The Butterfly effect

De multe ori mi-am dorit să mă întorc în trecut, în speranța că aș putea să-mi fac viața mai bună, modificând unele decizii pe care le-am luat în momentele cruciale. Și stau cu ochii în tavan și zâmbesc în sinea mea, gândindu-mă cât de super ar fi să pot călători în timp, să am iar 14 ani și să nu mă mai transfer sau să am 18 și să dau la jurnalism. Dar apoi mă lovesc de realitatea mea și-mi dau seama că deciziile pe care le-am luat  odată, le-am luat crezând că sunt cele mai bune în contextul dat; dacă m-aș întoarce în trecut, aș acționa exact la fel, pentru că circumstanțele ar fi aceleași. Iar dacă totuși aș fi destul de naivă cât să cred că viața mea ar fi infinit mai bună dacă n-aș fi făcut aia sau asta, aș da peste cap nu doar viitorul meu, ci și al altora. E important să știi să trăiești cu propriile decizii și să vezi partea plină a paharului; oricât de clișeic ar suna, sunt sigură că mi-am ales drumul cel mai bun și orice-ar fi, am să-mi ating țelurile în viață, indiferent de ocolișuri sau obstacole. Cel puțin așa îmi place să cred. Dar situația eroului din The Butterfly effect este diferită pentru că lui chiar i se oferă șansa să-și răscumpere păcatele, modificându-și trecutul. Voi ce-ați face în locul lui? Ați brava, ați analiza la rece situația sau v-ați întoarce grăbiți pe propriile urme, încercând să vedeți când și unde ați dat-o în bară? Evan (Ashton Kutcher) alege să se întoarcă, deoarece încearcă cu disperare să repare un trecut comun, un trecut traumatizant din care doar el a scăpat cu bine, prietenii săi fiind complet depășiți de situație. Dacă asta se întâmplă cu adevărat sau doar în capul lui, vă veți da seama dacă veți avea curiozitatea să urmăriți filmul, ceea ce vă pot spune sigur este că scenariul este genial construit, nu lasă loc plictiselii, pentru că e prea încărcat cu întrebări, enigme și mister.

Cred că este cel mai bun rol al lui Kutcher, machiajul este de asemenea de lăudat, veți vedea mai multe versiuni ale aceluiași personaj și nu veți ști care e real, de unde a pornit totul, cum s-a încheiat, de ce și care e motivul. Cum am spus deja, o sumedenie de întrebări se vor perinda prin fața ochilor voștri, de aceea trebuie să fiți atenți, e păcat să vă scape ideea de bază a filmului. Am scris mai sus că Evan este un erou – nu retractez, tipul este atât de pornit să-și salveze prietenii încât e capabil să-și sacrifice propria minte și propriul suflet. E ghidat de dragoste și de remușcări, iar faptul că nu reușește din prima să identifice momentul de la care a pornit declinul nu reușește să-l descurajeze, din contră. Ținând morțiș să găsească cea mai bună soluție pentru un viitor luminos, Evan nu-și dă seama că se joacă pur și simplu cu viețile oamenilor, că se poartă ca un zeu. Din păcate, drumul spre iad este pavat cu intenții bune, iar repetatele eforturi ale eroului de a îmbunătăți deciziile pe care le luase în anumite momente afectează nu doar propriul viitor, ci al tuturor celor din jurul său. Efectul fluture este motivul în jurul căruia gravitează întreaga poveste, așa că fiți vigilenți: și cea mai neînsemnată acțiune poate avea efecte inimaginabile asupra viitorului altor persoane. Eu am trecut prin diferite stări de-a lungul filmului, de la încântare la tristețe, de la scepticism și neîncredere la uimire, ba chiar muțenie. Nu mi-aș fi imaginat o asemenea poveste, așa un final. Vă garantez că merită atenția voastră, e unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată. Și ca să continuăm pe aceeași linie, v-aș putea recomanda și celelalte 2 părți ale trilogiei, The Butterfly effect 2 și Butterfly Effect: Revelation, deși a 2-a nu-i chiar așa strălucită.

De fapt, a 2-a parte e aceeași Mărie cu o altă pălărie, deci puteți sări peste ea. Singura chestie diferită (pe lângă actori, desigur) este înlocuirea jurnalelor cu fotografii. Dacă în prima parte Evan își citea jurnalul pentru a-și retrăi povestea, în cea de-a doua parte, Nick se uită la poze pentru a se întoarce în trecut. Ambele personaje suferă de aceeași boală, migrene insuportabile care se sfârșesc în leșin, iar destinele lor sunt aproape identice. Aceeași motivație pentru a se întoarce în trecut, aceleași belele create odată cu înlocuirea unor decizii cu altele, final aproximativ la fel. În general apreciez trilogiile care funcționează pe baza aceleiași idei, fără să creeze o poveste compactă, care să se desfășoare de-a lungul a 3 filme, dar mi se pare inutil să faci o continuare care-i, mai mult sau mai puțin, copia primei părți. Dacă o să căutați trilogia lui Inarritu, veți vedea că Amores perros și 21 Grams au aceeași idee la bază, dar scenariile n-au nici o treabă unul cu altul, contextele sunt atât de diferite, acțiunea complet modificată, nici nu ți-ai da seama că fac parte din aceeași trilogie dacă n-ai vedea că au același regizor și, în esență, exemplifică același concept. Așa că puteți foarte bine să vedeți direct a 3-a parte, care e mult mai bună, zic eu, decât cea de-a 2-a, deși nu se ridică la nivelul primei părți. Acțiunea e mai complexă, personajul principal știe deja regulile, că nu e bine să modifice trecutul și se folosește de darul său pentru a fi martorul unor crime nerezolvate, pentru ca apoi să-i dea pe criminali pe mâna justiției. Totul se complică atunci când Sam se întoarce într-una din propriile amintiri, intervenind fără să vrea în cursul istoriei, creând un criminal în serie. Dacă prima parte e mai filosofică, preocupată să răspundă la de ce-uri, cea de-a 3-a e mult mai tensionată și plină de suspans, e teoria aplicată.

După ce veți termina de vizionat trilogia veți începe să visați și mai mult la cum ar fi dacă…,  dar veți ajunge să apreciați mai mult ceea ce aveți și veți înțelege că nu-i de joacă toată treaba asta cu saltul în timp. Deși e doar la nivel teoretic, cine ar putea rezista tentației de a se întoarce în trecut pentru a alege X în loc de Y? Acum îmi zboară gândul la un alt film genial, care se învârte în jurul acelorași întrebări, propunând povestea unui tip, Mr. Nobody, care are, aparent, mai multe versiuni, în lumi paralele. Atâta timp cât nu alegem nimic, nu vom trăi cu agasanta întrebare: Dar ce-ar fi fost dacă mă duceam acolo, nu dincoace? Dar viața este o suită de alegeri, așa că dacă noi nu suntem suficient de maturi să alegem, să știm care-i cea mai bună soluție, să profităm de oportunități atunci când acestea ni se oferă, vor alege alții pentru noi. Și nu ar fi corect nici pentru ei, să poarte pe umeri povara destinată nouă, dar nici pentru noi, să rămânem permanent în umbra altora, incapabili de a ne controla viața. Efectul fluture ne afectează pe toți, iar noi nici măcar nu ne dăm seama. Unii îl numesc coincidență, alții Dumnezeu, cert este că-i prezent și da, poate fi folosit ca scuză pentru cei care nu-s îndeajuns de siguri pe ei cât să-și asume propriile erori. Așa că dragii mei, lăsați visatul, știu că e comod, nu vă mai amărâți gândindu-vă ce frumoasă ar fi fost viața voastră dacă asta, dacă aia, și bucurați-vă de moment, de Acum. La urma urmei, nici dacă vă imaginați o zi întreagă cum ar fi fost dacă..., n-o să puteți defini clar o altă versiune a vieții voastre, pentru că acțiunile noastre sunt prea complex structurate pentru ca mintea noastră să poată observa toate efectele și influențele pe care fiecare decizie a avut-o, asupra noastră și a celorlalți.

Anunțuri

Încet încet, și de iubire te dezveți

O vede pe stradă și instinctiv își duce mâna la inimă, să vadă dacă nu cumva a luat-o la goană spre ea, iar lui să-i rămână doar o gaură în piept și sânge în colțul buzelor. Așa i se întâmplă de fiecare dată când o zărește, se simte de parcă inima i-a fost pur și simplu smulsă, ca într-un film de groază, iar bătăile odată rapide și fericite au încetat din cauza ghearelor ce i-au străpuns țesutul. Nu înțelege când a început să se dărâme tot ce clădiseră împreună, semnele de întrebare nu-l lasă nici o clipă, îl torturează și-l urmăresc prin colțurile minții lui, ca niște câini înfometați. Este conștient că orice lucru frumos are un sfârșit, dar nu poate accepta realitatea. Pentru că realitatea doare. Pentru că realitatea îl transformă dintr-un om fericit într-un stârv sfâșiat de amintiri. Pentru că nu vrea să treacă mai departe. O fi dragostea de vină sau obișnuința care s-a strecurat încet-încet în inima lui și acum refuză cu încăpățânare să-și ia tălpășița? Ar trebui să se adapteze, dar e prea greu, cel puțin la început. Și exact în momentul în care se simte din nou pregătit să înfrunte viața, exact atunci dă peste ea. Și se fâstâcește, imaginea curajoasă pe care și-a creat-o despre el se sfărâmă în mii de bucățele și se simte din nou singur și pus la zid. Sau așa se simțea până acum, parcă de data asta, ceva s-a schimbat. Strălucirea din privirea ei nu-l mai hipnotizează, zâmbetul nu i se mai pare irezistibil, mersul ei nu-l mai seduce.

”Despărțirile n-au fost niciodată ușoare pentru nimeni, gândește în timp ce-o privește trecând pe lângă el ca un spectru, dar de ce eu le resimt de parcă nu mai poate exista viață pe pământ?”. ”Nimic mai simplu, se zbate creierul lui să răspundă, pentru că ești destul de naiv cât să speri mereu la o împăcare și nu ai destul tupeu cât să accepți că totul s-a terminat. Nu mai încerca să repari ceea ce s-a deteriorat, mai bine să privești cu seninătate înapoi și să-ți amintești ce frumos a fost odată decât să trăiești în prezent cu umbra a ceea ce v-a unit, pentru că niciodată nu va mai fi la fel. Pricepe și tu odată pentru totdeauna că se va sfârși mai dureros dacă-i mai dai o șansă. Vraja odată ruptă, nu se mai reface. Dar dacă tu preferi să te torturezi și îți place să privești neputincios cum bucățelele pe care le-ai lipit la loc nu mai formează aceeași imagine a unei legături frumoase, ci îi strică farmecul și apoi fug în toate direcțiile, treaba ta. Nu-ți mai juca inima pe aceeași carte tot mereu”. Până acum, cuvintele zburau prin fața ochilor săi și nu păreau să aibă nici un sens, inima lui percepea doar ecouri îndepărtate. Din nefericire, pe cât era de oarbă, pe atât era de surdă. N-ar fi dat înapoi din fața dragostei nici dacă ea ar fi venit cu o pancartă imensă pe care ar fi scris: Neîmpărtășită. Așa-zisa bătălie dintre creier și inimă nu a existat, creierul a fost pur și simplu încuiat într-un seif din care cu greu îi mai putea răzbate vocea; de asta se simțea el așa pustiit, pentru că inima fugea după amintirea ei oriunde găsea vreo amprentă sau o bucată de sticlă în care imaginea ei încă mai zâmbea, iar creierul era sechestrat, obligat să aștepte ca a lui consoartă să-și mai potolească ritmul și să-i dea drumul. Și în momentul în care el și-a reluat drepturile, nici nu s-a mai obosit s-o încuie pe ea în locul lui, știa deja cât fusese de nălucă și îi era milă de durerea ei.

1234681_10151859441226140_415155071_n

Nu există un remediu universal pentru a uita o persoană la care ai ținut mai mult decât la tine însuți, te înveți pur și simplu să trăiești doar cu amintirea și să cauți fericirea în altă parte. Durere se diminuează, dar imaginea nu dispare niciodată, rămâne acolo, bântuind într-un colțișor plin cu alte amintiri pe care le ții ascunse de frică să nu se transforme în stane de piatră în momentul în care îți întorci privirea spre ele. Știi că-s acolo, vag, le simți prezența, dar înveți să nu te mai bazezi pe ele. Dar cât de mult îți ia ca să înveți… Se miră și el că iubirea a apus în sufletul său, nu ar fi crezut niciodată că 2 oameni ale căror suflete au fost cândva legate de un firișor de-argint pot deveni străini. Dar se întâmplă, oricât de nedrept pare, indiferent de câte ori implori divinitatea să dea timpul înapoi. Din furie, neputință, vină, regret, durere, se naște resemnarea. Accepți că ai trăit ceva frumos, dar nu mai tânjești după acel ceva. Zâmbești în gândul tău când ți-aduci aminte cât de disperat erai s-o recâștigi, te minunezi că ai putut să treci peste o durere ce părea insurmontabilă și-ți dai seama că ești puternic. Și îți recapeți încrederea, te simți pregătit să dai o șansă altcuiva, nu te mai închizi în tine crezând că nimeni nu va putea să umple golul pe care-l adăpostești în piept.

În sfârșit simte că viața și-a reluat cursul, în momentul în care trece pe lângă ea și nu mai simte impulsul de-a o lua în brațe, în momentul în care nu mai întoarce capul să vadă, nu cumva și ea se uită după el?, în momentul în care nu-și mai frământă gândurile încercând s-o dea uitării. Pentru că deja o ceață fină îi acoperă imaginea, rana începe să se vindece, privirea e limpede. Nu e sfârșitul lumii, gata drama, gata durerea, soluție există pentru orice, mai puțin pentru moarte. Simte că poate respira în voie chiar și în absența ei, nu mai tresare când cineva menționează numele ei, nu mai cade pe gânduri, parcă așteptând ca ea să apară învăluită într-un nor luminos. Se așază pe o bancă în parc și se bucură de razele soarelui, de albastrul cerului, chiar și de țipetele ascuțite ale copiilor care aleargă, bezmetici, pe alei. Privește calm, puțin indiferent, cuplurile care se plimbă ținându-se de mână, nu-i invidiază, nu-și mai dorește să fie în locul lor.

Eh, ți-am zis eu c-o să treacă peste. Ce credeai, c-o să sufere la nesfârșit sau o să moară de inimă albastră?

-Lasă, dragă, am eu grijă de el. Ia uite, vezi fata aia roșcată, cu ochi albaștri, care stă întinsă pe jos și citește?  Stai că am eu grijă…

-Așa ai zis și ultima oară și adu-ți aminte în ce hal l-ai lăsat. Doamne, femeie, lasă omul în pace… Ah, bine-mi mai stătea burlac, fără o inimă care să mă toace la cap toată ziua. Stăpânește-ți bătăile, femeie, că iar se îndrăgostește și vai de mine, iar la carceră!

Acasă – unde ai tăi te iubesc necondiționat, iar prietenii te-așteaptă cu brațele deschise

După o călătorie de 2 zile și 2 nopți, am reușit să ajung și eu acasă. Bineînțeles că mi-am uitat chestii în Franța, bineînțeles că a fost accident pe autostradă în Italia și am stat 5 ore blocați în trafic, bineînțeles că în autocarul dinspre Brașov spre Bacău mirosea a băutură și mațe stricate uneori, dar am ajuns! Asta-i cel mai important, am ajuns la Bacău de unde m-au luat ai mei, la 2 noaptea și m-au dus direct acasă. Eh, de fapt am trecut pe la bunici întâi, unde pământul din fața casei era răscolit de parcă venise potopul; nu mi-a tăcut gura tot drumul, nici măcar la bunici, probabil de aia papucii mi-au jucat o festă și era să fac un plonjon în noroi, mai ceva ca un înotător profesionist. Din fericire, mâinile mele au fost suficient de lungi cât să mă sprijin în ele și să nu îl fac pe tata să mă învelească într-un sac pentru a intra în mașină; după minunata acrobație și hohotele de râs – nu râdeți și voi, nu dormisem de zeci de ore, nu mă mai țineam prea bine pe picioare – am reușit să ajung acăseeeel, pe la 6 dimineața. Am despachetat cadourile, frate-miu a luat somn de cum a ajuns în dormitor, pe la 7 jumătate m-am culcat și eu; toate bune și frumoase. M-am trezit la 4 după amiaza și au început telefoanele… Multe telefoane…

Am venit acasă la fix, 2 aniversări la rând, 2 prieteni geniali care s-au gândit să mai crească un pic. Ieri a fost ziua lui, azi e ziua ei. Ea, blonda mea preferată și iubită, o amețită și jumătate, cu o inimă de aur, cum s-ar spune. Nu contează că a făcut 19 ani, pentru mine e tot un copil drag, drag ca ochii din cap. Pentru mine, prietenia este întruparea norocului; când universul îți dă ocazia  să ai un prieten în fața căruia să-ți deschizi sufletul și care să știe cum să te facă să râzi cu lacrimi în momentul în care lumea ți se prăbușește, ei bine, în acel moment, poți să te simți norocos. Cu adevărat norocos. Nici nu-mi vine să cred că-mi e prietenă de-atâta timp și nu pot fi decât geloasă pe cele care i-au fost prietene și mai mult timp decât mine. Cu bune, cu rele, am învățat multe de la ea. Deși au fost momente în care am vrut s-o bat, nu alta, tot pentru că-mi pasă aș fi făcut-o; am refuzat să o pierd ca prietenă și împreună am reușit să trecem peste faze dureroase și cuvinte mai grele ca plumbul. La un moment dat, am simțit chiar că trag cu gloanțe oarbe, nu am mai știut ce să fac s-o scot din pasa proastă prin care trecea; dar după tornadă a ieșit și soarele, care n-o să mai stea ascuns de-acum, n-o să-i mai permitem noi, 2 ținte bătute-n cer și gata, totul o să fie bine.

Draga mea, îți doresc tot, dar absolut tot binele de pe lume, mă bucur din suflet că am avut ocazia să stau cu tine azi, măcar un pic, aștept să termini mai repede cu bac-ul și sesiunea, să putem petrece și noi cum se cuvine. Am încredere în tine că o să dai tot ce-ai mai bun și-ai să-i faci praf pe toți, ești prea specială ca să nu fie așa. Trage tare luna asta și apoi o să ne recompensăm 2 luni jumătate, recuperând timpul pierdut prin Franța sau pe la admiteri! Sunt super mândră de tine și îmi pare bine că, în ciuda divergențelor, am reușit să trecem peste multe faze și să rămânem alături! Ești singura persoană cu care am putut să mă cert fără să-mi fie teamă că am s-o pierd. La urma urmei, nebunele… la nebune trag. Sunt alături de tine oricând, pentru orice, și te iubesc mult de tot! Te rog să ai mare grijă de tine și să știi că-ți țin pumnii strânși, să ai numai rezultate bune! Te pup cu drag și ne vedem când mai ai tu timp să scoți nasul din cărți, nu vreau să te corup, concentrează-te asupra lecțiilor. P.S. am furat melodia asta de la alte 2 gâște, dar sunt convinsă că ele n-or să se supere, deși e melodia lor de suflet. E prea genială și ți-o dedic din toată inima, ție!! Și gâștelor desigur 😀 Iartă-mă dacă am mai dat-o cu bâta-n baltă uneori, am făcut-o pentru că țin la tine și vreau neapărat să îți fie bine!

Cal Lightman, cel mai nebun doctor de la House încoace

Am stat și m-am gândit destul de mult până m-am decis dacă să scriu sau nu despre un serial foarte promițător, care a fost din păcate suspendat, după 3 sezoane. Serialul în cauză se numește Lie to me, mi-a fost recomandat de mulți prieteni cu gusturi excelente, cinematografic vorbind, iar acum a venit rândul meu să-l recomand mai departe. Deși sunt super frustrată și enervată de faptul că producția a fost sistată, sunt recunoscătoare măcar pentru cele 3 sezoane pe care le-am putut viziona. Vă spun sincer, de la House încoace n-am mai văzut un personaj atât de nebun, plin de sine, dar charismatic, machiavelic de inteligent și surprinzător. Plus că are un accent, de înnebunești. Dr. Cal Lightman este un expert în citirea limbajului corpului și a expresiilor faciale, de aceea nici o tentativă de înșelăciune sau fraudă nu rămâne nedescoperită, tipul e ca un poligraf ambulant (plus că e mai practic și eficient), citește cele mai intime gânduri ale unui om doar uitându-se la felul în care zâmbește, își așază părul sau își ascunde privirea. Lightman Group, firma pe care o deține în coproprietate cu dr. Gillian Foster, are clienți care mai de care mai diferiți, de la miliardari înșelați până la tineri rebeli, de la Casa Albă și până la FBI. De aceea fiecare episod cuprinde 2 cazuri de cele mai multe ori, pe care Lightman și Gillian le tratează în paralel, dar pe care nu le lasă niciodată fără răspuns, indiferent de cât de dureros ar putea fi adevărul.

Pentru că firma este foarte solicitată, Lightman are și 2 învățăcei, Eli Loker – cel care își petrece mai mult timp în laborator, analizând materialele audio și video care constituie probe în diferitele procese sau investigații, și Ria Torres – un talent înnăscut, capabilă să analizeze orice micro-expresie și s-o identifice corect, fără să-și fi muncit creierii ani de-a rândul pentru a învăța tehnici de depistare a minciunilor. Interacțiunea dintre cei 2 și ‘maestru’ stârnește râsul mai mereu, pentru că Lightman se contrazice mai tot timpul cu Ria, iar pe Loker îl tratează de parcă ar fi musca de pe perete; cu toate acestea, cei doi nu dezertează și continuă să aducă o contribuție importantă în rezolvarea cazurilor; se pare că stilul pe care Lightman îl abordează când vine vorba de mentorat angajații chiar dă roade. Relația cu asociata sa, Gillian Foster este și mai interesantă, pentru că ea îi este și cea mai apropiată prietenă: loialitatea care-i unește pe cei doi, respectul și grija pe care și le poartă unul altuia, riscurile pe care și le asumă ca să-și protejeze firma îi transformă în adevărați camarazi, nimic nu pare imposibil pentru această echipă atât de unită și inteligentă. Plus că în poveste mai apar și diferiți agenți FBI sau simpli polițiști, care sunt mereu dispuși să dea o mână de ajutor atunci când un caz pare imposibil de dus la capăt. Și vă dați seama că odată cu acești reprezentanți ai legii apar și situațiile explozive, gloanțele ce nu-și ratează ținta și tot soiul de psihopați.

Nici viața privată a dr.-ului nu este neglijată, așa că din primele episoade ne sunt prezentate fiica și fosta sa soție, 2 personaje pe cât de interesante, pe atât de amuzante. Fosta apare mai rar, dar mereu produce răsturnări de situație demne de tot râsul, dar fiica, Emily, e prezentă în aproape toate episoadele. La fel de șireată și spirituală ca tatăl său, Emily îl aduce mereu cu picioarele pe pământ și reușește să-l descifreze atunci când nimeni nu pare să-i înțeleagă comportamentul. Pentru că incredibila capacitate a lui Lightman de a citi oamenii este direct proporțională cu imposibila misiune de a-l citi pe el, reacțiile sale sunt mereu imprevizibile, iar spiritul său nonconformist e mereu pregătit să atace, pentru a-și ascunde mai bine propriile gânduri. Incisiv, arțăgos, intuitiv, viclean și pe alocuri șocant, Cal Lightman este un personaj de neuitat; mic și rău, dacă ar fi să-i fac cea mai scurtă descriere; ce să mai spun despre replicile lui care-s pur și simplu geniale, raționamentele lui și spiritul de observație ieșit din comun, capacitatea de a planifica în detaliu diferitele maniere de a aborda suspecții. Tipul e un geniu, fără îndoială, iar fiecare scenă cu el fie te învață ceva nou despre comportamentul uman sau felul în care fața unui om poate să mintă, fie te face să te tăvălești pe jos de râs. Ori amândouă. Vizionați-l – lupta pentru descoperirea adevărului n-a fost nicicând atât de antrenantă și îndrăzneață! BTW, intro-ul este briliant!!!