C are raiul ei. Unde îngerilor le-au căzut aripile și i-au devenit prieteni

Toamna anului 2007. Pauza mare, cel mai probabil. O zi ca oricare alta, multă mate și alte alea, nimic nu părea să altereze ordinea obișnuită a lucrurilor. Până câââând… C și A erau colege, dar nu vorbiseră niciodată, distanța dintre rânduri era prea mare, de parcă erau în joc 2 continente, Asia și America de Nord. Cine să se încumete să facă atâta bucată de drum? Dar iată că într-o zi, papucul lui C a făcut imprudența de-a o călca pe A sub talpă. Și astfel, inevitabilul s-a produs: primul și singurul schimb de replici dintre cele 2 a avut loc:

A: Îmi pare rău că te-am călcat.

C: Nu-i…

N-a avut timp să termine propoziția, A deja ieșise pe ușă afară, îndreptându-se cel mai probabil spre magazin. Mhm, dacă stau bine și mă gândesc, nici n-a fost un schimb de replici complet, a rămas de-a naibii suspendat, parcă intuind viitoare schimburi de replici extrem de lungi. Și funny.

2008-2009. Ani plictisitori din punct de vedere al istoriei lui C și A. C a dezertat și s-a transferat într-o altă clasă unde și-a făcut alți prieteni, iar A a rămas în aceeași clasă unde a continuat să se înțeleagă bine cu ai săi colegi. Cred că singura dată când s-au mai văzut și au conștientizat acest lucru a fost tot într-o pauză (trăiască pauzele!!) când A venise la P, o colegă de-a lui C, prietenă de-a lui A. Probabil pentru ceva legat de baschet, unde A și C vor avea o poveste de spus, dar asta ceva mai încolo. Deci vântul bătea în continuare pe paginile în care urma să se scrie o super poveste despre prietenia care se leagă atunci când nu te-aștepți, cum nu te-aștepți și între cine nu te-aștepți. Tocmai perioada asta în care interacțiunea dintre cele două era în comă, conectată la diferite aparate ca să nu dea colțul, reprezintă unul dintre punctele amuzante ale poveștii, pentru că-i incredibil cum A și C au putut să graviteze atâta timp în aproximativ aceleași cercuri și totuși să nu ajungă să se cunoască așa cum ar fi trebuit încă de la început. Paranteză ca să laud Alter-Edu: dacă s-ar fi făcut team-building-uri și pe vremea lor, istoria ar fi fost cu totul alta; oricum, cineva a ținut cu ele, pentru că…

… în 2010, prin primăvară, luna martie, are loc primul curs de înființare O.N.G. la Huși. După multe insistențe, dna dirigintă a lui C o convinge pe încăpățânată să participe și ea la acest curs. Totul bine și frumos, ea și alți colegi se duc la Casa de Cultură la ora stabilită și peste cine dau acolo: alți oameni entuziasmați, printre care și A. Mhm, ca să vezi, de unde-o știu pe fata asta… Memoria vizuală nu mă lasă la greu, e A, am fost colege un semestru. Bat pariu că nu-și amintește de mine. Iar intuiția lui C avea dreptate. Procesul de cunoaștere a durat ceva mai mult, n-a fost dragoste la… a 2-a revedere. În iunie 2010 are loc evenimentul declanșator: team-building-ul de la Sărata Monteoru. Acolo cele două genii și-au dat seama că au multe lucruri în comun și se înțeleg mai bine decât ar fi sperat orice trainer. Punctul culminant a fost pe drumul spre întoarcere: guralive amândouă, extrem de fericite, au vorbit ore întregi despre cum vor face ele rost de bani să meargă la proiect în Cehia, s-au încurajat una pe alta, mai o glumă, mai un râs de-ăla de răsuna autobuzul, și un pod mai rezistent decât cel din Avignon a început să răsară ca din pământ între cele 2 fete. Pod pe care și acum zburdă fericite când e vorba de lucrat împreună, văzut filme, mers în oraș, jucat table, sleepover-uri în care discută și serios – ce, credeți că ele-s vesele tot timpul?! Bine, da, cam 95% din timp, dacă stau și analizez bine situația.

După această lună, se precipită evenimentele, mă copleșesc ca o avalanșă, dacă încep să scriu nu mai termin azi. În aceeași vară a anului 2010, C i-a făcut o farsă lui A de ziua ei:

C:(extrem de relaxată și nepăsătoare) Hei, A, ce faci? Pe unde ești?

A: (din exuberanța obișnuită nu rămăsese decât o voce cam chinuită) Prin oraș, cu mama. Tu ce faci…?

C: A, nimic, abia m-am trezit, voiam să te văd că trebuie să-ți dau niște hârtii – bla bla bla – .

A: Aaa, ok, păi ne vedem pe 1 Mai în jumătate de oră, ok?

C: Perfect! See ya there!

Bineînțeles că lui A i-a picat fața când C a apărut veselă, a luat-o în brațe, i-a recunoscut că știa că-i ziua ei și intenționat s-a făcut că a uitat, i-a zis La mulți ani! și i-a oferit un cadou cu care nu putea să dea greș: parfum. Căci daaaa, A e înnebunită după parfumuri, cam cum e C după cercei. Fiecare cu pasiunile lui, right? Oricum, în aceeași vară, o lună mai târziu, lui C îi pica fața și mai tare în momentul era legată la ochi și dusă la cel mai tare majorat surpriză (organizat de A), care avea loc pe-o colină a Hușilor. Nickelback, șampanie, tort, amurg, prietenii cei mai buni alături, ce să-ți dorești mai mult? A fost o aniversare de vis pentru C, care taman de ziua ei primise interdicție să nu mănânce tort sau orice altceva ce nu era fruct sau legumă, din cauza unei iritații tâmpite apărute din senin. De ziua ei nici suc n-avea voie să bea… De aceea s-a desfătat cu șampanie și prieteni nebuni și iubiți, că deh, o dată în viață faci 18 ani. Apoi, prietenia dintre cele 2 s-a fortificat și mai mult când au început să joace baschet împreună, deși A era cea mai bună, iar C n-avea nicio treabă cu mingea.  Începătoare și cam împiedicată, C era uneori tinta glumelor pe care A le spunea hohotind de râs, de-acolo pornind ceea ce autoarea numește oficial: Legenda picioarelor/mâinilor lungi – sau cum sare C în patul supraetajat și se apleacă de la etaj ca să ia o Coca-Cola din frigiderul de la magazinul situat la parter. Și ca să nu rămân datoare lui C, trebuie să o laud cu singurele ei meciuri bune – culmea, cele oficiale, când C a jucat mai bine ca niciodată, dar asta n-a împiedicat echipa să ia bătaie, damn it.

Pe lânga experiența sportivă, cele 2 prietene s-au apropiat și mai mult în momentul în care au început să pună bazele Alter-Edu, în 2011, alături de alți oameni dragi și pricepuți. Timpul i-a luat cu el pe cei care n-au avut puterea sau capacitatea să reziste pe baricadă, dar A și C au rămas acolo, mândre de ce-au făcut, prietene în primul rând datorită muncii pe care au depus-o împreună. Pentru că toamna lui septembrie le-a arătat celor 2 că cel mai bine lucrează împreună, la proiectul din Cehia. De-atunci cele 2 au fost aproximativ de nedespărțit (cu o perioadă în care au vorbit mai rar, în speță, primul semestru din anul I, în toamna lui 2011).

Dar momentele bune au fost prea multe ca să permită unei distanțări să înlocuiască o prietenie atât de solidă, așa că poveștile epice de la Miercurea Ciuc sau de La Livadă au continuat la Huși, la București, la Sinaia. Nici măcar Erasmus-ul n-a pus o piedică în drumul celor 2, pentru că un prieten bun este cel cu care vorbești azi de parcă nu l-ai mai văzut de ieri, când de fapt, tu nu l-ai mai văzut de jumătate de an. Timpul trece fluierând atunci când 2 prietene sunt legate nu doar prin experiențe amuzante și distractive, ci și prin respect, solidaritate, multă dragoste și pasiuni comune. C mărturisește cu mâna pe inimă (vă zic eu, acum o văd, așa face) că n-a cunoscut o tipă mai descurcăreață ca A, plină de viață și idealuri. Pragmatică, obiectivă, capabilă să rezolve un conflict într-o manieră mult mai calmă decât C, spre exemplu, A este genul de prietenă pe care ți-l dorești și când ai 20, 40, 60 de ani. Dacă mai punem la socoteală faptul că e amuzantă cu draci, până și atunci când face glume legate de C, iar C nu se poate abține să nu râdă, super smart și frumușică foc – ăsta-i alint, de obicei nu folosesc diminutive, așa că reține-l că nu mai primești altul ^^ ! – încep să înțeleg și eu de ce e C atât de atașată de A. Cred că nici dacă ar fi fost rude de sânge nu s-ar fi înțeles așa de bine.

Ideea de bază e că mereu poveștile grozave au un început memorabil, sau chiar 2, atunci când protagoniștii sunt prea grozavi ca să nu profite de avantaj. C și A s-au înțeles în primul rând pentru că au arătat că se pot respecta și pot pune bazele unor chestii grozave împreună, iar mai apoi au sesizat că de fapt, sunt multe alte chestii pe care le au în comun și care le transformă în best friends. Că e vorba de table – cele mai geniale partide le-au jucat împreună, la Moțoc, alungând probabil clientela cu râsetele lor ce răsunau pe toată terasa – Nickelback sau maratonul Harry Potter pe care trebuie să-l facă rapid, altfel A o va destitui pe C din topul prietenilor – totul până la Harry!! – timpul petrecut împreună se lasă mereu cu amintiri geniale. Aș mai scrie, aș avea sute de povești, dar trebuie să mă schimb și să plec, o nouă poveste memorabilă se anunță astăzi, când e ziua lui A! Draga mea, C te pupă, te iubește, îți dorește tot ce-i mai frumos și bun pe lume, te admiră și vrea să-i fii prietenă până când veți fi amândouă bătrâne și ridate! Până atunci, la cât mai multe excursii împreună și cât mai multe CH-uri, că fără ele-i bai!!  65239_606049152763138_1946389792_n

P.S.: Na că i-am făcut-o lui C! Noua poză preferată a lui A va apărea doar aici, altfel C amenință cu dezvăluiri… regale din Gara Ploiești!

Anunțuri

After all, tomorrow is another day

Durere. Lacrimi. Frică. Moarte. Cei 4 cavaleri ai apocalipsei, cunoscută și sub numele de Războiul Civil. Sfârșitul unei ere, dispariția unei lumi, moartea unei civilizații. În acest context se desfășoară viața încrâncenată a lui Scarlett O’Hara, o tânără care încearcă să treacă peste toate catastrofele provocate de războiul civil, înarmată doar cu dragoste oarbă și curaj nemărginit. Margaret Mitchell nu expune doar povestea și evoluția lui Scarlett, deși romanul se centrează pe evenimentele care o afectează în mod direct, ci oferă cititorului o întreagă frescă a Sudului din perioada Războiului Civil. Cu un ochi neutru și un penel agil, Margaret reușește să descrie în detaliu viața de zi cu zi a Atlantei din 1861 și până la terminarea războiului și începerea reconstrucției, dezvăluindu-i cititorului toate fațetele societății în acel moment critic al istoriei, ajutându-l astfel să se transpună mai bine în pielea personajelor.

Ca un martor lipsit de subiectivitate, autoarea folosește orice eveniment ca un pretext pentru a analiza comportamentul celor implicați în război, cu precădere comportamentul familiilor O’Hara, Wilkes și Butler. Romanul este de-o complexitate uimitoare, deoarece îmbină mai multe genuri și reușește să creeze o poveste de neuitat, poate cea mai iubită poveste despre Statele Confederate ale Americii. Găsim aici influențe ale romanului psihologic – în pasajele în care este prezentată zbuciumata viață interioară a lui Scarlett – și ale bildungsromanului – unul dintre firele conducătoare ale poveștii este reprezentat de evoluția lui Scarlett –  dar structura de bază este o combinație între romanul de dragoste – unul dintre cele mai importante motive este dragostea neîmpărtășită a lui Scarlett -și cel istoric – pe parcursul celor 1500 de pagini, nenumărate pasaje descriu viața crâncenă a soldaților Confederației, tacticile de război, urmările provocate de ciocnirea celor 2 civilizații pe câmpul de luptă.

Margaret Mitchell e cazul tipic de narator omniscient, care se folosește de personajul principal pentru a-și expune ideile și părerile legate de război. Uneori, viziunea narativă se schimbă, deoarece naratorul și personajul nu mai sunt atât de diferențiați, din contră, par să se confunde unul cu celălalt. Cu toate acestea, maniera în care autoarea redă povestea lui Scarlett cucerește încă de la primele fraze, datorită atenției extraordinare pe o acordă detaliilor și a felului grațios în care pare că se joacă cu frazele și cuvintele. Iar descrierile personajelor sunt atât de amănunțite, încât Rhett Butler, Scarlett O’Hara sau Melanie Wilkes par rupți din viața reală și cusuți cu fire negre pe paginile aspre. Atâta veridicitate nu poate fi decât dovada unui talent ieșit din comun.

Scarlett O’Hara este figura centrală a romanului, fata de fier, care se transformă încet-încet dintr-o tânără nepăsătoare și alintată într-o femeie puternică, gata să facă orice pentru ca ea și familia ei să nu mai sufere niciodată. Egoistă, materialistă, oportunistă până la extrem, Scarlett frapează întreaga societate prin comportamentul ei considerat neadecvat. Pregătită să muncească cot la cot cu negrii pe plantație atunci când războiul îi lasă pe O’Hara săraci lipiți, capabilă să-și administreze propria fabrică de cherestea, ca un adevărat bărbat, Scarlett nesocotește regulile nescrise ale societății în care trăiește și-și pierde reputația în favoarea bunăstării ei și a familiei sale, dar mai ales, a plantației Tara. Pentru că luminița de la capătului tunelului, cea care-o ghidează pe drumurile cețoase și întortocheate ale vieții, este Tara și dragostea pentru pământ, care-i curge în vene odată cu sângele irlandez.

Alintată și neobișnuită cu înfrângerea, Scarlett se îndrăgostește de singurul bărbat pe care nu-l poate avea, deoarece e deja logodit. Pe parcursul romanului, se încăpățânează să-i demonstreze lui și ei însăși că ea e adevărata sa dragoste, nu soția care i-a fost promisă de la început. Dar Rhett Butler, echivalentul feminin al oportunistei Scarlett, este singurul care-o poate salva de obsesia ei bolnăvicioasă; deși asemănători în multe privințe, ”because we are so much alike, renegades, both of us, dear, and selfish rascals. Neither of us cares a rap if the whole world goes to pot, so long as we are safe and comfortable”, Rhett se diferențiază de sufletul său pereche prin capacitatea de a iubi pe altcineva mai mult decât pe sine. Singurul punct slab al său îl reprezintă dragostea pentru Scarlett și tot ce decurge din acestă ghinionistă legătură.

Motto-ul lui Scarlett este ”Și mâine e o zi”, cuvintele magice care o ajută să treacă peste toate loviturile sorții, să ignore moartea care stă pe verandă și-o pândește cu ochi ageri, să spere la o viață mai bună și la un trai luxos. Fiind un spirit practic, Scarlett îngroapă rapid tot ce-o învățase eleganta sa mamă și renunță rapid la masca pe care o purta în fața bărbaților; învățată să pară neajutorată, prostuță și preocupată doar de rochii și petreceri, adoptă un altfel de comportament ce ultragiază întreaga Atlantă și o face să devină inamicul nr. 1 al societății, alături de yanchei. Nu-și mai ascunde părerile, nu ezită să ia locul rezervat bărbaților în structura obișnuită a afacerilor, nu mai ține cont de sfaturile bătrânelor influente din oraș și alimentează mereu grupurile importante cu subiecte de bârfă. Mai pe scurt, din prisma independenței cucerite, nu se mai poartă ca o lady, ci ca un bărbat.

La polul opus se află Melanie, imaginea întruchipată a unui înger, prietena care stă alături de Scarlett la bine și la rău. Curios este că Scarlett o disprețuiește și o consideră inferioară, deși în adâncul ei, știe prea bine că tăria ei de caracter nu ar exista fără curajul și loialitatea lui Melanie. De cel puțin 3 ori în roman se poate vorbi despre dragoste oarbă, fie că cel care iubește este Scarlett, Ashley, Melanie sau Rhett, iar obiectul iubirii e un om, o plantație sau un mod de viață. Sentimentele care înflăcărează pieptul celor 4 piloni ai poveștii sunt nesecate și extrem de puternice, gata să se transforme în adevărate arme împotriva unei lumi crude și sângeroase. De departe, cea mai intrigantă și savuroasă poveste de dragoste este cea dintre Scarlett și Rhett, de 1000 de ori mai frumoasă decât arhicunoscuta romanță dintre Romeo și Julieta.

Din fericire pentru cei care devorează cărțile bune și apoi se răsfață cu ecranizări, Gone with the Wind beneficiază de o ecranizare de zile mari, un film pe cât de lung, pe atât de frumos. Distins cu 9 premii Oscar, dintre care unul a fost câștigat pentru prima oară de o actriță de culoare, Gone with the wind este unul dintre cele mai iubite filme din istorie. Actorii au intrat în istorie grație acestor interpretări, Vivien Leigh și Clark Gable fiind imaginile nemuritoare a 2 personaje extrem de populare și iubite în rândul cinefililor. Nu mi-aș putea imagina o altă ecranizare, alți actori care să dea viață lui Scarlett și Rhett, nu mi-aș putea imagina și nici n-aș vrea. E perfectă așa cum e. Deși nu respectă complet povestea – ar fi ceva de genul mission impossible, sunt totuși 1500 de pagini – iar unele personaje extrem de interesante sunt excluse – Will Benteen sau Archie – filmul merită toți banii.

Iar prestația actorilor de culoare este de nota 10, ca dovadă Oscar-ul obținut de Hattie McDaniel, care joacă rolul lui Mammy, dădaca lui Scarlett și vocea conștiinței a frumoasei brunete cu ochi verzi. Sunt multe paralele ce pot fi trasate între cele două opere de artă, că nu le pot spune altfel, dar per total, cartea este mai bună. Cum e cazul în 99% din cazuri. O recomand cu tot dragul, e o lectură ce nu trebuie ratată, o asemenea poveste se scrie o dată la sute de ani. Nu vă lăsați speriați de grosimea volumului, felul în care este scris romanul este extrem de atractiv și ușor de citit, iar personajele vă vor prinde din prima secundă. E una dintre puținele cărți la care nu pot să spun cu certitudine dacă personajul principal este negativ sau pozitiv. E uman și asta-i tot ce contează. Iar la momentul actual, e pe locul I în topul cărților favorite, alături de Mizerabilii.

Într-o discuție cu editorul ei, Margaret Mitchell a fost întrebată despre ce este vorba în romanul Gone with the wind. Răspunsul ei nu s-a lăsat așteptat și a cuprins în câteva fraze esența a 1500 de pagini: Dacă romanul are o temă, e cea a supraviețuirii. Ce-i face pe unii să țină piept catastrofelor și pe alții, în aparență la fel de capabili, puternici și bravi, să dispară? Se întâmplă în fiecare revoluție. Unii supraviețuiesc, alții nu. Ce calitate există în cei care-și croiesc drum, triumfători, dar lipsește în cei care eșuează? Știu doar că supraviețuitorii obișnuiau să o numească ”curaj”. Așa că am scris despre oameni care au  avut curaj și oameni care nu au avut. Scarlett O’Hara este cel mai curajos personaj pe care l-a văzut tiparul, iar umerii ei fragili, care au purtat poverile unei întregi familii, ar fi putut cu ușurință să sprijine cerul, într-atât de puternică a fost această fiică a Sudului, demnă urmașă a titanului Atlas.