Only God Forgives

Nicolas Winding Refn. Dacă nu ați auzit încă de el, ați ratat două filme cu adevărat speciale: Drive și Only God Forgives. Despre primul am mai scris o dată, deci n-am să atac același subiect, însă cel de-al doilea trebuie disecat și cercetat cu de-amănuntul, m-a lăsat mută în anumite momente. Nici criticii nu s-au lăsat mai prejos și au scris despre acest film în diferite tonuri, elogioase și pline de admirație, indignate și revoltate sau pur și simplu bulversate. În timp ce Richard Roeper (Chicago Times) îl clasifică drept ”unul dintre cele mai șocante și totuși unul dintre cele mai bune filme ale acestui an”, Alistair Harknes spune că ”filmul este destinat a fi iubit ori disprețuit. Ambele reacții par a fi la fel de valabile.” Cinefilii nu se lasă nici ei mai prejos, filmul fiind primit ori cu urale, ori cu vociferări.

Intervine întrebarea: de ce? De ce este acest film atât de comentat, lăudat, urât, iubit? De ce nu lasă pe nimeni indiferent? Răspunsul este destul de simplu: pentru că regia lui Refn e ca o galerie de artă, fiecare cadru reprezintă un tablou pictat cu migală, un mix ingenios de lumini și umbre, acompaniat de o coloană sonoră cu tendințe western sau orientale.  La fel ca în cazul lui Drive, accentul cade pe imagini, pe felul în care se derulează fiecare secundă, pe maniera artistică în care N.W. Refn reușește să pună povestea pe ecran, nu pe acting, nu pe scenariu. Only God Forgives este un film aparent anost, prea lung, plin de violență și scene sângeroase. Privit cu mai multă atenție, cinefilul descoperă o gamă largă de simboluri, o poveste al cărui substrat e înrădăcinat în religie, o pleiadă de imagini bulversante și jocuri de umbre. Din punct de vedere estetic, filmul este briliant.

Dar să trecem pe partea de scenariu a filmului, pentru că acest subiect a fost ținta celor nemulțumiți. Din nou trebuie să trimit săgeți spre Drive – pe care îl recomand spre vizionare înainte de Only God Forgives – dar producțiile se aseamănă prea mult ca stil pentru ca eu să nu fac analogii; deși în Drive povestea este mai bine conturată, ba chiar are și un strop de romance care-i face bine scenariului, Only God Forgives te pune mai repede pe gânduri, îți rămâne mai mult timp în minte, tocmai pentru că te lovește din primele minute ca un trăsnet și te face să te întrebi ce naiba a fost în capul scenaristului când a scris povestea asta dezlânată. Dar e nevoie doar de mai multă atenție, de nițică răbdare,  iar ”basmul” lui N.W.Refn – regizor și scenarist – va reuși să vă cucerească prin simbolism și substrat.

La prima vedere, totul e simplu: Julian încearcă să răzbune moartea fratelui său Billy, pentru că mama sa îl constrânge să-i facă dreptate feciorului mai mare. În ecuație apare și un polițist care nu pare să acționeze ca la carte, ci își asumă atât rolul de judecător, cât și de cel de executor. Totul se petrece în Bangkok, un loc unde aparent, păcatul se află la el acasă. Asta-mi aduce aminte de Sin City, un alt film care mizează tot pe multe efecte și simboluri pentru a transmite cinefilului adevăratele intenții ale scenaristului. Închid paranteza și mă întorc la acțiunea filmului – în interpretarea mea și a prietenului care mi-a recomandat filmul, personajele filmului sunt, de fapt și de drept, întrupări ale celor 2 tabere aflate mereu în conflict: Binele și Răul. Veți spune că ”Hei! Asta se întâmplă în mai toate filmele!”, dar aici este vorba de o alegorie: mama este Răul, diavolul întruchipat, pe când polițistul, Chang, este un fel de arhanghel, pregătit mereu să pedepsească, ba chiar să execute, pe cel care păcătuiește. El este trimisul divin, iar prins la mijloc între cei doi poli este Julian – care păcătuiește și este conștient de greșeala lui, încearcă să și-o răscumpere, dar nu poate scăpa la nesfârșit de judecata divină. Iar finalul trimite către titlu, morala fiind că, într-adevăr, doar Dumnezeu judecă, iartă și face excepții, Chang fiind doar mâna care execută ceea ce este drept. Pentru că iertarea nu e pe același palier cu dreptatea.

Deci personajele nu sunt atât de plictisitoare cum acuzau unii critici, au contraire. Prestația lui Ryan Gosling din Drive mi s-a părut mai bună, pentru că și povestea a fost creată în așa manieră încât el să fie centrul, în jurul lui să se rotească acțiunea. În filmul de față, figura maternă acaparează în multe momente lumina reflectoarelor, Kristin Scott Thomas făcând un rol mai mult decât convingător. Personajul ei e detestabil, într-atât de bine a putut actrița intra în pielea vicioasei Crystal, reușind să-i eclipseze atât pe Julian, interpretat de Ryan Gosling, cât și pe Chang, jucat de Vithaya Pansringarm.

Deoarece a venit momentul să plec la detoxifiere o săptămână – fără internet sau rețea de telefonie mobilă – nu puteam să vă părăsesc fără a vă recomanda 2 filme super pentru perioada în care voi lipsi. Dacă sunteți amatori de filme și vă place arta în general, Drive și Only God Forgives sunt 2 alegeri potrivite. Poate veți fi oripilați la final, veți fi cu siguranță nelămuriți – unele scene n-am putut nici eu să le descifrez, îmi scapă subînțelesul adânc îngropat în gesturi și priviri – dar nu veți rămâne indiferenți. Nu știu cât de mult va prinde la public această poveste, cert este că pe mine m-a convins s-o recomand mai departe; nu toate filmele au același ritm de desfășurare, nu sunt toate la fel de explicite, de aceea e bine ca, din când în când, să mai apară și producții ca Only God Forgives sau Drive, care impresionează nu atât prin poveste și cuvinte, cât prin imagini, muzică și efecte.