Leagănul de nori

E așezat pe o bancă ceva mai dosită, în spatele unor copaci înfrunziți pe crengile cărora care se aleargă niște veverițe năstrușnice. Cu privirea cuprinde întregul tablou al primăverii, florile înmugurite, soarele zâmbind timid deasupra evantaiului de nori, micile bălți rămase în urma ploii ca niște pași pierduți în timp, copiii care se joacă bucuroși în părculeț, mamele și tații zâmbind mândri și privindu-i cu drag. Unul din micii spiriduși calcă nesigur pe piciorușele țepene și se îndreaptă curajos spre fântâna din care mai sorb câte-o picătură micile păsărele ce străjuiesc pomii. Mama îl urmărește din priviri, se ridică de pe bancă și-l ajunge rapid din urmă, înainte ca micuțul să-și ude mâinile până la cot, încercând să pescuiască bănuții aruncați de trecători. ”Ce imprudență, să construiești o fântână așa micuță lângă un parc în care se joacă toți copilașii, parcă e un magnet pentru micii ștrengari, toți ajung, la un moment dat, să pescuiască monede”, gândește mama copilului cu zulufi negri, ce țipă încântat în momentul în care degetele îi intră în contact cu apa încălzită puțin de razele soarelui.

Într-unul din leagănele colorate stă așezată o copilă blondă, cu ochi verzi și ageri, cu un nas cârn și o gură mică și zâmbăreață, care-i lasă la vedere dințișorii din față. În spatele ei, un adolescent la fel de blond îi face vânt încetișor, surâzând de fiecare dată când copilița chicotește fericită și își strânge mai tare degețelele moi pe frânghia uzată de-atâția ani în care fusese agățată de mâini nerăbdătoare. După zgârietura de pe frunte, ai fi zis că s-a învățat și nu se mai cațără pe leagăn de fiecare dată când fratele ei o duce-n parc; dar nu, ea e în continuare îndrăgostită de mișcarea amețitoare și de plutitul în aer. Când tatăl ei o întreabă ce-a făcut în parc, râde fericită și spune că s-a legănat în nori. ”Cum adică, în nori?” – simplu, pentru că doar un nor pufos ca vata de zahăr ar putea s-o țină deasupra pământului, nicidecum frânghiile leagănului. ”Și ce culoare are norul tău?” – n-are culoare, doar o șa pe care ea se așează și se lasă purtată de vânt. ”Cum, nu-i frățiorul tău cel care împinge leagănul?” – nu nu, el doar se face, vântul e de vină.

”Cât de superb îi joacă lumina în păr și ce frumos e zâmbetul ei”, gândește străinul îmbrăcat într-un costum negru, ce se apără de soare pe banca umbrită de copacii înalți. Îi citește vitalitatea în priviri și în obrajii roșii, o compară cu un izvor de viață, gata oricând să reverse și să împartă cu pământul tot ce-are mai bun. Deși gândurile îi sunt frumoase, inima-i e rece, iar tot ce vede este judecat cu cât mai multă obiectivitate. Nu se lasă implicat emoțional și nu imprimă feței sale nicio grimasă, nici măcar o tentativă eșuată de zâmbet. Dar îi place să piardă vremea pe banca lui, așteptând ca în orice moment, viața să-l cheme la apel. Mai pierde bătălii, de cele mai multe ori câștigă, dar războiul continuă din veci și se termină în infinit. Și micuța din leagăn va trebui cândva să fie o miză între ei doi, el pe de-o parte, învăluit în întuneric și umbre, ea pe de-altă parte, luminoasă și încrezătoare – balanța va decide dacă și cine merită o șansă în plus.

Deodată, piatra albă ca laptele de pe inel începe să i se întunece, precum un cer năvălit de nori furioși și plini de fulgere. E semnalul. E chemarea. Undeva, într-un colț de lume, pe un pat de spital sau poate la parterul unui bloc, într-un lift sau în mijlocul străzii, un suflet ține cu ghearele de corpul pe care l-a locuit atâția ani. Îl vede implorând cu priviri înnebunite – ”Cruță-mă… Mai dă-mi o șansă, nu pot pleca acum, e prea devreme. Mi-e frică de locul în care țipetele nu străbat și nu exiști decât tu”. Îi și poate vedea aripile străpunse de razele soarelui, aripi ce n-au umbră sau culoare și nu pot fi percepute de oameni decât în momentul critic, când uneori e deja prea târziu. Nu toate luptele le poartă el, unele suferă amânări, dar până la urmă, cu toții ajung să-i plângă la picioare. Dar nicio lacrimă, nicio rugăciune, nici cea mai crâncenă durere sau puternică dorință de a trăi nu-l pot înduioșa. Nici cuvintele aruncate cu dispreț, nici ura născută de clipele pierdute nu-l pot atinge. E imun la durere și mai vechi decât timpul. Mai vechi decât Dumnezeu. Poate singurul Dumnezeu posibil.

Anunțuri

Picături de apă

De 17 ani îl suport. Câteodată îmi vine să-l tund în somn sau să-l atârn de-un picior de răposatul tei din curte. Pe cât e de isteț și amuzant, pe atât e de enervant și încăpățânat. De când a apărut el în familie, n-am mai fost eu în centrul atenției, lucru pe care-l adoram, cel mai important în casă devenind rotofeiul cu ochi negri care s-a lungit ca un cosaș, iar acum e mai înalt cu un cap ca mine. Am venit acasă pentru el, că-i ziua lui, i-am luat și-un cadou, iar entuziasmul lui a fost fantastic: ” Hai mă să-ți dau cadoul!”. ”Las’ că mi-l dai mai încolo.”, ”Da’ nu ești curios măcar?”, ”Ba da, mai încolo”. Nu-l poți scoate din ale lui, mai ales când e vorba de motoare, mașini sau făcut mișto de oameni. Și-l apreciez pentru asta – pasiunile lui trebuie să fie pe locul I. Bineînțeles că avem și pasiuni comune – serialele; l-am corupt de multe ori și de fiecare dată când mi se oferă ocazia, îmi place să-i scot ochii: ”Cine ți-a zis de Supernatural? Cine ți-a arătat TWD?”. Să nu credeți că îmi rămâne dator, are mereu grijă să-mi sugereze subtil că noroc de el că-mi mai îmbogățește cultura muzicală – îmi mai trimite melodii rock (altă pasiune comună) și se ridică singur în slăvi. Am menționat că-i foarte modest? Seamănă cu sor-sa. Inclusiv la frumusețe.

IMG_4153

Mi-aduc aminte cum, cu vreo 15-16 ani în urmă, când abia ne mutasem pe Ștefan cel Mare, iar el era o gâlmă de un an, un an și ceva, mama ne dădea la amândoi de mâncare din același castron. Pentru că el n-avea toți dinții în gură, mama punea miez de pâine în supă sau borș și apoi, pe rând, îi dădea lui o lingură, mie una. Eu aș fi putut să mănânc singurică, cu lingura și castronelul meu, dar îmi plăcea mai mult să mănânc cu el. Mă gândesc cât de mult s-o fi abținut mama să nu râdă când ne vedea stând ca puii de gâscă, cu gura deschisă, unul lângă altul, așteptând lingura cu mâncare. Nici păruielile nu le uit, țin minte cum săream unul pe celălalt și ne ‘băteam’, ne împingeam, ne trăgeam de păr, ne mai dădeam câte o palmă, mai o pernă în cap, mai un șut în fund; acum nu prea-mi mai dă inima ghes să îl atac, la cât e de înalt și ce forță are în mâini, mă imobilizează în 2 secunde.  E mândru de el că mă dă la skandenbeg,  dar ce-l mai tachinam anii trecuți că-s mai puternică eu.

Cel mai mult îmi place stilul lui de a-și arăta afecțiunea: tacit, pe ascuns, aproape invizibil. Nu te-ar lua în brațe și nu și-ar exprima sentimentele nici dacă ai amenința că-l bați, e ca o scoică îmbufnată care nu arată decât arareori perla pe care-o străjuiește cu atâta vigilență. De aceea orice mostră de afecțiune e și mai prețuită, atunci când apare – din trecutul recent pot să enumăr doar 2-3 faze în care a recunoscut fățiș cât ține la noi. Și atunci am crezut că e drogat sau are febră, într-atât au fost de neașteptate manifestările. Dar e destul de șmecher cât să se gudure ca o pisică pe lângă părinți când are nevoie de ajutor sau să se dea bine pe lângă mine să-l mai ajut la ‘fransua’. Cu toate acestea, mi-e drag ca ochii din cap și ador comploturile noastre. Tot ce pot să-i urez de ziua lui este să aibă noroc și să fie sănătos, pentru că iubit și deștept e, să rămână blindat cu ironie și sarcasm, pentru că așa ține proștii la distanță, să dea doi bani pe ce zic invidioșii și să fie ambițios, nimeni și nimic nu-i poate rezista dacă el va dori să obțină ceva! La mulți ani, ciupercă, te iubim! Ești cel mai tare frate ever!

Orphan Black – it’ll blow your mind away

1 episod pe zi – ăsta era ritmul pe care mi-l impusesem în momentul în care am ajuns la facultate și m-am lovit cu capul de-o bibliografie uriașă. N-o să am timp de seriale, ce filme, care timp liber, o să stau cu nasul în cărți până o să fiu una cu paginile vechi, mirosind a poveste. Cam asta am și făcut săptămânile astea, cu excepția zilei de marți, 8 octombrie. Când am văzut 9 episoade dintr-unul din cele mai tari seriale nou-apărute. Orphan Black, vă sună cunoscut? Dacă nu, nu mai pierdeți vremea, downloadați-l imediat, merită fiecare secundă. Am așteptat câteva zile să se decanteze impresiile, să pot să-mi culeg gândurile din furtuna de emoții în care mă aruncase Tatiana Maslany și ale ei roluri extraordinare. Roluri, zic bine, pentru că subiectul serialului implică nici mai mult, nici mai puțin decât clonarea!

Cum ai reacționa dacă, în stație, ai vedea o tipă care seamănă leit cu tine că se-aruncă în fața metroului, cu lacrimi pe obraz și deznădejde în priviri? Eu, una, cred c-aș îngheța pe loc, probabil aș intra în șoc pentru câteva minute, apoi m-aș gândi că e posibil ca pe la spital, să-mi fi rătăcit vreo geamănă. Dar ce te faci atunci când vezi că și alte sosii de-ale tale, cu accente și naționalități diferite, sunt rând pe rând asasinate? Ei bine, în momentul ăla, ori clachezi psihic și te vezi legat într-un spital de nebuni pentru restul vieții, zâmbind păsărelelor pe geam, ori te dai la fund, ca să nu fii luată și tu la țintă, și încerci să-i dai de capăt problemei. Cam asta încearcă să facă și Sarah, englezoaica orfană ce nu vrea nimic altceva pe lume decât să-și recupereze copila pe care o abandonase forțat, cu 10 luni în urmă. Culmea ironiei este că planul său de a-și revendica fiica implică uzurparea identității lui Elizabeth – cea care se sinucisese.

Sarah, Alison și Cosima sunt 3 ființe identice la exterior, însă diametral opuse în ceea ce privește temperamentul, afinitățile și atu-urile fiecăreia; odată depășit șocul de-a vedea reflecția din oglindă mergând prin cameră cu alt tip de machiaj, îmbrăcăminte sau chiar altă pieptănătură, cele 3 clone se aliază și încep să colaboreze pentru a afla răspunsurile la trei mari întrebări: Ce înseamnă toate acestea? Cine este responsabil pentru existența lor? De ce încearcă cineva să le extermine? Sarah este firea pragmatică, capabilă să ia decizii sub presiune, Alison este o soccer-mom prin excelență, iar Cosima este studenta la Biologie, singura în măsură să găsească răspunsul corect în ceea ce privește procesul de clonare. Curaj și putere, bani și siguranța pe care aceștia o oferă, creier și soluții viabile – cocktail-ul amețitor produs de ”triplete” este fascinant de vizionat și admirat: când intră toate 3 în scenă, mai mai că-ți vine să crezi în existența a 3 Tatiana Maslany, nu una care să joace toate rolurile.  M-am documentat puțin și-am găsit lucruri foarte interesante legate de serial, mai ales de timpul necesar pentru a realiza o scenă în care apar toate 3: 17 !!! – se numără aici orele în care Tatiana Maslany, actrița principală, trebuie să joace în același cadru, 3 roluri diferite, cu outfit-uri, replici, chiar și ticuri diferite, dar și cele de montaj, când echipa de producție taie, lipește, suprapune și realizează scene memorabile, filmate cu atâta efort și dăruință.  Migala și atenția sunt la ordinea zilei pe platourile de filmare, ca dovadă că Tatiana are la dispoziție o mini-echipă care s-o coordoneze la scenele în care trebuie să joace un anumit personaj – Sarah să spunem -, pentru ca, în momentul în care englezoaica își dă ochii peste cap, să nu o facă precum Cosima sau Alison.

Știu, sună nebunește, dar tipa este atââât de credibilă, n-am mai văzut așa ceva, să joci 4 personaje complet diferite și să reușești să te transpui în pielea fiecăruia, timp de 10 episoade. Fiecare clonă are gesturile sale, felul în care vorbește, privește, lăcrimează: faceți un experiment și observați felul în care plânge Sarah și cel în care plânge Cosima; mușchii feței se contractă în mod diferit, veți rămâne muți de uimire. Deși le veți vedea pe toate la un loc în același timp, nu le veți confunda nicicum – ceea ce e uimitor. Să n-o uit pe Helena, îngerul blond, o altă clonă, diferită de cele 3 ”PowerPuff” nu doar prin caracter, ci și prin modul său de-a gândi și aborda această încurcătură. S-ar zice că destinul pe care-l împart, de voie, de nevoie, ar trebui să le unească – nu se întâmplă chiar așa, veți vedea cu ochii voștri.

Să nu neglijez nici celelalte personaje secundare – Felix, Paul, Art, Vic, Mrs. S având și ei apariții în toate cele 10 episoade. Se pare că majoritatea sunt bărbați – fratele adoptiv al lui Sarah, iubitul lui Beth, cea care se aruncase în fața metroului, detectivul Art Bell – asta probabil pentru că trebuia creat un echilibru între numărul de clone și cel al personajelor secundare. Oricum, Felix este mai mult decât charismatic, Vic este tragi-comic, Paul e prezența sexy și misterioasă, iar Mrs. S și Kira sunt motorașele care pun în mișcare viața lui Sarah. Bineînțeles că există și personaje malefice sau crude, în ciuda naivității lor, dar n-am de gând să dau spoilere. Tot ce pot să vă spun este că un alt personaj principal este Neprevăzutul, apare după fiecare cotitură, în orice scenă, indiferent de falsa impresie pe care ți-ar fi lăsat-o scenariul la început, el vine ca o tornadă și dă totul peste cap.

Povestea este întortocheată, plină de capcane, îți ține privirea fixată pe monitor și te hipnotizează de nu-ți dai seama când s-a produs răsturnarea de situație, cum a fost posibil, n-ai timp să te gândești pentru că ea te trage după sine în vâltoare și nu te lasă să privești înapoi, să analizezi exact cursul evenimentelor. Pur și simplu n-ai timp să respiri, sunt 60 de minute în care trupul ți-e încordat, gata gata să sară de emoție, să plângă și să râdă alături de personaje, să dea soluții sau să le compătimească. M-am trezit vorbind cu Sarah la film, atât eram de prinsă în acțiune. Mai că-mi venea să mă feresc și eu de gloanțe. Este fascinant, îți taie respirația, te ține în suspans de la un capăt la altul și te face să-ți dorești să fi cunoscut și tu o clonă de-a ta, măcar în vis – cu riscul de-a primi un cuțit în spate sau o bulină roșie în mijlocul frunții.

Se pare că ideea serialului a apărut încă din 2003, după cum au declarat John Fawcett, regizor și co-scenarist, și Graeme Menson; deși îmi pare rău că n-au pus-o pe foaie mai devreme, sunt mulțumită de munca extraordinară depusă pentru acest prim sezon, în care totul este de calitate, pornind în primul rând de la poveste și regie, continuând cu acting-ul și sfârșind cu machiajul și coloana sonoră. În ceea ce privește continuarea serialului, Graeme Manson, unul dintre co-scenariști, a mărturisit că vrea să facă 8 sezoane și un film Orphan Black – se anunță vremuri minunate pentru fani! De existența următorului sezon putem fi siguri – va apărea începând cu aprilie 2014, dar până atunci mai este ceva timp – ca orice lucru valoros, se lasă așteptat. Dar vai, greu mai trece timpul când pe masă te așteaptă romane și critică literară, eventual licența, iar mintea ta stă numai la finalul bombă al primului sezon.

Tess d’Ubervilles

E genul de carte care-ți calmează dracii – te învăluie în cuvinte frumoase și te liniștește, îți pune o lupă magică în fața ochilor și te îndeamnă să descoperi un destin crud, o iubire admirabilă, un suflet căzut în păcat, fiind legat la ochi și împins de la spate de-o lume ”binevoitoare”. Există foarte puține femei a căror viață interioară să nu fie trepidantă, îi spune Tess alesului său într-una din discuțiile lor din timpul verii, la lăptăria Talbothays. Nici măcar ea nu și-ar fi imaginat cursul pe care viața sa avea să-l ia de-a lungul anilor, transformându-i trăirile interioare într-una dintre cele mai tensionate și palpitante romane de dragoste. Desfășurată într-un cadru idilic, compus din cele mai frumoase văi și cele mai frumoase câmpii de-un verde crud, romanța dintre Tess și Angel va trece prin toate torturile cauzate de neîncredere și prejudecăți, din cauza unei greșeli comise de-o copilă naivă, nepregătită de-a fi azvârlită în vâltoarea vieții.

Fiică a naturii, crescută la țară într-o familie săracă, dar moștenitoare a unui blestemat nume nobil, Tess caută mereu alinare în peisajul constituit de dealurile ce-i străjuiesc copilăria, căci, integrându-se în natură, femeia nu mai este doar un element nimerit în peisaj din întâmplare. Deși abia trecută de pragul celor douăzeci de ani, frumoasa reprezentantă pe pământ a lui Ceres nu este cruțată de-un destin dușmănos și este forțată să trăiască pe viu cele mai negre coșmaruri: pierderea unui părinte, a unui copil, a unui soț și, cel mai important, pierderea onoarei. Situată pe ultima treaptă socială, Tess se ridică la nivelul celor mai bogați oameni datorită nobleții pe care-a moștenit-o și a candorii cu care privește lumea. Suferințele care-i împovărează umerii îi conferă un plus de măreție și stoicism, deoarece încăpățânarea sa și speranța care-o mână spre împlinirea fericirii o ajută să treacă peste orice. Nu încerc să înfrumusețez nimic, nu o ridic în slăvi, spun doar că durerea pe care-a găzduit-o în suflet de la început până la sfârșit o transformă într-un adevărat martir, cu atât mai mult cu cât nu voința sau alegerile ei conștiente sunt cauzele reale, ci aceleași convenții sociale care-o acuză și o rup în bucățele – cea mai însemnată parte a nefericirii ei provenea din convențiile sociale, nu din propria percepție.

Dragostea și durerea sunt cele două divinități care-i dictează povestea lui Tess, deși mediul social în care se petrece acțiunea este puternic influențat de religia creștină. Biserica joacă un rol important în poveste, nu neapărat prin ajutorul spiritual oferit protagonistei, cât datorită reprezentanților acesteia, adevărați îngeri – sau demoni, după caz. Puternic ‚infestat’ și de credințele populare în fantome sau blesteme, mediul în care trăiește pare să-și lase adânc amprenta asupra lui Tess, aceasta dând dovadă de-o credulitate drăgălașă. Convingerile lui Tess în privința felului în care conviețuiesc sufletul și trupul reprezintă cea mai frumoasă și armonioasă latură a părerilor sale, ele fiind combustibilul care-i mențin speranța în viață. Nu știu cu fantomele cum e, dar știu că, chiar și în timpul vieții, uneori, sufletele noastre se pot desprinde de trup. Și nu e greu deloc să simți cum se desprinde. Te întinzi noaptea pe iarbă și fixezi o stea cu privirea. O stea mare și strălucitoare și nu te gândești la nimic altceva decât la steaua aia și curând simți că sufletul ți-a zburat la sute și sute de mile depărtare de trup, iar de trup nici nu mai vrei să știi.

Felul în care-o vede Angel Clare, singura și marea iubire care-i mai luminează cerul sumbru pe care-și scrie istoria, surprinde doar o fărâmă din complexitatea nemărginită a acestui suflet nefericit, condamnat la chinuri încă din timpul vieții, pentru o decizie pe care altcineva a luat-o în locul ei. În ochii lui, nu mai era doar o fată simplă de la țară, ci o chintesență vizionară a feminității, un întreg gen condensat într-o formă care se bucura de concretețe. Singurule defecte de care se poate dezice frumoasa Tess sunt credulitatea dusă uneori la extrem și încrederea oarbă pe care-o are în soțul ei, hibă ce duce la scăderea stimei de sine, deoarece el o judecă din prisma faptelor, nu a intențiilor, neștiind contextul care o forțase să greșească. Cu toate acestea, până și aceste defecte sunt vindecate până la sfârșitul romanului, căci înțelepciunea pe care Tess o acumulează de-a lungul experiențelor sale dramatice o ajută să vadă cu mai multă claritate felul în care ar trebui să-și ghideze viața, bazându-se mai mult pe propriile forțe. Iubirea nebunească pe care o trezește în Angel și pe care o împărtășește până în ultima clipă, dar și obsesia pe care o suscită ochii ei negri în sufletul lui Alec d’Uberville sunt dovezile calităților sale nemărginite și frumuseții ei speciale, în care se întrupează bogăția pământului și culorile cerului. Feminitatea care-o caracterizează și intuiția ieșită din comun îi dau lui Tess puterea de a se sacrifica pentru binele celui iubit, atunci când constată că ea este cauza răului care-i roade imaginația și sufletul – intuiția dă femeii nu doar darul de a cunoaște propria amărăciune, ci și pea cea din inima bărbatului.

Nu aduce deloc cu zglobia Natașa din Război și Pace și nici cu orgolioasa Aglaia din Idiotul, de fapt, nu-i găsesc asemănare cu niciun personaj feminin pe care l-am întâlnit până acum. Grația și nevinovăția care-o caracterizează pe Tess, inocența cu care privește lumea ce-o strivește sub convențiile sociale fără noimă, frumusețea exterioară corelată cu o puritate interioară cum rar poți găsi o transformă pe această țărăncuță aparent banală într-o adevărată eroină, un model de încrâncenare și voință care nu se lasă nicicum doborât. Flacăra care-i arde în suflet și-o îndeamnă mereu să-și zorească pașii spre capătul tunelului este speranța, amanta vremelnică ce-și bate joc de oricine, dar nu moare niciodată. Lovită de soartă exact în momentele în care desăvârșirea i se așterne în suflet, Tess continuă să meargă mai departe, nutrind o speranță îndepărtată care, hrănită din nimic, continuă să trăiască, așa cum obișnuiesc speranțele.

Mărturisesc c-am citit-o de două ori. Pe nerăsuflate. E una dintre cele mai frumoase cărți care mi-au căzut în mână, poate datorită stilului hipnotizant al lui Hardy, poate pentru că romanul portretizează un personaj feminin de-o sensibilitate rară, ca o floare de colț crescută în mijlocul asfaltului. Thomas Hardy reușește să împletească cuvintele în cel mai atractiv mod posibil, alină cititorul prin proza plină de învățăminte, după ce, în prealabil, îl trăsese după el în adâncimile negre ce caracterizează destinul ghinionist al lui Tess. Tensiunea sufocantă pe care o creează atinge cote alarmante de-a lungul celor 7 părți ce constituie povestea de viață a unui suflet damnat, dar prezența unui narator ce-și iubește personajul și-l sprijină indiferent de greșeli se resimte de la început până la sfârșit. În cartea sa, Hardy este Dumnezeu – un Dumnezeu ce-și pedepsește copilul de prea multe ori, doar pentru a vedea dacă reușește de fiecare dată să se ridice și s-o rupă la goană pe urma fericirii. Deși lacrimile curg în cea mai mare parte a romanului, fericirea intensă pe care-o trăiesc cele 2 personaje principale spre final compensează, chiar depășește, o viață întreagă de mâhnire și haos sufletesc. Tragica poveste a lui Tess d’Uberville cucerește nu doar printr-un personaj de-o forță interioară nemaipomenită, ci și prin vârtejul amețitor în care este aruncat acesta, de fiecare dată când pare că-și ține echilibrul pe fragila frânghie numită fericire.