Goana după suflete

Era o după-amiază obişnuită de vară. Însă avea să devină specială. Căldura era atât de apăsătoare că simţeai cum ţi se duc umerii în faţă, cedând presiunii puse de încărcătura invizibilă. Când nimic nu părea să ne scoată din monotonia acelei zile de iulie, am auzit-o pe mama vorbind despre nişte zgomote ce se auzeau din boscheţii din faţa şcolii lângă care locuiesc. Să fie oare căţei? Eu şi frate-miu n-am stat mult pe gânduri şi ne-am dus să verificăm, oricum ne doream un căţel mic şi simpatic.


Erau înveliţi într-o pungă de plastic, aruncaţi într-un boschete, aşteptându-şi moartea într-o căldură sufocantă; erau 3 sufleţele de 2, maxim 3 zile, nici măcar nu făcuseră ochi. I-am luat frumos în cutiuţa cu care venisem pregătiţi şi am făcut pe baby-sitter-ii timp de multe zile. I-am hrănit cu seringa, apoi cu biberonul, amestecând laptele cu gălbenuşul ca să fie mai hrănitor şi să suplinească laptele pe care l-ar fi dat cu dragoste a lor mămică. Făceam schimburi cu frate-miu şi cu mama, din 3 în 3 ore îi hrăneam, inclusiv noaptea, ne trezeam şi ne plimbam ca somnambulii prin casă, încălzind lapte, pregătind sugarii. Am aşteptat cu sufletul la gură să facă ochi, i-am privit crescând şi adoptând tot felul de forme, evoluând de la râmă, la pară sau mingiuţă, am făcut pariuri care va lătra primul şi ne-am bucurat când i-am văzut dând din codiţele lor mici şi pufoase.

Toată lumea a fost sceptică, ne-a descurajat: „Vor muri, nu pot trăi fără mama lor primele luni, vă chinuiţi degeaba”. Ca de obicei, atitudinea omului delăsător a ieşit la iveală, dar noi nu ne-am dat bătuţi. După o lună, a trebuit să plec la un curs la Buzău, iar când m-am întors, doar 2 din cei 3 căţei mai alergau stângaci prin curte. Mama a plâns, l-a îngropat ca pe o fiinţă cu suflet ce era, iar noi n-am putut să ne consolăm altfel decât iubindu-i mai mult pe cei rămaşi.
Acum au 3 ani şi zburdă ca nişte iede, latră de mama focului şi se alintă ca nişte copii. Una e brunetă, una e blondă, una-i mai timidă, cealaltă-i tupeistă. Se spune că orice căţel adoptă stilul şi comportamentul stăpânului; oricum ar fi, amândouă-s lipicioase, mai ales cu mama. Pe cât sunt de adorabile şi prietenoase cu cei pe care-i simt buni la suflet, pe atât sunt de înverşunate împotriva celor care încep să putrezească pe dinăuntru.

Dragoste, lacrimi, griji, timp, emoţii, alinturi, toate le-am investit în urecheatele astea două— că s-au dovedit a fi fetiţe—şi nu ne imaginăm viaţa fără ele. Au suflete şi ne întorc iubirea cu acelaşi avânt pe care-l aveau când săreau din cutia lor afară sau peste pragurile casei. Doar cine n-a trăit aşa ceva poate să condamne toţi câinii pentru un incident. Doar cel care nu şi-a topit o bucăţică din inimă în ochii lor mari poate să aplice o regulă generală unui caz singular. Nu spun să nu fie pedepsiţi vinovaţii, sunt de-acord cu eutanasierea acelui câine responsabil de acea crimă oribilă. Responsabil e mult spus, pentru că doar noi am fost lăsaţi pe lume cu raţiune, doar noi putem duce responsabilitatea în spate. Nu e vina lor că s-au născut fără stăpân, că nişte animale bipede şi care ştiu să vorbească le-au aruncat în şanţuri sau boscheţi, lăsându-le la mâna unui destin departe de-a fi milos.
Cel mai simplu e s-o luăm pe scurtătură, să alegem cea mai uşoară şi aparent necostisitoare cale; amarnic vă mai înşelaţi, pentru că plătiţi în suflete, cam singurul lucru cu adevărat valoros într-o lume jegoasă şi inconştientă.
Avem atâtea de învăţat de la ele, dar ne încăpăţânăm să luăm decizii pripite. Arătăm cu degetul spre ei, iar privirile lor nu exprimă decât nedumerire. Aceeaşi faptă e pedepsită de 1000 de ori mai dur când e cazul unui animal neînzestrat, fără conştiinţă sau raţiune, fiind trecută cu vederea sau judecată mai puţin aspru când e vorba de proprii semeni.


Prefer de o mie de ori compania unui maidanez puricos—exact cum erau puiuţii mei acum 3 ani—decât un nenorocit care nu ştie să preţuiască darul vieţii şi omoară propriul copil sau frate. Eutanasierea e soluţia extremă, adăposturile şi sterilizarea ar fi semnul că am început şi noi să ne maturizăm, să evoluăm, să intrăm în pas cu lumea. Până când deştepţii care-au propus această metodă vor găsi un sistem care să arate cu exactitate care câini sunt agresivi şi care nu, ar fi înţelept să nu-i punem pe toţi în aceeaşi oală. Cea mai bună idee—propusă de un om extrem de drag mie—ar fi crearea unui cont în care iubitorii de animale să doneze cât vor pentru protejarea câinilor din adăposturi, ca să nu mai aud prostia cu banul public, care se duce în orice direcţie—vezi buzunarele parlamentarilor—mai puţin unde trebuie, NU.
Şi mai uitaţi-vă o dată în oglindă înainte să puneţi mâna pe armă. Căci e simplu să judeci, să fii cu gura mare, să dai cu piciorul în cel care nu se poate apăra. Dar va veni momentul când roata se va întoarce şi răul va fi „răsplătit” înzecit.

Anunțuri

Scarlett – ziua de mâine a brunetei cu ochii de smarald

Am plâns când am terminat Pe aripile vântului și am rămas cu un semn de întrebare uriaș în cap: ce se va întâmpla MÂINE? Va reuși Scarlett să-l recucerească pe Rhett, vor rămâne despărțiți, ce se va alege de Ashley și de Beau? Mi-a fost foarte greu să accept că povestea și-a găsit sfârșitul, că totul s-a terminat, deși finalul era întrucâtva deschis- știu, sună ciudat, dar pentru cei care se îndrăgostesc de cărți la fel cum se îndrăgostesc de-o melodie sau de-un apus, sunt sigură că asta sună romantic sau obișnuit. Dar salvarea mea a venit din partea Arinei, care mi-a potolit curiozitatea și mi-a împrumutat Scarlett, de Alexandra Ripley, o curajoasă scriitoare ce a îndrăznit să-și canalizeze toată forța creatoare în încercarea de a da un happy-end aproximativ eroinei care-a făcut să tresalte inimile atâtor generații la rând – Scarlett O’Hara Butler. Bineînțeles că multe recenzii au fost negative, pentru că e greu să înnozi firul propriei imaginații cu cel al fantasticei Margaret Mitchell; fanii înrăiți al GWTW (Gone with the wind) s-ar fi așteptat probabil la o continuare pe măsura cărții-fenomen, dar asta e aproape imposibil.

Deși este destul de clar pentru toată lumea că Pe aripile vântului e mai bună decât Scarlett dintr-o mulțime de motive pe care le-am prezentat aici (https://mindshideout.wordpress.com/2013/07/07/after-all-tomorrow-is-another-day/), nu pot să nu laud temeritatea, inspirația și efortul de imaginație de care dă dovadă Alexandra Ripley de-a lungul cărții. Da, mă refer aici la autoare, o femeie care a reușit să ia de mână un caracter ce rămăsese în lacrimi pe scările propriului destin aparent năruit și să-l îndrepte încetișor spre pragul maturității. Pentru că abia spre sfârșitul romanului GWTW realizează Scarlett ce-a avut și ce-a pierdut, ce și-a dorit și cum a reușit să câștige mereu în fața tuturor, abia spre final începe să se maturizeze și să devină conștientă de propriile-i acțiuni. Imitând cu grație stilul lui M. Mitchell, A. Ripley descrie cu aceeași acuratețe ca predecesoarea sa societatea în care se învârte Scarlett, doar că schimbă total decorul. Și e de înțeles, pentru că tot ce se putea scrie despre Atlanta și Tara fusese deja scris în GWTW.

Așa că frumoasa Scarlett se vede nevoită să colinde alte orașe, să cunoască alte civilizații și să se supună altor reguli nescrise, înfrânându-și mereu spiritul vulcanic și cinismul pe care nu o dată îl afișase de-a lungul romanului. Din Charleston și Savannah, până în Irlanda pe care o părăsise fizic, niciodată sufletește, Gerald O’Hara, Scarlett reușește să cucerească inimi, să inflameze spirite, să uimească și să năucească orice suflet îi cade în mrejele ochilor verzi. O jumătate de roman ne prezintă o Scarlett încă măcinată de demonii trecutului, înlănțuită în obsesia sa de a-l recâștiga pe Rhett, indiferent de mijloace, pe când cea de-a doua jumătate ne arată o Scarlett maturizată complet, dedicată unei alte ființe decât ea însăși, conștientă de puterea tămăduitoare pe care o are dragostea față de aproape și de pacea pe care ți-o poate oferi un armistițiu cu propriile dorințe înflăcărate și defecte. Căci doar împăcat cu tine însuți poți răzbi, nicicum altfel. Ca în GWTW, accentul cade pe Scarlett, după cum se poate observa și-n titlu, dar A. Ripley are meritul de-a reda strălucirea unor personaje destul de ”prăfuite”.

Mătușile Eulalie și Pauline, lady Butler și chiar bunicul Robillard, personaje episodice în GWTW, capătă importanță în noua aventură a lui Scarlett, autoarea reușind astfel să contureze câteva portrete convingătoare și foarte utile pe parcursul romanului. Gama de personaje este completată de o serie de apariții noi, cum ar fi Colum O’Hara, verișorul și cel mai bun prieten al lui Scarlett, și Mrs. Fitzpatrick. Deși se simte lipsa unei alte prezențe feminine care să contrasteze cu protagonista, diafana Melanie fiind de neînlocuit, rolul atribuit lui Colum nu trebuie disprețuit, deoarece acesta reușește să scoată la iveală alte calități ale lui Scarlett, mascate de impulsivitatea și felul său direct de-a fi. Aș mai spune ceva despre un personaj sau două, dar nu vreau să dau spoilere, deși îmi fug degetele pe taste și parcă mă înghiontesc să vă mai dau câteva detalii. Dar n-am s-o fac, nu vreau să vă stric surpriza de proporții care vă așteaptă. Ideea de bază este că are loc un schimb de generații, personajele din prima parte cad în penumbră, iar accentul este pus pe Scarlett, bineînțeles, și alte figuri marcante din viața sa.

Rhett nu e nici el neglijat, sunt câteva momente de neuitat, copleșitoare, m-au făcut să plâng de emoție, într-atât sunt de expresive și de frumos scrise acele pasaje. Iar turnura pe care o ia viața lui Scarlett, care ajunge să cunoască adevărata Tara, cea la care se gândea tatăl său când își botezase propria plantație cu acest nume, este, deși improbabilă, extrem de atractivă și entuziasmantă. Mi-au plăcut la nebunie descrierile sărbătorilor irlandeze, a societății secrete care activa pentru eliberarea patriei, m-a încântat nota puțin obscură și gotică pe care autoarea a adăugat-o poveștii, subliniind astfel că până și cei mai raționali și muncitori oameni pot deveni creduli și sperioși. Sunt anumite laturi ale romanului care marchează clar diferențele dintre cele două povești scrise de două autoare diferite, dar cu același personaj principal. Per total însă, povestea este țesută cu iscusință și migală, majoritatea firelor rămase fără continuare în prima parte își găsesc răspunsul într-a doua, de aceea cartea merită citită. Dacă soluțiile propuse vi se vor părea credibile, asta depinde de gustul fiecăruia.

Fățarnicii vor sări cu gura și se vor plânge că prea sunt incredibile unele faze, prea sunt exagerate unele momente: la asta eu răspund – Ei bine, dragilor, Scarlett este o sursă nesecată de posibile povești și peripeții. E ca un cer plin de stele, fiecare reprezentând o posibilă continuare, un posibil vis împlinit sau transformat în scrum și uitat într-un colț de suflet, Ar fi putut exista și alte scenarii, nimeni nu spune că nu, dar măcar A. Ripley și-a pus roadele imaginației pe foaie și ne-a prezentat felul în care ea ar fi văzut finalul aurit al unei povești nemuritoare. Eu l-am acceptat și l-am considerat potrivit, încercarea merită toate aplauzele și trebuie citită cu mare băgare de seamă, pentru că eterna comparație cu GWTW o va aduce mereu în dezavantaj, iar mai apoi în dizgrație. Opera trebuie analizată și judecată pentru ceea ce este ea, lăsând paralelele pentru mai târziu; ceea ce pentru unii ar fi putut reprezenta o fundătură, pentru A. Ripley a fost un drum cu sens unic, pentru că odată ce-ai coborât până la capăt, drumul nu poate decât să urce.

Folklore – Culture of Heart

E fain tare să fii voluntar, înveți o grămadă de lucruri noi, cunoști o mulțime de oameni, ajungi să știi cum să coordonezi o echipă, să organizezi un team-building, te dezvolți personal și simți cum, cu fiecare zi petrecută într-un mediu non-formal, propriul eu devine mai încrezător, mai plin de viață, mai activ și mai priceput. Vara asta am fugit prin toate colțurile țării, dar cum youth exchange-ul pe care-l bifez an de an va avea loc abia la sfârșitul lunii, mă bucur de poveștile și amintirile ieduților care au plecat în schimburi de tineri – asta-i una dintre cele mai geniale părți ale voluntariatului, ca să știți. Folklore – Culture of Heart este un proiect pe care-l așteptam cu nerăbdare, am ținut legătura cu coordonatorul proiectului cât am fost plecată în Franța și eram sigură că experiența va fi de neuitat pentru oricare dintre alter-iezii care vor fi aleși să participe.  Am rugat 2 dintre fetele care au plecat în Hustopece să-mi scrie câteva rânduri despre săptămâna petrecută în sudul Cehiei, iar abordările au fost, din fericire, total diferite – Lorena Bodea a fost mai sentimentală și a mărturisit cât de mult a ajutat-o această experiență și cât de impresionată a fost, pe când Octavia Adam a povestit una dintre multitudinea de faze hazlii ce au avut loc pe durata schimbului de tineri.

”Cred că cea mai frumoasă ramură a tradițiilor fiecărui popor o reprezintă dansul, de care noi ne-am bucurat din plin. Am avut ocazia inedită de a învăța dansurile populare ale altor țări, ceea ce eu, personal, consider că este o realizare, un lucru de care sunt mândră. Mulțumirea și satisfacția muncii au venit la sfârșitul aceleiași săptămâni, când am susținut un spectacol în Hustopece, orășelul în care am stat și unde am arătat tot ce am învățat, demonstrând astfel că munca noastră a dat roade. Trecând peste partea profesională, acest schimb nu a avut ca scop doar susținerea unui spectacol, ci și dezvoltarea noastră personală. Fiind primul meu proiect, am plecat de acasă cu puțină neîncredere, chiar frică. Mă temeam că nu ne vom împrieteni, că nu ne vom închega ca grup, ci că vor fi 6 „bisericuțe” (au fost 6 țări participante). Îmi imaginam că între noi, totul va fi profesional; dans și atât. În schimb, realitatea a fost contrară așteptărilor mele. Chiar din prima zi, am început să formăm un grup unit (mare parte din „vină” o are coordonatorul proiectului, Jurka, căruia vreau să-i mulțumesc pe această cale), ca, până la final, să devenim un întreg, o mare familie. Am avut parte, deci, numai de lucruri bune. Singura dată când am fost tristă în această săptămână și chiar am avut lacrimi în ochi, a fost momentul despărțirii. Toată această experiență alcătuiește o amintire din seria „nu voi uita niciodată.”, a mărturisit Lorena, adăugând că în acest proiect a avut doar de învățat, îmbinând utilul cu plăcutul.

Din seria:  Funny stories – Să râdem peste hotare!, Octavia a relatat – în scris și face to face, am auzit povestea de 3 ori și am râs cu aceeași poftă de fiecare dată – o întâmplare haioasă care a avut loc într-una din seri. După terminarea ”Mission impossible”, toate echipele ce participaseră la acest joc non-formal foarte distractiv și amuzant trebuiau să se reunească în piața din centrul vechi pentru a merge acasă, deoarece totul se desfășurase în Brno, un oraș din apropierea celui în care fuseseră cazați participanții proiectului. Partea ciudată era că, deși dimineață grupul care plecase din Hustopece era complet, la căderea serii, unul din participanți părea de negăsit. ”Nimic grav, până la urmă avea 26 de ani, băiat mare, foarte probabil că ne aștepta în gară. Pornim în pas molcom spre gară, băieții plictisiți și somnoroși, fetele supărate nevoie mare că nu se aflau în ipostazele vazute în filme, când vin încărcate  de la cumpărături. În gară, ne uităm stânga, dreapta, nici urmă de participantul rătăcit. Începe panica, în toată învălmășeala de acolo am hotărât să rămână 3 persoane pentru a-l aștepta. Trece o oră, trec două…se face aproape miezul nopții, toată lumea ingrijorată, poliția în alertă: PANICĂ! PANICĂ! PANICĂ!!! Ne întoarcem acasă, obosiți după o zi lungă, ne pregătim de culcare, așteptând încă vești de la poliție, în speranța că”oaia rătăcită” va fi găsită. Deodată, auzim un strigăt din baie: „What the fuck, man, what are you doing here? You’re supposed to be lost in Brno!”.” După reacție, vă puteți da seama cine apăruse de nicăieri: nimeni altul decât participantul dispărut, care l-a băgat în toți sperieții pe Radu Nechita, înființându-se în spatele lui când acesta se spăla pe dinți, gata să se ducă la somn.

Și pentru că un schimb de tineri e cât un an comprimat în 7 zile, într-atât de multe amintiri și prietenii iau naștere, să vină Moving Colour!

Nu-i toamnă, vara încă mi-e datoare

Să nu vă mai aud cu: ”A venit toamna.” Eu asociez acest anotimp cu frigul și ploile care te pătrund până la oase, cu stările de melancolie și deznădejde. De ce? Habar n-am, pur și simplu nu-s un fan al toamnei, poate pentru că vitalitatea mea mă apropie mai mult de vară, când spiritele o iau razna și natura pare să explodeze în mii de culori și senzații. Ador vara, în special această vară. Colind țările în lung și-n lat de mult timp, dar o vară ca asta n-am mai prins de vreo 3 ani. Nu doar vremea a fost superbă, cât experiențele trăite. Începând cu întoarcerea mea acasă, continuând cu o conferință la Sinaia și terminând cu o lună august febrilă – Atelier 13 la Râul Alb, câteva zile la Vatra-Dornei și apoi o săptămână pe frumosul litoral românesc. Pentru că-i frumos, orice-ați zice voi și oricât ați strâmba din nas.

Mi-e dor de Râul Alb, mi-e dor de oamenii pe care i-am cunoscut acolo, m-am îndrăgostit de ei și abia aștept să-i revăd. A fost cea mai tare tabără la care aș fi putut participa, fără dubii. Mi-am făcut prieteni în toate colțurile țării și acum știu cu certitudine că, indiferent de regiunea din care provenim, ne putem înțelege și putem colabora pentru a da naștere unor lucruri mărețe. Respect, dragii mei prieteni! În cinstea voastră, soarele zâmbește acum! Mulțumesc – m-ați făcut mai bună. Am lăsat câte o bucățică din sufletul meu în fiecare loc în care am fost, fiecare orășel în care am putut ajunge păstrează, fără să știe, o copie de-a mea. Câte o Carla care va rămâne mereu legată de acele locuri anume, incapabilă de a pleca, dar dornică de a se contopi cu mine, the original one, în momentul ferice în care voi călca din nou pe acele plaiuri.

M-ați frânt și totuși sunt întreagă, mi-e dor și totuși am sufletul plin de emoție și căldură, Am evoluat mai mult decât m-aș fi așteptat și am ajuns la niște concluzii legate de viitorul meu. Dar nu e de-ajuns, atâta timp cât vacanța continuă, vara va rămâne și mă va călăuzi pe drumul plin de surprize al vieții mele. De asta zic: nu e toamnă, aventura continuă! Vreau ploi de vară, vreau caniculă, vreau oameni frumoși și amuzanți alături de care să cresc și să creez amintiri neprețuite… Vara mi-e datoare, pentru că am încă răspunsuri pe care le aștept.

Dar îi mulțumesc pentru oamenii pe care mi i-a scos în cale, pentru prieteniile legate, pentru momentele în care inima mi-a luat-o la galop, pentru prietenele care mi-au fost aproape și mi-au arătat, încă o dată, că nicio situație nu este insurmontabilă, dacă ai cei mai apropiați camarazi alături. Și pentru clipa în care mi-a deschis ochii: odată speranțele spulberate, rămâi cu ceva nemuritor: înțelepciune și capacitatea de a accepta că niciodată nu va ieși totul așa cum vrei tu. Leul din mine se revoltă: nu se poate, dacă eu vreau, voi munci pe brânci ca să obțin. Dar nu e chiar așa; câteodată nici cele mai mari sacrificii nu-ți aduc fericirea după care tânjești. Poate că e mai bine așa, cine știe, ce fericire e asta, dacă întâi îți distruge neuronii și te aruncă în hăul confuziei? E drept că trebuie să depui eforturi pentru a ieși câștigător din lupta pe care o duci cu timpul, pentru a cuceri trofeul mult râvnit – clipele de fericire care se topesc în suflet și se transformă în iubire – dar la ce bun să câștigi, dacă în timpul bătăliei îți distrugi mândria? Fericirea nu te chinuie, deși se obține greu. Te pune la încercări grele și te împinge în cele mai negre situații, dar niciodată nu dispare din raza privirii tale și nu încetează a-ți șopti: ”Nu renunța, ești aproape, te rog, prinde-mă de mână.” În momentul acela, zâmbește-i dulce și vezi-ți de drumul tău, luminița de la capătul tunelului e mai aproape decât crezi tu.