Nimic în miezul lui noiembrie

Zilele astea, Gabriel Berceanu de la Gazeta Sporturilor scrisese un articol foarte frumos și emoționant, în care consemna trăirile sale ca suporter al României, în vremurile demult apuse când noi îi băteam pe greci și-i lăsam în fața televizoarelor pe durata campionatelor mondiale. Toată lumea era optimistă până la începerea meciului de astăzi pentru că statistica ținea cu noi. Eu eram optimistă pentru că așa mi-e firea; deși, obiectiv vorbind, știu că șansele sunt mici, atunci când mă văd în fața televizorului parcă uit de orice și aștept cu sufletul la gură să joace băieții bine. Optimismul însă dăunează, dacă nu e întreținut cu rezultate. M-am amăgit ani de-a rândul cu naționala, pentru că n-am avut atâta noroc și minte cât s-o prind și urmăresc pe cea de Aur. Așa că n-am avut de ales decât să țin din toată inima cu echipele lui Pițurcă, ce au avut sclipiri, dar de mai multe ori scăpări. Mă gândeam după tragerile la sorți că meciurile vor fi zgârcite în goluri și pase frumoase, chiar îmi venise în cap ideea că vom câștiga barajul la penalty-uri. Ca de obicei, mi-am supraestimat naționala, din orgoliu de suporter și speranță de fan înrăit care vrea cu încăpățânare să aibă idoli din carne și oase. Din păcate, idolii mei în seara asta au fost jaloane. Din carton.

Am jucat prost; fără idei în construcție, fără o pregătire de bază a fazelor fixe (s-a văzut cum am luat golurile), fără nici cea mai mică inspirație. Am jucat în 10 doar 3 minute pe tabelă, dar 95 de minute în timp real. Sau poate chiar în 9, pentru că am avut 2 mâini moarte care n-au făcut absolut nimic, ba chiar au mai și încurcat jocul: Tănase și Cociș. De ce ar prefera cineva să joace cu melcul rătăcit pe numele lui Cristi Manelar Tănase, nu știu, cert este că omul pare lipit de primul 11, cred că întreaga echipă pornește de la el, e primul nume care apare înscris pe liste când se afișează titularii. Am fi putut juca cu Maxim, toată lumea probabil l-a așteptat pe teren, dar na, campionatul nemțesc nu e suficient de bun cât să trimită un titular la națională, nu e Stuttgart de nivelul Stelei pe care a bătut-o cu 5-1, de aceea Tănase e preferat în fața lui Maxim. Multe oale se vor sparge și în capul lui Raț, dar trebuie ținut cont, din nou, „că Cristinel” n-a făcut absolut nimic pentru a-l ajuta pe fundaș. Cuplul de mijlocași la închidere a fost, și el, complet depășit, Cociș nu știu ce caută la națională, iar Bourceanu joacă cam la mișto, cu gândul că acuși scapă de la Steaua. Nici Torje n-a fost mai strălucit, mijlocul nostru a fost mort.

Singurii care s-au zbătut au fost Marica, Stancu și Mățel. Pe Lobonț nu știu dacă-l pot acuza de ceva, Mitroglou e un vulpoi care dă 2 goluri dintr-o jumătate de ocazie. Aa, să nu uit de fundașii centrali care i-au lăsat pe greci să danseze la noi în careu nestingheriți. Ne mândream că suntem o echipă care știe să se apere, se pare că nici măcar de-atâta nu mai avem habar. 2 lucruri mai am de remarcat, pe lângă faptul că ne-au dat grecii goluri câte n-au dat în jumătate din meciurile din grupe: primul – terenul lor arăta de parcă fusese devastat de cârtițe sau cineva își culesese cartofii cu o zi înainte de meci (să vedeți cum or să folosească asta drept scuză românașii noștri); al doilea – avem cei mai jenanți și stupizi comentatori posibili. Analfabeți, lipsiți de idei, cu aceeași mentalitate păguboasă care-i devenită deviză în fotbalul românesc: vreau o minune! Oameni buni, dacă 90 de minute n-am avut nicio ocazie, decât golul căzut din cer al lui Stancu (cred că ăla poate fi numit minune), ce mai vreți? Cum puteți acuza arbitrajul pentru trageri de timp sau prea multe faulturi acordate grecilor, cumva în alea câteva minute s-ar fi băgat mingea în ațe singură? Da, am primit gol din ofsaid. Și? Viața-i injustă, oamenii greșesc, am mers la Euro 2008 cu un gol marcat din ofsaid de Goian. Deci să nu ne mai plângem de milă și să punem osul la treabă – 2-0 e un scor periculos și fantezist, dar dacă mai avem 1% șanse să ne calificăm, să ținem cu dinții de ele!

Manifestul peretelui

E-o seară liniștită de noiembrie, se mai aud papuci de casă târâiți pe hol, câte-un bezmetic alergând probabil la bucătărie că i se arde mâncarea sau îi e dor de-o țigară, aceleași ciocănituri în ușă, ca-n fiecare seară. Nimic nu pare să dea peste cap feng shui-ul camerei 999, unde fetele stau liniștite și discută despre cât e de șmecher cel mai nou coleg sau cât de bine-i stă cu unghii false colegei de grupă. Dar nori negri și furioși se abat asupra destinelor celor 3 fericite de la 999, la propriu, căci altfel cum se explică apa scursă în spatele frigiderului, pe perete?

-Fată, iar e băltoacă pe jos, fată, ce Doamne iartă-mă, oare am lăsat apa minerală fără capac în frigider și s-a răsturnat când am închis ușa, iar acum s-a scurs?

-Hai, măi fată, n-are cum, probabil s-au dezghețat cuburile de gheață din congelator.

-Fatăăă, dar noi nu avem nimic în congelator!!!

Teroare, spaimă, ochi mirați și guri căscate, care e misterul? Că doar se întâmplă așa de vreo lună, o dată la mai multe zile apar pete de apă în spatele frigiderului. Nu cumva sunt fantome?

-Fată, nu cumva e de la colege? Că și ele au frigiderul lipit de peretele nostru, doar că pe partea ailaltă.

-Da, fată, sigur asta e, ia hai să rezolvăm problema asta. Eu zic să mergem la <boassa boșilor> să-i spunem de treaba asta, ce mama naibii. N-are rost să vorbim cu ele întâi, că ele sigur nu știu.

Zis și făcut, istețele domnișoare se duc la <boassa boșilor>, la fel de isteață ca ele, și îi povestesc pățania. Într-o clipită sunt toate la ușa camerei 1000, că doar deh, trebuie făcută dreptate. Peretele ăla prea stă ud și răcește, la o adică.

-Dă-te la o parte, trebuie să verific ceva, intră plină de curaj boassa. Ia uitați-vă în spatele frigiderului, nu cumva e dezghețat? Că e ud peretele colegelor.

-Tu, fată, dacă era dezghețat, apa se scurgea la noi pe gresie și ne-am fi dat seama că se dezgheață, nu s-ar fi scurs prin spate. La noi e uscat. Apa nu călătorește prin pereții laterali.

-A, da?! [Enigma rămâne încă nerezolvată. Poate un câine invizibil a făcut pipi pe perete, în plimbarea lui săptămânală prin camere. Sau poate pereții au plâns când și-au dat seama câtă prostie găzduiesc într-un spațiu așa mic. Sau poate li se dezghețase frigiderul.]

P.S.: Povestea este inspirată din fapte reale. Rezultatele ar putea fi dezastruoase dacă nu se găsește misterioasa sursă ce are ca efect umezirea peretelui. Se pare că și la mine în baie, când dau drumul la duș, curge apă pe gresie. Cred că e de la vecinii de sus, probabil se scurge apa prin tavan. Curios, că tavanul e uscat. Ba nu, sigur e de la vecinii de jos – se evaporă când se spală ei și se face băltoacă la mine. O fac intenționat, să fie inundație la mine. Nenorociții, am să le spun eu lor să nu se mai spele. Fac risipă.

Hotel al viselor pierdute

Stătea în pragul ușii, sprijinit în umărul drept, cu mâinile încrucișate, părul ciufulit și ochii scânteind nebunește. Rânjea la tine de parcă ai fi fost o căprioară pe care el, ca un lup înfometat, ar fi devorat-o într-o clipită. Îi vedeai dinții albi și ascuțiți și parcă simțeai cum se apasă în carnea ta și lasă urme pe care apoi încercai să le ascunzi cu fond de ten. Bineînțeles că apoi pleca în zori fără să-ți spună rămas-bun, dispărând cu zilele fără să-ți dea un semn de viață. Știai că asta avea să facă mereu, de aceea te opuneai încrâncenată încercărilor sale de-a te îmblânzi. Dar cedai, de fiecare dată cedai.

Pentru că-ți zâmbea frumos și te vrăjea cu-o singură privire; când te trăgea spre el să te îmbrățișeze, simțeai cum brațele lui te prindeau ca într-o capcană din care nu puteai să scapi. Nici nu voiai. Orice baricadă ridicai tu disperată în calea sa, el o dărâma cu forța unui fluviu învolburat, trecea de porțile inimii tale deschizându-le printr-o simplă atingere. Rațiunea ta striga în disperare să nu cedezi, să fii tare, aveai zeci de amintiri și vise născute în culorile blânde ale răsăritului, moarte în cenușa mizerabilă a amurgului, toate așteptând să le faci dreptate, să-l izgonești o dată pentru totdeauna.

Dar n-o făceai, din simplu motiv că-l iubeai, cu vorbele frumoase, dar goale, cu sărutările fierbinți și dureroase, privirile provocatoare și grimasele răutăcioase. Îți spusese din start că nu te iubește, că te vrea doar pentru că ești frumoasă, vedea adânc în sufletul tău și știa sacrificiul constant pe care-l făceai ca să-l ții alături de tine. Știa bine că n-ai să-l alungi niciodată, de aceea pleca singur pentru a rătăci înapoi în brațele tale. Poate că te și iubise, cândva, în modul său egoist și suspicios, dar nu pentru mult. Pentru că îi era teamă să se ofere ție trup și suflet, ca nu cumva să rămână pe veci legat de amintirea ta.

Pentru el, începuse neserios și continua pe aceeași linie, încerca să nu oscileze pentru că era convins că nu merită să fie iubit. Și totuși, tu-l iubeai; în sufletul tău, interesul trezit de el se transformase încet încet în dragoste chinuită. Te credeai în sinea ta o femeie sigură de ea și mândră, dar de fapt erai o tânără neputincioasă, rănită din greșeală de-o săgeată otrăvită. Nu înțelegeai de ce nu-l puteai da naibii, să-l zvârli în cel mai întunecat colț al minții tale și să-l încui acolo pe veci, pe imaginea lui să se-aștearnă praful și nici măcar în zilele ploioase în care obișnuia să te caute să nu-ți aduci aminte de el.

Ploaia să-i înece amintirea cum el îți îneca dragostea cu venin și sarcasm. Cu cât te arătai mai tandră și afectuoasă, cu atât câștiga putere asupra ta. Erai conștientă de ce făceai și ți-ar fi plăcut să te zbați, dar mâini invizibile ți-acopereau gura și te împiedicau să scoți vreun cuvânt. Te mulțumeai să-l privești pe sub genele negre, cu ochii umbriți de-o speranță ce se făcea tot mai mică, dar nu dispărea niciodată. Îți scăpa printre degete și te întrebai cum e posibil, simțeai că există ceva în sufletul lui ce-l îndrepta mereu spre tine, dar nu reușeai să-i prinzi sufletul pe veci. Era prea rapid, prea nesigur.

Hotelul lui. Hotel al viselor pierdute – al speranțelor deșarte și al dorințelor neîmplinite. Asta erai pentru el, un vis pierdut în negura nesiguranței, ceva prea bun pentru ca el să creadă-n existența ta și prea adevărat ca să-ți reziste până la capăt. Îi era frică să te piardă, dar îi era frică să te aibă. De aceea pleca mereu, intuind că nu avea să găsească niciodată ce-și dorea, dar având un loc unde să se întoarcă, o ușă la care să bată și un suflet pe care să-l admire doar cu ochii închiși. Ba da, te iubea în felul lui, nebun, trist și nefericit. Iar tu știai. De aceea lăsai mereu ușile descuiate. Ale casei și inimii tale.

Karma există. Conduce un 4×4 și m-a călcat pe mână

De când eram de-o șchioapă (da, incredibil, am fost și eu micuță, cândva), mama îmi tot repeta că nu-i frumos să râzi de alții, să faci mișto de oameni sau să te amuzi când cineva cade în public sau face vreo altă trăsnaie. Bineînțeles că nu s-au lipit de mine aceste vorbe, deși încerc, cât de cât, să nu râd în hohote când văd câte-un incident care-n mod normal ar trebui să mă determine să sar în ajutorul persoanei. Prima reacție este să râd, nu știu de ce, probabil în cap la mine, piticii dansează în jurul focului și se tăvălesc pe jos de râs ca-n Tom și Jerry atunci când unul dintre ei se împiedică și se rostogolește sau pur și simplu cade peste vecinul din dreapta, provocând efectul domino.

”Fii atentă, dacă mai râzi de alții, o s-o pățești și tu!” – tipica amenințare care nu mă speria niciodată și care, în continuare, mă face să zâmbesc, vinovată, deși mi s-a întâmplat de multe ori să o pățesc și mai frumos decât cei de care am râs. Să nu credeți de-acum că-s super răutăcioasă și mă amuz de răul altuia – dar mi se pare extreeem de comic să văd cum cineva-și pierde echilibrul și se ”varsă” pe scări sau pe trotuar. Să fim serioși, toată lumea se uită la filmulețe pe youtube și moare de râs când vede câte-o gimnastă cum pică de pe calul cu mânere sau vreun model care-și împleticește picioarele pe podium.

Dar zilele astea au fost prea de tot. Mai întâi, mi-a trebuit să râd de Alex. Coboram împreună scările și discutam, fără să ne uităm pe unde călcăm. Cel puțin el, care-a ratat o treaptă și și-a pierdut echilibrul, cât pe ce să cadă-n fund. Bineînțeles că am început să râd în hohote, dar nu m-am oprit aici. A trebuit să-mi vină brilianta idee să-l imit. Și dacă nu m-ar fi ținut de mână în clipa aceea, cred că momentul meu ar fi fost de tot hazul, căci piciorul drept îmi alunecase și nu mai aveam mult până-mi transformam genunchii în tălpi.

Am încercat, foarte serios vorbind, să nu mai fac asta și să fiu cuminte – nu mi-a ieșit prea bine; ieri, la seminarul de literatură franceză, înainte să înceapă ora, una din colege a pătimit din cauza unui scaun stricat și și-a pierdut echilibrul, norocul ei fiind că o altă colegă a prins-o la timp de mână și nu a căzut atât de tare. Am râs pe înfundate, bineînțeles, încercând să-mi stăpânesc amuzamentul și să fiu serioasă. Cert este că vulpea cu 100 de perechi de ochi m-a văzut și, din același motiv stupid – scaunele din amfiteatrul ăla sunt blestemate, alunecoase și periculoase – m-am trezit la parter, căzută între bancă și rândul de scaune, încercând să mă ridic, prăpădindu-mă de râs.

”Domnișoară, ești bine acolo?” – dl profesor încerca să vadă dacă mai trăiesc, iar mâna mea triumfătoare ce se balansa deasupra băncii putea să spună doar un lucru: ”I’m aliiiive!!”. Desigur că lumea a râs, eu cel mai mult dintre toți, dar nu mă gândeam că urmările vor fi așa dureroase. Momentan, nu pot să-mi țin mâna stângă pe lângă corp, pentru că am două vânătăi cât două capace de bere, nu pot să dorm pe partea stângă și nu pot să mă sprijin în ea atunci când încerc să scriu. Minunat, nu doar că m-am dus cu ”roatele-n sus”, dar a trebuit să încerc eu să mă salvez în ultimul moment și să mă agăț cu stânga de scaun, reușind să-mi prind antebrațul între acesta și banca din spate.

Morala: nu râdeți de alții decât dacă sunteți lipiți de scaune sau deja întinși pe jos. A, și nu încercați ”cascadoriile mele” acasă – o să vă doară.