fi să apară, nu pot să privez lumea de o mini-Carla, ar fi crud și egoist din partea mea, right?). Deși îmi place să cred că n-am să mor niciodată sau, cel puțin, mă voi putea reîncarna într-o altă lume, alt univers, alt corp. Cu același suflet, orb, dar curajos. 

Allez allez, tout doucement

M-am lăudat toată săptămâna că mă duc la mare și apoi la o plimbare călare, am sperat că vom avea parte de vreme bună și mare mi-a fost supărarea, ca să nu spun mari mi-au mai fost dracii, când am văzut azi dimineață ce urât era afară – înnorat, bătea vântul, era frig, vreme de stat sub pătură și uitat la filme. Dar ne-am pornit la drum, curajoși și entuziaști, cu plăpânda speranță că vremea se va ameliora mai spre amiază – aveam plănuit un picnic pe malul mării, vă dați seama cam cât de mult își dorea toată lumea o zi însorită și călduroasă. Excursia a fost organizată de Asso Echanges, ei se ocupă de studenții Erasmus și fac tot felul de serate, promenade, excursii și activități pentru noi; a fost o idee genială această escapadă în Arles, dacă ținea și vremea cu noi, ar fi fost o zi perfectă. Dar nu, nu se putea să fie frumos și cald afară, a trebuit să plouă TOATĂ ZIUA! Și prin toată a se înțelege de la 8 dimineața la 7 seara, super nu?

Din fericire, am avut o studentă de la geografie printre noi care ne-a îmbărbătat ”nici ploaia nici vântul nu ne opresc, noi colindăm orașul, ne plimbăm pe malul mării și mergem la călărit!” Mulțumim, Alexandra, o să avem ce povesti acasă! La ora 9 dimineața am ajuns în Arles și am avut 2 ore la dispoziție să vizităm centrul orașului, dar ploaia ne-a cam dat de furcă, așa că pe la 9 jumătate, cele 5 fantastice – Alexandra, Elena, Simone, Anne și subsemnata – au staționat într-o cafenea, unde au băut câte-o cafea cu lapte (super bună) și s-au mai încălzit; de-acolo au pornit cu forțe proaspete spre Arènes d’Arles și Théâtre Antique d’Arles, monumente aflate în patrimoniul Unesco – s-a meritat, n-au mai contat vântul și ploaia nesuferită, cele 2 obiective turistice erau absolut superbe, am reușit să (ne) facem o grămadă de poze și ne-am distrat la maxim, un început bun pentru o zi memorabilă! Bineînțeles că ne-a cam înmuiat ploaia, am dârdâit un pic de frig până a venit autocarul nostru care semăna cu o râmă roșie (din cauza jeleurilor fac eu comparații d-astea), dar ce mai conta, promenada a fost super, poate mai dăm o fugă în mai, eventual când nu va ploua – tare capricioasă vremea aici, mai rea decât o femeie!IMG_1335

Am ajuns pe la 12 în Saintes Marie de la Mer, Camargue, de unde un grup trebuia să plece la plimbare cu barca, iar un altul trebuia să plece la plimbare călare (cel de-al doilea grup s-a mai împărțit o dată pentru că era cam măricel); în loc să facem picnic pe plajă, cum era stabilit în program, a trebuit să stăm în autocar. A fost OK, pentru că într-o oră, cam jumătate din persoane au plecat să-și legene mațele în ritmul valurilor (scuzați expresia, dar așa nu-mi place senzația pe care o am când sunt într-o barcă/pe un vapor), iar un alt sfert au plecat să se plimbe călare – așa că am putut profita de liniște ca să mai citesc și apoi, șoferul ne-a pus să vizionăm o comedie franceză la care trebuie să recunosc, am râs cu gura până la urechi la unele faze. Trebuie să menționez că plimbarea călare a avut loc într-un spațiu special amenajat în deltă, nu pe malul mării cum credeam eu, deci am avut ocazia să admir păsările simpatice și să le fotografiez – am văzut pentru prima oară flamingo, sunt atât de frumoși și de simpatici cu picioroangele alea și penajul colorat rozaliu, cred că-s singurele chestii roz care-mi plac.

IMG_1415

Ploaia nu a încetat nici în timpul celor 2-3 ore cât am stat în autocar, deși eu și Alexandra am tot sperat și sperat că se va face frumos; când am văzut că nu și nu, ne-am resemnat, dar nu ne-am dat bătute, toată săptămâna am visat cai, trebuia să ne facem ”pohta’; am menționat faptul că am fost încălțată în teneși roșii și n-am putut să aleg alți pantaloni din garderobă decât pe ăia care arată de parcă-s mâncați de câini? – am o scuză bună, am crezut că va fi cald, iar când am ieșit afară și am văzut că nu era cazul, deja era prea târziu să mă mai întorc. Revenind la plimbare, când s-a întors primul grup, am și fugit spre cămara sau hambarul unde-și țineau oamenii caschetele de jocheu, mi-am ales una roșie din prima, dar aveam capul prea mic, mda, și a trebuit s-o schimb și să-mi iau una bleu; apoi am ieșit afară unde erau înșiruiți vreo 10 cai, iar femeia care a mers cu noi tot drumul, ghid/instructor/nu știu cum să-i spun exact, ne-a repartizat câte un căluț fiecăruia dintre noi (că erau și 2 băieți în grup). Bineînțeles că din 10 cai, unul era negru, unul arăta ca Milka în variantă alb-negru, restul fiind identici (cel puțin pentru mine), toți albi, de la un capăt la altul. Căluțul meu (nu știu dacă era un domn sau o doamnă cal, dar înclin să cred că era o doamnă) s-a lăsat repede încălecat, nu m-aș fi așteptat; dar a fost doar de aparență, mi-a scos nervii ulterior.

Tipa ne-a dat instrucțiuni timp de vreo 10 minute (am înghețat de frig, desigur, pentru că ploaia a continuat să se joace cu nervii mei fără oprire, n-a vrut să stea locului deloc, doar când ne-am întors în Avignon, ironia sorții), și apoi ne-am pornit; desigur că în timp ce ea vorbea, calul meu a început să se așeze de-a-ndoaselea și să facă figuri, așa că am strigat-o pe tipă și i-am zis: ”Dnă, nu vă supărați, dar ce face, ce-i cu el de se întoarce așa pe toate părțile?” Pot să jur că mai avea puțin și intra în calul de-alături, parcă era mașină, nu cal; la care răspunsul, de-o nonșalanță uimitoare:  ”Nu-ți face griji, așa e el, năzdrăvan și răutăcios – eu eram poker face – dar numai cu alți cai.” Da da, a avut grijă Memphis să nu-i dea dreptate; măcar numele era super fain, nu-i așa? Plus că mi-era ușor să-l strig, alți cai aveau niște nume, de mă durea capul. Eu și Memphis eram ariergarda, încheiam convoiul, mă simțeam ca un soldățel – n-a durat mult senzația de mândrie, pentru că Memphis a început să se tot oprească de colo colo ca să mai mănânce – cal mai nesătul ca ăsta n-am văzut, toți ceilalți mergeau în rând, cuminți, ascultau de călăreți, numai al meu era cu capul și se oprea când voia el și pornea tot când îi tuna lui. Bineînțeles că am rămas în urmă, deși eu tot încercam să-l urnesc și să-l fac să meargă cât de cât repede, să-i ajungă pe ceilalți; când a văzut madame că am rămas în spate de tot, s-a întors și mi-a mai vândut niște ponturi despre cum să-l fac să meargă la trap, despre cum să trag frâiele ca să-l fac să nu se oprească, dar Memphis n-a vrut să asculte din prima, a continuat să se oprească unde voia el; așa că tipa, ce s-o fi gândit, hai să-l mân eu mai tare, să bage viteza: și din pas lent și molcom, m-am trezit că a luat-o Memphis la galop, de nu mai puteam nicicum să-l opresc; m-am panicat, recunosc, dar săream în șa atât de tare că mi s-a dus piciorul drept din suport și mai mai să-mi pierd echilibrul. Am tras tare de frâie și i-am tot strigat ”arrête” până s-a oprit, dar m-au trecut toate apele (nu mai pun la socoteală ploaia care m-a udat până la piele); încetișor și frumos l-am făcut să meargă cât de cât în pas cu ceilalți, chiar eram printre primii, dar Memphis și-a mai făcut năravul de câteva zeci de ori, oprindu-se să mai înfulece sau poate, pur și simplu, ca să mă enerveze pe mine.

IMG_1448

Am văzut și cai sălbatici în deltă, a fost superb, dar m-am lovit de-un frig devastator și de-o ploaie atât de oribilă, șfichiuitoare, parcă simțeam ace în față când mă loveau picăturile; cred că Memphis a resimțit deasemenea, altfel nu-mi explic de ce răspundea la comenzi doar uneori, încerc să-i găsesc o scuză rezonabilă deși adevărul e că am nimerit cel mai nebun cal, toată lumea se distra când îl vedea cum se oprește și cum mă chinui eu să-l ”restartez”. După vreo oră de mers prin ploaie și frig, ca niște soldați adevărați, am oprit să mai mănânce caii, să facem niște poze și apoi, cu stupoare, am aflat că trebuie să facem exact același drum la întoarcere – eu speram la o scurtătură care să mă scape de frig și de Memphis, până la urmă. Pentru că al meu căluț nu doar că se oprea din loc în loc, ci se-apuca să alerge când vedea că un alt cal vrea să-l depășească atâta timp cât e el staționat; ce să mai spun de faptul că ceilalți cai îi dădeau prioritate să treacă, probabil îl știau că-i mai nărăvaș și nu-și băteau capul, nici măcar ei.

Tot drumul la întoarcere l-am petrecut trăgând de hățurile lui Memphis și spunându-i ”Allez, allez, tout doucement”, pentru că el nu avea viteza a 3-a, se pare, doar prima și a 5-a; a fost mai potolit, ba chiar a mers la trap mult timp și a ascultat de mine, mă miram și eu de unde și până unde atâta schimbare; când i-am zis lui frate-miu că am fost la călărit, prima lui reacție a fost: ”și calul mai e în viață?” Dudule, nici nu știi cât de bine ai nimerit-o aici, fără să-ți dai seama. Memphis al meu s-a gândit, mai spre final, să meargă în pas de melc grăbit, oprind astfel toată coloana să înainteze, pentru că eram a 4-a în rând; și când a încercat altcineva să-l depășească, bineînțeles că s-a grăbit să-i ia fața și a alunecat în noroi, căzând în genunchi, pe picioarele din față – mi-a trecut căzătura prin fața ochilor, am sărit atât de tare-n șa că mi-au luat foc coapsele – am avut noroc chior, a reușit să se ridice și să termine cursa, fără să cădem amândoi unul peste altul.

IMG_1452

Dragul meu Memphis, ai fost o comoară, deși am tras niște sperieturi de toată frumusețea – oricum ar fi, am fost singura care a mers și la pas, și la trap, și la galop (mai era și tipa care conducea coloana, dar ea nu se pune, haha); mulțumesc pentru plimbare, că ai rezistat cu mine pe vânt și ploaie, că m-ai făcut să merg crăcănată ca un moșneag de la atâta zdruncinat, dar mai ales pentru amintirile pe care o să le păstrez mereu în minte.

P.S. Excursia s-a terminat cu bine, am stat o oră în autocar udă leaorcă dar aproape că am reușit să adorm, am ajuns pe la 7 jumătate seara acasă și mi-am făcut cea mai faină baie de când sunt aici, eram congelată, trebuia să-mi revin, apoi am dat pe gât o pastilă (altfel m-ar fi omorât mama după ce termina de citit articolul) și un ceai și iată-mi-s, spunând povești! Abia aștept următoarea plimbare călare!

Bărbieritul poate dăuna grav sănătății

Cel puțin, în concepția lui Tim Burton; da da, același Tim Burton care v-a dat coșmaruri în Sleepy Hollow sau Corpse Bride (asta dacă sunteți mai slabi de înger, *râs malefic*). Mereu m-au fascinat producțiile acestui regizor, dar Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street m-a luat prin surprindere complet – muzică, regie, costume, actori, poveste, totul șlefuit la perfecție. Nu degeaba a primit un număr considerabil de nominalizări la premiile Oscar și G.G.; o asemenea combinație – musical, dramă, thriller – vă garantez că n-ați mai văzut, o să vă lovească-n moalele capului și o să vă întoarcă stomacul pe dos, dar se merită, zic eu.

Toată lumea îl laudă pe Johnny Depp pentru rol și înțeleg și de ce – deși unele fane sunt cam exagerate, e un bărbat la urma urmei, nu un zeu, spune fata care îl proslăvește pe Chris Bale – e convingător, are o voce de-ți face pielea de găină, personajul căruia îi dă viață este paradoxal, este crud și răzbunător, dar dragostea pe care i-o poartă fiicei sale îl înnobilează. Deși, per total, e un criminal diabolic, dar șarmant.

Însă cea care mi s-a părut mie că strălucește cu adevărat este Helena Bonham Carter: mulți ar putea fi cârcotași, spunând că e suspect faptul că apare cam des în producțiile soțului său, dar să fim serioși, femeia asta este genială! Este credibilă, talentată, se pare că e dotată și cu un timbru special care te face s-o adori atunci când cântă, își joacă rolurile cu atâta spontaneitate de parcă n-ar avea o personalitate proprie, ci s-ar reîncarna tot mereu în diferite roluri, ce mai, este super tare. Și mi se pare că întrupează perfect personaje non-conformiste, maniace, diabolice, cu tulburări de ordin psihic, dacă nu mă credeți, aruncați un ochi peste Fight Club, veți înțelege – faptul că e o actriță extrem de complexă poate fi dovedit prin faptul că are și roluri în care e ”normală” – a se vedea The King’s Speech. Revenind la Mrs. Lovett – ăsta-i numele ei în film – e un personaj aparte, arată ca o păpușă stricată și supărată, albicioasă și cu cearcăne mari, ar putea face orice fetiță să-și  arunce păpușile Barbie, dar e sclipitoare, îl eclipsează până și pe Depp, aș zice. O să adorați acest cuplu de criminali, poate o să și vărsați o lacrimă la final.

Și povestea… povestea este atât de bine țesută în jurul lui Sweeney, e cursivă și interesantă, nu te plictisește, din contră, te ține în priză, mai ales că tensiunea crește de la o scenă la alta; scenariștii au făcut o treabă tare bună, iar dacă mai luăm în calcul muzica – e totuși un musical- și costumele, începem să înțelegem de ce filmul a prins la public și a fost atât de apreciat. Atenție însă, din nou, dacă sunteți mai sensibili, vă avertizez că Sweeney este destul de violent și sunt multe scene sângeroase; o să vi se pară că un coșmar a fost pus în scenă și cei mai negri demoni vă vor veghea după ce-l veți fi vizionat – dacă e și noapte, cum e cazul la mine, luați o cafeluță și o carte și mult spor, nu se mai lipește somnul de voi în veci. Dar măcar se merită, așa că ce mai așteptați? Vizionați-l.

P.S.: iar m-a dat peste cap fusul orar, am uitat că-n România e deja trecut de 12 și cineva, la Huși, tocmai a făcut 16 aaaani!!! La mulți ani, Coco drag, îți trimit o îmbrățișare de urs și-ți urez tot binele din lume! Ești un copil special, ai talent, bun simț, ești isteț foc și implicat, vrei mereu tot ce-i mai bun și ai un suflet cald și primitor! Îmi pare bine că noua generație are asemenea reprezentanți, ne faceți mândri și încrezători! Dragul meu ieduț, mi-ești dator cu o discuție și abia aștept să ne vedem la vară, te pup și la mulți ani! Fie ca ziua aceasta să fie una de neuitat!

P.S.2: Slavă Domnului că Alter-Edu a recrutat asemenea copii, vă pup pe toți dragilor, mai ales pe ăștia mici, abia aștept să ne revedem!