Mi-e dor.

Afară stă să plouă, iar mie mi-e dor. Mi-e dor să stau acasă, când e frig și urât afară, învelită într-o pătură și cu o carte bună în mâini. Să mă pierd cu totul în poveste și s-o aud pe mama țipând după mine din bucătărie, să mai fac și eu un capăt de treabă, nu toată ziua cu cartea-n brațe. Mi-e dor să oftez dramatic, gândindu-mă că ce treabă mai bună pot să fac decât să citesc?! Să mă duc în bucătărie și să simt miros de plăcintă cu mere sau de brânzoaice, să m-agăț ca o maimuță de gâtul mamei și s-o iau în brațe, iar ea să încerce să se elibereze, cu un aer aparent supărăcios. S-o văd apoi că stă și ea 2 secunde așezată pe-un fotoliu, cu fetițele ei în brațe bineînțeles, eventual și cu stufoasa ascunsă pe la picioarele ei pe undeva. Să încep să vorbesc și să mă plâng de tot felul de prostii și ea să mă asculte, fără să mă judece, ci așteptând mereu momentul oportun să intervină și să-mi dea un sfat. Sfat bun, mereu, dar de valoarea căruia îmi dau seama abia după ce-am greșit și-mi aduc aminte: Bă ce cap de gumă ești, doar ți-a zis mama că așa ai să pățești și să ai grijă!. S-o văd că iar dă să se ridice și să facă treabă, să se învârtă ca un titirez prin bucătărie, găsindu-și mereu ceva de făcut. Casa noastră n-ar fi așa de minunată dacă mama nu s-ar plânge mereu că nu e bine, că nu-i ordine, că trebuie făcut curat. Nici nu-ți dai seama, ma’, cât de dor mi-e de casă, să mă-ntind pe colțar, să stau pe jos prin bucătărie, să lenevesc în pat sau să bântui prin pod.

Mi-e dor de tata, să-l văd intrând pe ușa de la bucătărie tot un zâmbet, de cele mai multe ori, indiferent de programul obositor și de vremea de-afară; să înceapă să spună bancuri și anecdote, eventual să mai povestească o fază din copilăria lui demnă de amintirile lui Creangă. Să-l văd ce față de copil spășit face când se întoarce cu brațele pline de cumpărături, deși mama i-a spus doar că am rămas fără pâine. Ei și ce, mai bine să fie mai mult decât să lipsească. Doctrina tatei: trebuie 2 pâini? Bine, eu iau 4. Din fericire, tactica merge și când mai facem împreună raiduri prin oraș: Dar tata, îmi trebuie o pereche de blugi, pe bune, ții minte că am numai rupturi. – Bine, hai, care-ți plac mai mult, ăștia sau ceilalți? Ei lasă, ia-ți amândouă perechile. Iar m-ai tradus. Mi-e dor să stau cu el la meciuri și să ne vărsăm ofurile la ratări și să țipăm de bucurie la goluri. Sau să-l aud din camera lui când ne cheamă, pe mine și pe Dudu, la film, că e un film interesant pe care nu l-am mai văzut niciodată. Tata, e pe PRO TV și l-ai văzut de cel puțin 2 ori cu noi.  – Nu-i adevărat, nu-mi amintesc, dar uite cine joacă, sigur e bun. Mi-e dor să mă întrebe ce mai scrie în Gazetă, că eu am preluat ștafeta, de când o cumpăr și citesc eu, tata nu mai citește, mă întreabă pe mine direct, știe că eu îi dau cele mai importante știri. Mă simt așa importantă, că are bază în ce spun eu, probabil am aura în formă de păun în momentele alea.

Mi-e dor de frate-miu: să-l aud ce perle scoate când povestește ce-a mai făcut la liceu sau cu motorul prin oraș. Să-l tachinez și să-l iau în brațe, iar el să mă respingă pentru că nu-i iubăreț. Dar eu știu prea bine că-i e dor și lui de mine și că abia așteaptă să mă vadă. El e cel mai iubibil băiat din lume, cu dumele și ironiile lui, cu sarcasmul lui nelipsit. Mi-e dor să râd cu el la seriale, să-i mai ard câte una după cap când nu mă crede că filmul pe care l-am descărcat merită văzut, să fiu plină de mine și să-l iau de sus când îl văd că îi place un thriller sau un film de acțiune pe care mai devreme îl cataloga drept porcărie. Să mă bat cu el pentru bomboane și dulciuri, să ne contrazicem care să sune la pizzerie să dea comanda, să stăm la pândă să ne speriem unul pe celălalt când intrăm în cameră. Sau cel mai bine, să-l văd cum vrea să pară impasibil și rigid, dar să nu lase nici în ruptul capului să plece pisica de lângă el. Mi-e dor să facem mișto unul de celălalt și să ne înțepăm cu tot felul de ‘complimente’, mai ales când vine vorba de muzică și filme. Deși avem un gen anume în comun, eu mai accept și alte stiluri, el nici nu vrea s-audă, și de-acolo discuții nesfârșite despre creierul meu spălat. Să-l văd happy când îi aduc un cadou sau să-l aud că-mi cere sfatul și vrea să mă duc cu el în oraș să-și cumpere haine. Să mă întrebe (rar, dar se întâmplă) de ce sunt supărată și să-mi ridice moralul spunându-mi că oricum era un fraier, găsești tu ceva mai bun.

Mi-e dor să stau în oraș cu gâștele mele, să râdem din orice prostie, să ne mărturisim secrete și apoi să ne aplaudăm pentru ideile geniale. Să ne trimitem mesaje prin ore și să ne mușcăm buzele ca să nu ne bufnească râsul din cauza discuțiilor pe care le purtăm. Mi-e dor să chiulesc de la cursuri când vine Ariadna în Iași și să mâncăm macarons împreună, să mă plimb cu Octavia seara, prin oraș, și să râd de ea, iar ea de mine, desigur, să o îmbrățișez pe Arina și să-i spun că-i o adorabilă, s-o văd pe Octă și să-mi dau seama că pozele-s minciună față de cât de cute e în realitate, s-o aud pe Berci cum vorbește ea ca o prințesă și apoi s-o văd zâmbind din toată inima. Mi-e dor să stau cu Plătica mea la vorbă, în nopțile lungi și calde de vară, să-mi deschid sufletul în fața ei și s-o văd cum ea, scorpion până-n vârful creților, se emoționează și mă face părtașă apoi la propriile ei gânduri zbuciumate. Mi-e dor să joc table cu Alexandra mea, să vedem filme, să mergem la piscină, să punem țara la cale și să facem ture prin oraș. Să număr orele până când voi fi și eu la București, acolo unde toată prietenele mele bune mă așteaptă. Să-l consult pe Octav în materie de filme și apoi să disecăm ore întregi producțiile vizionate. Să fac schimb de melodii cu Bobo și să-mi înveselească ziua cu playlist-ul lui excelent. Mi-e dor de iezi, de team-building-uri, de proiecte, cursuri, ieșiri, Alina, Dragoș, Teo, nopți pierdute scriind și zile petrecute clădindu-mi visele.

Mi-e dor să stau la mine-n curte, pe iarbă, să m-ascund de soare și să-mi imaginez că, în câțiva ani, o fată obsedată de cărți se va rostogoli în iarbă de bucurie că a terminat un roman de-al meu. Să-mi văd câinii sărind ca niște iepuri prin iarbă și să-mi amintesc ce pufuleți frumoși erau acum câțiva ani, când i-am găsit aruncați în boscheți, iar eu și Dudu am devenit mămici de ocazie. Mi-e dor să-mi bată inima ca o nebună pe drumul spre casă, mi-e dor de sentimentul care mă absoarbe când pășesc pragul și-i văd pe-ai mei. Mi-e dor să fiu copil, să știu că nici o greșeală nu este ireparabilă, că mama va ști mereu ce să spună ca să-mi aline sufletul făcut bucăți, să-l aud pe tata cum mă laudă și să-l văd că e mândru de mine, să-l aud pe Dudu reproșându-mi mie că am ridicat ștacheta și din cauza mea el e certat când mai vine cu un 3 acasă. De parcă eu n-am trecut prin asta, până și de 3 mi-e dor, de trezitul dimineața ca să mă duc la liceu, iar în pauză, fuga la parter la MI2, la dragile mele.

Mi-e un dor nebun de casă, de Huși-ul meu pe care îl părăsesc zâmbind de fiecare dată, ca apoi să simt cum o gheară de fier îmi strânge inima și mă sufocă, de dor. Mi-e dor de Iași, de parcuri, de copaci, de străzi și bulevarde, de Palas și de cinema, de Nico și râsul ei inconfundabil, de Georgiana și umorul ei neprețuit, de Măriuța și felul ei dulce de-a fi, de răbdarea ei nemăsurată și de felul în care-mi tolerează ieșirile. Eu m-aș bate, recunosc. Mi-e dor de unele cursuri și de colege, mi-e dor de Cuza, de liceu și de facultate, de tramvaie și de stadionul pe care-l aud fremătând când Iași-ul mai dă câte-un gol. Mi-e dor de cămin și de netul care-mi permite să downloadez un film în 10 minute, nu ca aici. Mi-e dor de România, mi-e dor și gata, iar celor care spun că vai, țara noastră nu e bună de nimic, că e așa și pe dincolo, le spun atât: omul face locul. Nu vă place, valea! Să vă văd dacă vă e mai bine printre străini. Oricât de frumoasă ar fi Franța și tot ce-am găsit aici, dau totul acum pentru o oră la mine acasă. Da, am spus-o, prefer să-mi fie sufletul bogat în amintiri, nu buzunarele, prefer o companie plăcută într-un oraș mic și anost, decât un oraș superb dar fără licărul acela pe care-l găsesc acasă. Și la urma urmei, să ai pe cineva drag aproape, și-ți poți construi tu singur o lume. Mi-e dor de casă, de lumea mea, de locul meu. De VOI.

Anunțuri

Prieteni buni, cărți bune și o conștiință adormită. Viața ideală!!

E povestea simplă a unei fete complexe. Ai avut vreodată sentimentul ăla fain că ai dat peste un viitor bun prieten exact unde nu te așteptai? Ai stat vreodată în fața calculatorului, cu un morcov de dimensiunea Africii, gândindu-te că s-a terminat joaca, la facultate cu tine, nu te mai așteaptă mama acasă cu masa, nu mai strânge nimeni după tine, nu mai stai cu picioarele împrăștiate pe pereți, ești printre străini și cine știe peste ce specimene mai dai?? Și mai bine, ai stat vreodată cu gândul ăsta înfipt în creier, pentru ca la un moment dat, să dai un mesaj unei potențiale colege de cameră, ca să reduci cât de cât riscul de a nimeri cu vreo nebună? Ei bine, după ce i-am analizat pagina de Facebook în detaliu, să văd ce muzică îi place – dacă-i manelistă e clar c-o să mă urască, pe mine și rock-ul meu blestemat -, să văd dacă se uită la filme și seriale, că deh, obsedații se înțeleg mai bine între ei – oh, are gusturi bune, da’ de ce atâtea producții coreene? Las’ că-i bun, măcar nu-i cu Bollywood-ul. Am văzut-o că-i stelistă, dar am zis că na, să fie diversitate, doar mai am prieteni steliști la care țin ca la ochii din cap. Poartă ochelari – e clar, e de-a mea, clubul ochelaristelor se mărește. Și-am vorbit, i-am lăsat numărul de telefon, am zis că deh, pare de treabă, mai bine să am pe cineva cât de cât cunoscut în cameră, așa că am sperat să picăm amândouă în același cămin. Și așa s-a întâmplat. M-am bucurat super mult, dar am rămas surprinsă că n-a mai dat nici un semn. Am zis: clar, s-a răzgândit, am pus-o pe fugă, că-s rockeriță plecată de-acasă, mă uit la fotbal și la filme în loc să-mi fac poze cu rățuște. Nu că ea și-ar fi făcut, dar na, trebuia să-mi găsesc o scuză pentru abandonul inexplicabil.

Și vine ziua în care trebuie să-mi iau camera. Boboc speriat, m-am împrietenit din prima cu Cristina, am zis c-am să stau cu ea, dacă băcăuanca mea nu dă nici un semn. Dar a dat!!! M-a sunat în aceeași zi și numa’ ce-o văd proptită lângă banca mea, cu un zâmbet de-ăla până la urechi. Ce să-i facem, m-am ales cu 2 colege, am luat camera 203 și am tăiat-o la cămin. Au urmat zile bune și nebune. Ne-am mai certat noi între noi, mai mult eu cu ele că așa mi-s, vulcanică și afurisită, dar soluții s-au găsit mereu. Am reușit să-mi găsesc un discipol pe care să-l corup, am trecut-o de partea Supernatural și QT, ne-am uitat la o groază de filme împreună, mai mult la Supernatural dar astea-s detalii, am plâns, am râs, mai mult am râs, ne-am tăvălit pe jos de râs, am făcut mișto una de alta și de alegerile pe care le făceam în materie de… cam orice. Ne-am ajutat, ne-am citit cărțile una alteia, ne-am recomandat lecturi, ne-am luat cadouri și am petrecut zile geniale. Ne-am ținut pumnii în sesiune și ne-am încurajat, ne-am dat sfaturi și am ținut capul sus chiar și atunci când unii au ținut neapărat să dea cu noi de pământ. Că-i dată naibii de puternică și sigură pe ea. Și merită tot ce-i mai bun.

page

Am rămas prietene apropiate și am zis că stăm împreună și-n anul 2. Cum steaua mea norocoasă e mai năzdrăvană, așa, a trebuit să-mi facă o glumă extrem de proastă la început, dar după aceea, am reușit să stau iar cu colega mea de suflet. Și împreună cu Georgiana, am format un trio fatal, de care mi-e dor, dor, dor, și pe care abia aștept să-l revăd. Azi a făcut 21 de ani și eu nu-s acolo lângă ea, să-i spun La mulți ani, s-o pup și să-i dau o îmbrățișare de urs. Dar mă revanșez acuși, n-am cum altfel, o așa prietenă minunată nu găsești la orice colț de drum și țin neapărat s-o corup mulți ani de-acum înainte, să mergem la cinema și să plângem la filme cu căluți – chiar așa, eu-s obsedată de animale, mai ales de căței și pisici, dar ea e fascinată de cai. Și o înțeleg, animal așa maiestuos și impunător, cum să nu te hipnotizeze? Draga mea Nicoleta, te iubesc mult, ai grijă de tine, sper să ai o zi superbă și să nu mă uiți cumva!!  Te pup cu dor!

Gatsby le magnifique… și pe bună dreptate

După zile petrecute în cea mai cruntă agonie, cu net mai prost decât pe câmp și fără nici un serial în laptop, așteptând cu inima la gură să apară The Great Gatsby în v.o., a venit și binecuvântata duminică în care am putut să merg la cinema și să văd filmul la care visez de la începutul anului. N-a fost singurul pe care l-am văzut ieri la cinema, înainte am văzut și L’écume des jours, film anunțat cu surle și trâmbițe, regizat de Michel Gondry, adaptat după romanul lui Boris Vian. Fiind îndrăgostită nebunește de Eternal sunshine of the spotless mind, mă așteptam la o capodoperă din partea regizorului francez, eram pregătită să mă urc pe scaune și să aplaud la final: da’ de unde. Pe cât de adorabili au fost actorii din rolurile principale – Audrey Tautou, Romain Duris și Omar Sy – pe atât a fost de bizar filmul. Dar bizar la modul: wtf is wrong with these people? E drept, efectele speciale îți cam iau ochii, muzica e foarte frumoasă, dar în ciuda cărților pe care le-am citit în franceză, când începeau ăștia un dialog în care se întrerupeau unii pe alții, nu mai puteam înțelege mare lucru. Fără subtitrare, eu nu vi-l recomand, trebuie să-l mai văd și eu o dată, ca să-l înțeleg cum trebuie, pentru c-am rămas cu un gust amar. Povestea pare aparent simplă, dar efectele răstoarnă orice plan ți-ai făcut tu în cap și orice raționament pe care crezi că ți l-ai format referitor la plot. Ai impresia că se întâmplă asta și asta, dar există niște scene în poveste care par rupte de nicăieri, de aceea trebuie să fiți atenți și să aveți o subtitrare cum trebuie, ca să știți unde și cum se potrivesc acele scene.

Din fericire pentru mine și pentru bietul Anthony care mai că-și scotea ochii cu unghiile din cauza filmului precedent, Gatsby le magnifique, cum îi spun francezii, și-a meritat toți banii. Înainte să laud filmul din toate puterile pentru că mi-a plăcut la nebunie, vreau neapărat să scot în evidență prezența lui Leo DiCaprio, care apare cam în toate bombele de la box office din ultimii ani. Bombe cu sensul bun, gen Inception, Shutter Island și Django Unchained, nu pocnitori gen Twilight. Faptul că are roluri principale în filme geniale ca cele enumerate mai devreme, ca să nu mai menționez Catch me if you can sau The Departed, e cea mai bună dovadă că omul are talent, că merită laurii oferiți și că e unul dintre cei mai buni actori. Și pentru haterii care au impresia că el s-a remarcat prima oară în Titanic și nu-l mai scot din rolul de amorez neștiutor și plin de lacrimi, aruncați un ochi pe What’s eating Gilbert Grape și apoi vorbiți. Revenind la film, Leonardo DiCaprio nu se dezminte și dă viață unui Gatsby de neuitat. Personajul e super credibil, șarmant, are și privirea aia parcă te fulgeră, mi-a plăcut foarte mult. Tobey Maguire, Joel Edgerton și Carey Mulligan au și ei roluri interesante, deși așteptam din moment în moment să apară Spider-man ca să mai salveze situația când aceasta devenea de-a dreptul explozivă. Per total, acting-ul a fost de super calitate, coloana sonoră – pur și simplu hipnotizantă, m-am îndrăgostit de vocea Lanei del Rey, iar costumele superbe. Se vede mâna lui Baz Luhrmann, dacă ați văzut Moulin Rouge, știți cam la ce să vă așteptați: spectacol de culori, lumini, muzică genială, scenariu captivant și actori de clasă. Nu-mi mai aduc aminte mare lucru din roman, pe care l-am citit prin liceu, dar după ce am să-l citesc din nou am să-mi dau seama cât de mult a fost respectată povestea originală, până atunci am să rămân fascinată de film. Recomand cu cea mai mare căldură, de preferat înainte să citiți The Great Gatsby, ca să nu aveți cu ce compara.

Fum roșu și suflete arse

Se cunoșteau de câțiva ani buni, la început fuseseră doar amici, ieșeau ocazional în același grup, se distrau împreună, odată chiar primiseră amendă pentru că mergeau desculți pe mijlocul străzii, cu sticlele de șampanie în mâini, făcând o hărmălaie de nedescris, protestând pentru Dumnezeu știe ce. Nu erau un grup extraordinar de unit, dar când era vorbe de petreceri, parcă un curent electric ar fi trecut prin creierele tuturor și se regăseau mai repede decât se despărțiseră cu o seară înainte. Studenție, deh, ziua la cursuri și seminarii, noaptea prin cluburi și pub-uri. Nici ea nu-și mai aducea aminte când îl văzuse prima oară, când începuse să-l privească cu alți ochi, de ce începea inima să-i bată mai repede când îl zărea în mulțime. Cert este că ceva se întâmplase, ceva îi declanșase sentimentele pentru el, dar oricât se dădea peste cap, nu-și putea aminti ce.

La început totul păruse numai lapte și miere, deși era un petrecăreț și jumătate și bea cât toți ceilalți la un loc, era amuzant și cumva charismatic, iar ea începuse să-l aprecieze și să-i prefere compania, pentru c-o făcea să râdă. Avea și amintiri frumoase cu el, și cu grupul, asta era drept, altfel n-ar fi rămas împreună atâta timp. Cel puțin așa îi plăcea să se mintă. Dar de la un timp se schimbase… sau poate așa fusese mereu iar ea nu văzuse, orbită fiind de otrava care-i curgea prin vene și-i intoxica mintea. Nu voia să accepte faptul că s-ar fi putut înșela în privința lui, dar mai ales, nu știa cum să mai trăiască fără el. Când relația începuse să devină cu adevărat serioasă, atunci ar fi trebuit să depisteze și ea schimbările prin care trecea partenerul ei. Devenise de-o gelozie nemaivăzută, îi reproșa mereu că nu poate avea încredere în dânsa, că prea e toată ziua prin oraș cu fetele sau alți prieteni, că și în grupul lor parcă mereu flirta cu X sau Y. O cunoscuse mulțumită acelui grup, cum ar fi putut să creadă acum că ea acorda mai multă atenție altora decât lui? Renunțase să mai iasă așa des în vechiul cerc de prieteni, făcea tot posibilul să-i recâștige încrederea și să-l facă să vadă că pentru ea, nimic nu era mai important în lume decât prezența lui. Începuse să-și sacrifice prietenii ca pe niște ofrande aduse unor zei nemiloși care, zi de zi, țineau să-i mai arunce o dată mănușa, prin diferitele scene pe care el i le făcea acasă, uneori chiar în public.

Ea ura confruntările, de fiecare dată el țipa și înjura, iar ea tăcea, privind în orice altă parte, numai în ochii lui nu. De obicei stătea cu capul plecat, ca un câine pe care-l mustră stăpânul că i-a ros papucii; dar nici măcar nu era vina ei că el era acum paranoic și vedea semne de infidelitate peste tot. O acuza că se schimbase, dar nu era ea cea care se întorcea seara târziu din oraș duhnind a băutură și cu chef de ceartă. Într-un fel sau altul, la 25 de ani, devenise ca o nevastă oropsită, făcea curățenie în apartamentul lui, în care se mutase și ea de câtva timp, avea grijă ca mereu prânzul și cina să fie pregătite, se îngrijea de el de parcă era mama lui, nu iubita. Iar el simțise că-i vulnerabilă, vedea că el îi este punctul sensibil, și profita în orice moment de avantaj. Nici el nu mai știa dacă o iubește sau pur și simplu are nevoie de o persoană asupra căreia să-și verse mereu năduful iar aceasta să nu riposteze; se înțeleseseră atât de bine la început, când începuse să se ducă totul de râpă? Poate în momentul în care începuse s-o mintă tot mai mult și mai des, să se lase manipulat de demonul gelos care-i tulbura visele și gândurile, sau poate pur și simplu, în clipa în care din tânăra plină de viață, atractivă și sigură pe sine nu mai rămăsese decât o imagine ștearsă. Contribuise la acest proces, o forțase să se piardă, lovea în psihicul ei de fiecare dată când îi reproșa că nu mai e cum a fost, dar nici s-o lase să mai fie așa nu voia.

Devenise confuză, începuse cu adevărat să creadă că era vina ei, că firea ei schimbătoare fusese cea care declanșase decăderea unei relații ce se anunțase a fi mai mult decât fericită. Până când, într-o noapte, abuzul psihic trecuse la o cu totul altă etapă. Venise super-vesel acasă, mergând pe 7 cărări și târâindu-și picioarele pe scări, abia ținându-se pe 2. Intrase ca un învingător în casă, parcă se aștepta să vadă covorul roșu întins cu delicatețe în fața lui, fusese o seară prolifică, se distrase cu băieții și aproape uitase de tânăra mutilată care-l aștepta acasă. Iar ea, neștiutoarea, avusese ’’tupeul’’ să-l aștepte în bucătărie, cu o carte în mână. Fără măcar să ridice privirea de pe rândurile pe care le sorbea cu nesaț, îi făcu semn că mâncarea era în cuptorul cu microunde. Era deja prea mult, paranoia lui preluă controlul și începu să țipe ca un descreierat. De ce-l aștepta, voia să-i țină morală? Ce voia de la el, de ce trebuia să-i dea ei socoteală? Și ce-i cu gestul ăla plin de greață, ce, nu se poate uita la el și să-i adreseze 2 cuvinte?

Ea lăsa cartea să-i cadă pe masă și ochii i se măriră din cauza surprizei: încercă să-i explice, calm, că nu voia să-i ceară nici o socoteală, îl așteptase pentru că era îngrijorată și voia doar să-l știe bine. Nimic, el continuă să se victimizeze, încercând s-o facă pe ea să se simtă prost. Dacă asta s-ar fi întâmplat în prima lună când fuseseră împreună, ei i-ar fi sărit țandăra și nu ar fi tăcut până nu și-ar fi expus punctul de vedere, ba chiar ar fi plecat val-vârtej, trântind ușa. Acum însă, tot curajul de-altădată și siguranța de sine se evaporaseră, lăsând în urmă o umbră palidă, care nu voia decât puțină liniște, poate puțin ajutor să poată ieși din mizeria în care intrase. Văzând-o cum stă, spășită, în fața lui, ochii i se injectară cu furie și ridică mâna, cu intenția clară de a o lovi. Ea rămase locului, trăsnită parcă de surpriză mai mult decât de teamă. Și palma căzu, cu un pocnet surd, peste un obraz pe care nu o dată el îl sărutase și-l ciupise cu drag. I se rupse firul, nu-și dădu seama cum ajunsese la picioarele lui, dar când ridică privirea, îl văzu pregătit să-i mai aplice o corecție.

Amintiri dintr-o copilărie de mult îngropată începură să-i invadeze creierul, auzea pașii apăsați pe scări, auzea țipetele din bucătărie, auzea cum el trântea ușile dulăpioarelor. Ea stătea în pat, ascunsă sub pătură, mușcându-și buzele pentru ca el să n-o audă plângând, în timp ce mama ei scotea câte un țipăt scurt de durere. A doua zi vedea vânătăile și rănile produse de mâini ce ar fi meritat tăiate, dar ea era un copilaș, ce-ar fi putut să facă? Doar mama ei putea să izgonească monstrul pe care-l adusese în casa lor, să țină locul unui tată mort prea devreme. Mama nu acționase la timp, el se plictisise la un moment dat s-o tot bată și plecase singur în lumea lui, lăsând în urmă o fetiță traumatizată și o femeie schilodită.  Contrar așteptărilor, ea nu se ascunsese în carapacea ei, ci încercase să-și ocupe mintea cu orice altceva, pentru a îngropa coșmarul. Avusese grijă de mama ei până când, răpusă de cancer, murise pe un pat de spital. Avea 13 ani, iar viața avea să i se schimbe. Mătușa ei o luă în grijă și îi pansă rănile care-i mâncau sufletul de viu. Începuse să uite, să capete încredere în ea, nu voia să treacă niciodată prin ce trecuse mama ei, nu înțelesese cum de-i permisese acelui cretin s-o trateze așa. Își promisese că nu va face aceeași greașeală. Așa că se concentră asupra studiilor, își formă un grup de prieteni cu care putea să iasă mereu să se distreze, nu se implică în nici o relație serioasă și își văzu liniștită de treaba ei.

Până la un moment dat. Pentru că da, istoria se repetă, iar ea se trezi în postura de care se ferise toată viața, și nu existau decât 2 soluții: să tacă și să rabde sau să se ridice și să-l dea naibii pe cel care-i distrusese încrederea și respectul față de sine. Putea să vadă foarte clar că el nu mai era bărbatul de care se îndrăgostise, era un șarpe care i se adăpostise la sân vrând să pară nevinovat, dar o înveninase, paralizându-i orice gând. Era timpul să oprească scena patetică prin care trecea a nu se știe câta oară, pentru că deja jocul devenise prea periculos. Insultele și injuriile i le suportase până acum, dar arsura pe care o simțea pe obraz și firicelul de sânge care-i murdărea buza de jos o făcuseră să-și revină din apatia în care lâncezise atâta timp. Durerea acută pe care o simțea parcă o trezise la viață, simți cum instinctul de conservare îi dă forțe noi și reuși să evite pumnul care se îndrepta spre dânsa. Lui nu-i veni să creadă, deja întrecuse măsura, cum adică, îi stricase cheful, iar acum îndrăznea să i se opună? Las că o s-o învețe el minte, nu se pune nimeni cu bărbăția în persoană, mai ales atunci când oponentul e o tânără de 1,65, cântârind aproape 50 de kilograme.

În câteva fracțiuni de secundă, se năpusti asupra ei, cel puțin așa crezuse, căci ea deja se ridicase și ieșea grăbită pe ușa bucătăriei. N-apucă să facă prea mulți pași către ușa de la intrare, că el o și prinse de păr și o trase cu sălbăticie înapoi, să-i smulgă capul de pe umeri nu alta. Ea urlă de durere și căzu pe spate, dărâmând cu mâna dreaptă vasele care stăteau la uscat lângă chiuvetă, în timp ce el râdea de parcă asista la un spectacol. Deja nu mai era el, altceva pusese stăpânire pe mintea lui, ochii lui tulburi nu exprimau nici măcar furie, doar o bucurie bolnavă că a reușit să-i mai facă o dată rău. Se urcă peste ea cu un rânjet grotesc și-și așeză mâinile pe gâtul ei subțire și fin. Și începu să strângă, să strângă, aplecându-și fața ca să-i citească mai bine spaima din priviri, în timp ce ea încerca cu disperare să se elibereze din strânsoare. N-avea nici o șansă, palmele ei împreună făceau cât o mână de-a lui, și pe deasupra, începea să simtă că nu mai poate nicicum respira, că plămânii i se zbat în gol și inima o să-i explodeze. Într-o ultimă și disperată tentativă, îl zgârie cu mâna dreaptă pe față, mai-mai să-i scoată un ochi, iar el își retrase mâinile și scoase un strigăt furios, pornit parcă din străfundul iadului.

Un pumn ridicat țintind un chip stors de viață și o lamă de cuțit lucind a răzbunare. 2 suflete arseseră în acea fracțiune de secundă, dar doar un trup avea să mai simtă viața alergându-i prin vine ca o herghelie de cai sălbatici. Celălalt, horcăind ca un mistreț împușcat la vânătoare, căzu pe-o laterală, privindu-și moartea-n ochi: Bine te-am găsit, nici nu știi de când te caut. Călătorie sprâncenată spre nicăieri.

Fă cunoștință cu Zâmbet și Râs – gardienii sufletului tău

Este o zi ca oricare alta. Cerul e tot acolo, norii încă aleargă după soare, vântul bate în toate direcțiile, iar atmosfera e plăcută, nici prea rece, dar nici să te topești de căldură. E o zi ca oricare alta, dacă nu vrei tu s-o îmbunătățești. A venit momentul să arunci orice gând mai sumbru fix în coșul de gunoi, să înceapă să te doară coatele de ce spune lumea despre tine, să ignori orice ar putea să-ți provoace, potențial, câțiva nervi, și să zâmbești: larg, din inimă, priviri, obraji, să-ți relaxezi fruntea și să te privești. În oglindă, într-un geam sau într-o vitrină: ochi strălucitori, pomeții înroșiți și colțurile gurii deja învățați cu un zâmbet care te prinde mai bine decât mina ta mereu posomorâtă. Gândește-te la câte avantaje ai și câte momente frumoase te așteaptă pe viitor; dacă ești îngrozitor de pesimist, măcar adu-ți aminte de clipele care ți-au făcut inima să tresalte în trecut. Imaginează-ți numai câte inimi ai putea să frângi și câte suflete ai putea să alini cu un zâmbet. Așa-i că te simți mai bine?

Distinge-te din mulțimea de oameni frumoși care nu zâmbesc, care au fețele crispate, buzele subțiate, ochii roșii, frunțile încruntate, ia tu inițiativă și împarte zâmbete; era la un moment dat campania Free Hugs, ar trebui schimbat puțin și vara asta, trend-ul să fie Free Smiles. Bine, nu e cazul nici de exagerări, și trebuie puțină atenție și la locație, altfel o să vă treziți hărțuiți de-a binelea de cei care interpretează zâmbetul doar ca un simplu flirt. Și de ce să-i acuzi, dacă acum e atât de greu să râzi și să te bucuri din inimă? Normal că mai confundă lumea semnele și apar încurcăturile. Oricum ar fi, nu renunța la zâmbet, nu renunța la râs – că râzi la o comedie, o piesă de teatru sau pur și simplu de-un fraier care nu știe ce-i ăla sarcasm, nu te opri decât ca să zâmbești, să respiri și s-o iei de la capăt. Ce tot atâtea griji, nu te ajută să treci peste o situație grea, de ce atâtea păreri de rău, nu vor repara nici o greșeală, de ce-ți plângi de milă? Nu vezi că singurul efect e că le dai altora puteri asupra ta? Nu mai fi slab, înfruntă tot ce ai de înfruntat cu chip senin și minte limpede, tot ce ai nevoie ca să treci mai departe se află ascuns în tine, înlăuntrul tău.

Cred că unul dintre cele mai frumoase ‘zgomote’ pe care le poate auzi cineva este râsul cald și sincer al unei persoane, fie ea mama, iubitul, prietena cea mai bună sau un necunoscut. Momentul acela când îți țâșnește bucuria din priviri, acompaniată de un hohot de râs, este de imortalizat și admirat, este pur și simplu genial; dar râsul molipsitor, acela pe care-l auzi și nu te poți abține ci începi și tu să râzi cu poftă, el este cel mai bun medicament împotriva stresului, tristeții, melancoliei, depresiei și tot ce-ți mai poate face zile negre. Și că tot am ajuns aici, am să-ți împărtășesc sursa infailibilă, cea care te poate înveseli chiar dacă ești mort de frică sau de supărare: Louis de Funes. Toată lumea se uită la comedii pentru a-și mai elibera spiritul din lagărele preocupărilor zilnice, mărunte, dar care rod ca viermii pe dinăuntru, din fericirea cândva promisă și demult ascunsă. Ei bine, deși sunt mare fană Jim Carrey și Adam Sandler, am cam schimbat repertoriul, pentru că am găsit un comedian sclipitor, atât prin mimică și gesturi, cât și prin ușurința cu care interpretează tot felul de personaje și le dă o ‘aură comică’ pe care n-ai cum s-o mai uiți.

Les aventures de Rabbi Jacob sau La Grande Vadrouille sunt doar 2 din multitudinea de comedii în care îl poți regăsi pe marele actor francez, comedii în adevăratul sens al cuvântului. Deși îl știam, cum probabil îl știe toată lumea, de pe vremea când aveam 10,11 ani și mă uitam cu tata la televizor, la PRO TV, și muream de râs la filmele cu jandarmii,  de când sunt aici, în Franța, mi-au căzut în mână câteva dvd-uri cu filme de-ale lui și vă spun cu mâna pe inimă, omul ăsta vă scoate din depresie, nervi, necazuri amoroase, orice. Îți repară sufletul cu terapie prin râs și apoi te trimite înapoi în luptă. Să tot ai prieteni ca el.

A plecat. V-ați pierdut pe voi, te-ai pierdut pe tine.

Bate soarele în geam. Bate insistent. Se strecoară printre jaluzele și începe să te-nțepe. Te scarpini pe față și încerci parcă să gonești niște inamici invizibili. Nu ai șanse de câștig, razele nu se lasă speriate cu una cu două și îți tot înfig ace în ochi. Ai găsit soluția: îți pui perna pe cap și încerci să mai dormi câteva minute. E duminică, las-o încolo de treabă, vrei și tu să te odihnești. Dar nu-ți iese, odată trezit, nu mai poți adormi la loc; întinzi mâna stângă pe perna de alături, sperând că vei simți căldura și parfumul ei. Te amăgești în fiecare dimineață, întinzi mâna în gol, cu inima bătându-ți nebunește, sperând că vei putea mângâia capul frumos cu șuvițe ondulate ce odinioară dormea lângă tine. Iar încep să te doară tâmplele așa că te ridici din pat și bâjbâi pe jos după papuci. Încerci să te acomodezi cu lumina, dar picioarele deja știu drumul spre duș, nu mai e nevoie să deschizi ochii obosiți și încercănați. Dai drumul încet la apa fierbinte, te dezbraci rapid și te închizi în cabină, de unde în fiecare zi speri să ieși un om nou. Dar ești la fel, te simți mizerabil, uitat de lume, abandonat de-un Dumnezeu prea ocupat să privească în altă parte decât în sufletul tău. Nu știi ce să mai faci ca să treci peste, să o uiți, ai vrea să te lovească cineva cu o bâtă în cap, să stai în comă mai multe zile, apoi să te trezești fără memorie, ar fi singura scăpare, sufletul tău n-ar mai sângera.

Te înșeli, mintea ta ar putea uita toate clipele petrecute împreună, dar sufletul se va simți mereu de parcă a fost sfărâmat iar bucățelele îngropate în diferite colțuri ale amintirilor tale.

Nu, dacă nu am putut să am grijă de tine și să te țin alături de mine, măcar imaginea ta s-o păstrez vie în mintea și sufletul meu. Cum voi putea să-mi reiau viața fără tine? De ce a trebuit să fiu un prost și n-am cedat atunci când trebuia? De ce ar trebui să mai ies din apartament să mă plimb, să iau aer, dacă plămânii mei vor să respire doar în aceeași cameră cu tine? Ce rost mai are să mă duc la cinema dacă tragedia se întâmplă acum, în viața mea? Cum să mă așez pe scaun și să privesc la un ecran pe care se derulează tot soiul de povești, fără ca degetele tale lungi să se așeze liniștite într-ale mele, iar umărul meu să-ți fie pernă? De ce-ai plecat? M-ai făcut să mă obișnuiesc cu toanele tale, cu picioarele așezate pe pereți când citeai, cu pisica ta miorlăită cerând mereu de mâncare, cu trupul tău cald lipit de-al meu în nopțile lungi de iarnă, iar acum m-ai lăsat, pustiit, să trăiesc singur într-o casă care-ți strigă numele neîncetat. E deja destul de greu să trăiesc fără tine, aici, în lăcașul dragostei zbuciumate, cum să mai merg în aceleași locuri în care pot să văd pe jos urmele pașilor tăi și parcă-ți pot vedea reflexia bătând cu pumnii în oglinzi și geamuri? Acum îmi pare rău că nu am vrut să mai rămânem prieteni, dar cum aș fi putut să mă uit la tine fără să vreau să te sărut? N-am putut și știu că n-aș putea…

Și bântuit de gânduri sumbre, nici nu mai simți cum stropii fierbinți îți biciuiesc obrajii iar căldura s-a făcut insuportabilă. Începi să scrii versuri pe cabina aburită a dușului și, fără să-ți dai seama, sfârșești prin a-i scrie numele. Nu mai știi dacă picăturile calde care se iau la întrecere pe obrajii tăi sunt lacrimi, vrei doar să evadezi, să fugi undeva unde lumea nu va ști de tine, iar tu nu vei ști de nimeni, decât de ea. A venit ca o furtună în viața ta și tot așa a și plecat, ți-a răscolit prin orice ascunziș al inimii, ți-a dărâmat orice statuie la care te închinai și te-a lăsat fără credință, dragoste sau speranță. Ce te-așteptai? Știai prea bine că există riscul ca totul să se termine, dar tu sperai, ca un copil naiv, să nu existe sfârșit pentru povestea voastră, doar clipe frumoase și dragoste nemărginită. Romantismul tău te-a adus aici, dacă erai mai rațional, ca ea, nu te-ai mai fi simțit acum ca un munte de cenușă și păreri de rău.

Ieși năuc din cabina de duș și calci neglijent pe gresia alunecoasă. Te pomenești în fața oglinzii pe care o ștergi cu o mână, ca să te uiți mai atent la fața care chipurile-i a ta, dar n-o mai recunoști de când a plecat. Nebărbierit, cu părul ud și încâlcit, ochi injectați și dinți încleștați. Zâmbetul pentru care te-a adorat a dispărut odată cu ea, iar ochii care luceau când întâlneau privirea ei par acum decolorați, fără expresie, n-ai putea ghici nici măcar durerea monstruoasă care se ascunde în spatele lor. E o corvoadă să începi o nouă zi fără ea, te-ai obișnuit s-o auzi în bucătărie cum răscolește dulapurile căutând cești pentru cafea, nu o liniște care îți țiuie în urechi și nu te lasă să trăiești. Te întorci în dormitorul gol și te îmbraci pe fugă, vrei să ieși pe balcon la o țigară, poate-ți mai afumi și creierul totodată și uiți de ea. Vezi să nu, stai pe scaun cu picioarele sprijinite de balustradă și parcă-i vezi picioarele lungi care se strecoară printre barele de fier. I-ai zis de-atâtea ori să aibă grijă, dar parcă de-a naibii îi plăcea să te contrazică. Și trebuie să recunoști, adorai zâmbetul acela de copil încăpățânat care nu voia în ruptul capului să facă ce spui tu. Nicăieri n-ai liniște, peste tot o vezi pe ea, ori te macină dorul, ori ești pe cale de-a înnebuni de-a binelea. Ai mai trecut prin despărțiri, dar parcă niciuna nu te-a lovit atât de crunt. Ți-ai lăsat garda jos și ea a profitat, te-a lovit de te-a paralizat și acum nu poți decât să scuipi sânge și să privești spre cer: vreau revanșa, ajută-mă să mă ridic și am să fac totul cum trebuie de data asta. Dar cum ai putea să schimbi ceva dacă nu ți-e clar ce-ai făcut aiurea?

Te tot întrebi cu ce-ai greșit, dar apoi simți un nod în gât, știi bine că a fost vina amândurora, dar știi și că puteai să eviți atâtea certuri inutile. A fost sinceră cu tine de la început, ți-a spus de ce îi este frică, te-a avertizat că e neîncrezătoare și că pentru ea, dragostea e un mit în care nu vrea să creadă. Dar pentru tine, a fost dispusă să facă un pas înapoi și să accepte inevitabilul: legătura voastră nu era ceva ce rațiunea ei ar fi putut explica, ci o ușă spre fericire. Nu voia să recunoască niciodată că e îndrăgostită, dar vedeai asta în priviri, gesturi, în bilețelele simpatice pe care ți le strecura în buzunarul de la pantaloni, fără ca tu să-ți dai seama. Și totuși, ai preferat s-o numești egoistă și mândră pentru că limba ei nu putea articula un ‘Te iubesc’ care i se citea în ochii mari ori de câte ori te uitai la ea. Așa că ai rămas nu doar cu regretul de a o fi pierdut, ci cu vina copleșitoare că ai făcut-o să se baricadeze în spatele mândriei, plină de răni și incapabilă de-a mai iubi și de a mai crede vreodată în tine. Ce-ai schimba dacă ți-ar bate acum la ușă cerând, puțin stângace, un cuțit? Ți s-a părut fragilă și temătoare atunci, poate pentru că a bate la ușa unui vecin pe care nu-l cunoști cerând un cuțit nu era chiar cel mai potrivit ‘Bine v-am găsit’. De aceea zâmbea cam chinuit, se aștepta să te uiți neîncrezător la ea și să-i închizi ușa în nas, dar tu ai invitat-o înăuntru și ai lăsat-o să-și aleagă singură ce avea nevoie. Așa ai aflat că e noua chiriașă, de la etajul 6, că se mutase în oraș din capitală și că-și rătăcise câteva cutii cu obiecte menajere, iar acum nu mai avea tacâmuri. Ai invitat-o să ia masa cu tine, dar te-a refuzat politicos, zâmbind din priviri mai mult decât din buze. Și-atunci ai simțit, ochii aceia ascundeau o poveste pe care trebuia s-o știi și tu, ba chiar să iei parte la continuare. Însă n-ai fi crezut niciodată că vei deveni și tu trecut, că vei fi doar un capitol încheiat dintr-o poveste de dragoste neterminată.

Furtună Solară

Mă fascinează romanele polițiste, mi se par genul de cărți din care ai de învățat o sumedenie de chestii, iar partea cea mai frumoasă e că îți rămân detaliile și informațiile gravate în creier, fără ca tu să te forțezi, totul se întâmplă natural: cu cât e cartea mai interesantă și intriga mai complexă, cu atât reții mai repede și mai ușor tot ce are legătură cu ea. Fiind mare fan Gazeta Sporturilor, am fost extrem de fericită când a început colaborarea cu editura Trei, deoarece o dată pe săptămână puteam să-mi cumpăr ziarul și un roman polițist suedez, ceea ce-l usca pe tata de bani exact în zilele de miercuri, când avea examen – ha ha. Am devenit literalmente obsedată de scriitorii suedezi și de creațiile lor pline de suspans după ce am terminat trilogia Millennium – cea mai tare trilogie ever, nu există comparație, este pur și simplu genială! Și ecranizările suedeze sunt foarte reușite, pe alea făcute de americani nu le-am văzut.

Am fost plină de inspirație când mi-am făcut bagajul pentru Avignon, am avut grijă să îndes și un roman polițist – Furtună solară, de Asa Larsson, pe care, recunosc, spre rușinea mea, l-am citit abia săptămâna trecută. N-am avut cum altfel, am avut multe materiale de citit pentru facultate, romane, critică, romane, iar romane, dar săptămâna trecută am reușit să profit de alea 5 zile libere citind tot ce mi-a căzut în mână – și astfel, în 2 zile, am reușit să mă îndrăgostesc și mai profund de stilul romanelor suedeze, de peisajele nordice, de intrigile nebunești. Furtună solară va da cu voi de pământ, se va juca cu mintea voastră, vă va deschide ochii pentru ca apoi să vă orbească cu un secret oribil, vă va ține cu mușchii paralizați până la sfârșit, ca apoi să vă lase ca trăsniți.

Oricât ați încerca să depistați motivul sau criminalul, oricât de aproape veți crede că sunteți de adevăr, n-o să vă dați seama decât foarte aproape de final cine și de ce a făcut-o. În general, n-am nici un reproș la adresa editurii Trei, dar în cazul de față trebuie să menționez că rezumatul de pe spatele cărții este aiurea scris tocmai pentru că îi dă Rebeckăi – eroina romanului – o aură de tânără îndrăgostită, care încearcă să afle cine l-a ucis pe bărbatul pe care îl, citez, ‘adora odinioară’. Ceea ce nu-i deloc adevărat, Rebecka nu fusese îndrăgostită de victimă, idilele din acest roman sunt surprinzătoare, n-o să vă vină să credeți când veți descoperi cine pe cine a iubit, cine a pierdut în ecuația dragostei și cine-a ieșit pe plus. Nu vreau să vă dau indicii, mă rezum doar la a vă spune că ținta atacului este o personalitate foarte importantă pentru Biserica Izvorul Puterii din Kiruna, crima este absolut oribilă, iar rolul pe care îl joacă Rebecka în poveste este crucial.

Vă veți confrunta cu atmosfera apăsătoare specifică secretelor îngropate adânc în subconștientul personajelor, cu imaginea demolată a Bisericii, cu măști care mai de care mai virtuoase, ascunzând de fapt mârșăvie, lăcomie, nebunie și gelozie. Rebecka Martinson este eroina atipică, domnișoara avocat care-și tocește coatele în fața unui calculator, scriind rapoarte la nesfârșit, fără viață personală – iubit, familie, cățel măcar – dar cu un trecut întunecat și dureros pe care trebuie să-l înfrunte dacă vrea să o ajute pe cea care fusese cândva cea mai bună prietenă a ei, Sanna Strandgard, sora victimei. Și felul în care a evoluat prietenia celor 2 este pusă sub microscop, se dovedește încă o dată că prieteniile se leagă și se desfac exact ca niște frânghii, doar cele cu adevărat rezistente trec testul timpului.

Crește un copac de furie 

în spatele frunții mele

cu frunze roșii ca fulgerul, cu frunze albastre și albe!

Un copac

care încă mai tremură în vânt

și eu îți voi sfărâma casa, nimic nu-mi va mai fi străin,

nici măcar ceea ce-i omenesc.

Acțiunea romanului este destul de comprimată, totul se derulează pe parcursul a 5 zile pline de tensiune și durere, dar în fiecare capitol este inserat câte un fragment din povestea pe care Rebecka ține morțiș s-o ascundă, iar de cele mai multe ori naratorul ia partea eroinei sale și-i expune punctul de vedere, încercând să convingă cititorul de faptul că, la fel ca Viktor, Rebecka este victima unei comunități aparent unite, dar care mocnește de ură și invidie. Se pare că necazurile nu-i ocolesc nici pe cei mai cunoscuți lideri religioși, de aceea intriga are un impact atât de puternic, pentru că oferă posibilitatea unei analize mult mai profunde a fiecărui membru: ca parte a unui întreg, a unei comunități religioase, și luat individual, ca simplu om, plin de remușcări, resentimente, condamnat de propriile idei, secrete, greșeli. Prin intermediul unei crime pe care toată comunitatea încearcă să i-o lase în cârcă Sannei, naratorul redă într-o manieră subtilă și convingătoare falsitatea care se ascunde chiar și sub cele mai nevinovate chipuri și cuvinte; din nefericire pentru Viktor, dragostea pentru divinitate se diminuează atunci când în joc apare binele propriu. Sumbru, dureros, emoționant, surprinzător, romanul lui Larsson sfărâmă orice convenție și orice tabu, ne arată clar cum multe sacrilegii sunt comise în numele unui Dumnezeu care probabil privește scârbit când vede că numele său este folosit ca scut împotriva adevărului; căci minciuna a existat și va exista întotdeauna, dar e cel mai periculoasă atunci când pretinde a fi virtute și se folosește de cuvântul Domnului pentru a-și regla conturile cu realitatea.

P.S.: Există și o ecranizare a romanului, pentru cei interesați, datează din 2007 și are titlul ‘Solstorm’ – ‘Sunstorm’ în engleză – am încercat s-o downloadez de pe internet dar nu merge nicicum, poate găsesc totuși un torrent cum trebuie, e prea interesantă povestea ca să n-o văd și pusă în scenă.