Kafka pe malul mării

Sunt cărți pe care ești obligat să le citești. Sunt cărți pe care le alegi singur, în funcție de gusturile tale, și care-ți încântă fiecare secundă pe care o petreci răsfoind foile încărcate de cuvinte. Sunt cărți care te păcălesc cu o copertă și un rezumat genial și pe care le termini de citit doar pentru că nu-ți place să lași lucruri neterminate. Sunt multe tipuri de cărți, dar cele cu care mergi la sigur sunt cele pe care ți le mai recomandă unii prieteni sau ți le împrumută. Și când le citești pasiunea în ochi și vezi ce zâmbet li se agață de urechi atunci când îți dau cu împrumut bucăți din fericirea lor, n-ai cum să nu pornești la drum cu entuziasm. Acesta este și cazul de față, când o prietenă bună mi-a împrumutat o carte scrisă de autorul ei favorit: Haruki Murakami. Adept al ideii că Totul pe lume este o metaforă, Murakami creează un univers incredibil, ce îmbină fantasticul și realul, înțesat de personaje captivante.

Până acum nu-mi picase în mână nicio carte a acestui autor, pentru că m-am ocupat mai mult de scriitorii ruși, francezi, englezi sau români; dar de-acum încolo am să iau de la un capăt la celălalt opera acestui scriitor japonez atât de popular – pe merit! – pentru că are un stil extraordinar de a prinde cititorul în mrejele poveștii și a-l ține într-o permanentă tensiune, sufocantă pe alocuri. Totul ține de imaginație. Responsabilitatea începe odată cu imaginația, Murakami inovează prin felul credibil în care îmbină cele 2 planuri ale poveștii – realul și fantasticul, astfel încât ne lovim de personaje cât se poate de realist construite, dar aproape toate cu un surplus de imaginație și o capacitate înnăscută de a vedea ceea ce, în mod normal, n-ar trebui să vadă.

Labirintul este un motiv intens exploatat în roman – Există o lume paralelă cu cea în care trăim noi. Poți să intri în ea într-o anume măsură și să te întorci teafăr. Dacă ești atent. Dar, dacă depășești un anumit punct, nu o mai poți părăsi. Nu îți mai găsești calea înapoi. E un labirint. De aceea numeroasele întâmplări prin care trec Kafka Tamura și Nakata – eroii principali, se raportează la realități diferite și, aparent, incompatibile. Pot părea vise, amintiri sau jocuri ale imaginației, cert este că se împletesc atât de natural cu faptele de zi cu zi și cu acțiunile care se regăsesc și în viața noastră, a cititorilor, încât rațiunea se obișnuiește rapid cu „neobișnuitul” curs al vieților celor doi.

Tânărul erou, a cărui poveste se desfășoară în paralel cu aventura bătrânului Nakata, pleacă în lume ca să se găsească pe sine, să-și înțeleagă propria viață, destinul și să evite o profeție. Independența pe care vrea s-o dobândească este simbolul reușitei, al evadării, al evitării unui destin scris în frunte pe care el încearcă din greu să-l facă să dispară. Dar spre final, chiar el va constata că Să ai un obiect care simbolizează independența te poate face mai fericit decât dacă ai avea independența însăși. Deși aparent fără legătură, Kafka și Nakata au aceeași misiune, același țel, pe care nu-l pot atinge decât la întretăierea dintre două lumi; pânza complexă a poveștii, formată din multe alte istorioare, este unul dintre principalele motive pentru care Murakami merită citit.

Și vine un timp când…

…te transformi din copilul cu zulufi, care se chinuie să rămână treaz toată noaptea ca să-l prindă pe Moș Crăciun în flagrant, în tânărul care știe că Moș Crăciun există în fiecare dintre noi în momentul în care oferim un cadou, fie el un sărut sau o urare de bine, un ceas sau o carte bună.

…schimbi rolul cu părinții și le ascunzi cadouri sub brad, așteptând cu nerăbdare prima reacție pe care oricum o ratezi, pentru că ei se trezesc devreme, iar tu amâni alarmele, ca să mai profiți de pătuțul cald din care nu te-ai ridica nicicum.

…aștepți vacanța mai degrabă pentru adunările cu prietenii care se tot întorc acasă, decât pentru timpul liber pe care ai promis că-l vei folosi în mod util.

…indiferent de religie sau credință, știi că spiritul Crăciunului nu constă neapărat în a ține post sau a te duce la biserică, ci în a oferi zâmbete și clipe de neuitat celor care te înconjoară, în a-ți deschide mintea pentru a accepta, fără frică, ideea că oamenii sunt diferiți și trebuie apreciați pentru curajul de a se menține pe poziții, atunci când curentul încearcă să-i tragă cu putere în vale.

…dorul de-o persoană te roade atât de tare că-ți vine să rozi la rândul tău pereții, ca un iepuraș căruia i-au crescut prea mari dinții pentru că n-a avut nimic de ros. Și cu cât crește dorul, cu atât știi că va fi mai frumoasă ziua revederii.

…te-ai săturat de colinde încă de dinainte de Crăciun, pentru că ai avut colegi „binevoitori” la cămin care te-au tocat zilnic cu „Împodobește, mamă, bradul”. Dar „Merry Christmas”-ul celor de la Gotthard îți ține de urât oricând, chiar și când nu-i sărbătoare, căci rock-ul e mereu prima opțiune, că e ploaie sau ninsoare afară.

…ești așa melancolică din cauza timpului care trece atât de repede, că ți se pare că orice baladă vorbește despre tine și că viața ta a fost deja trăită de zeci de ori, de alți artiști cu mii de fani. Și-atunci deschizi brațele și închizi ochii, ca să fii una cu toți cei care s-au identificat cândva în versurile lui Bon Jovi sau Frank Sinatra.

…te reculegi și-ți dai seama că n-ai timp să stai supărată, pentru că totul are o rezolvare, iar ceea ce nu poți rezolva, poți foarte bine ignora sau învăța să accepți.

…te adaptezi imediat la orice situație, pentru că perioada asta te face să fii mai pozitivă și te ajută să treci cu mai multă ușurință peste diferite probleme.

…te-ai uita ca un copil la desene animate, dar te analizezi în oglindă și vezi că ești aproape cât bradul de înaltă, deci trebuie să-ți mai schimbi gusturile. Dar e Crăciunul, iar ție-ți place să te uiți la „Tom și Jerry”, așa că o dai naibii de treabă și te-apuci să cauți pe Youtube episoadele preferate.

…mănânci tot soiul de mâncăruri și dulciuri, pe care în timpul anului nu le savurezi cu atâta poftă, dar care acum par cele mai bune de pe pământ.

…ai tăi fierb vin și mama îți umple jumătate de cană, iar tu râzi și mai ceri, pentru ca ea să mărească ochii, surprinsă, crezând că nu poți să duci atâta. Eventual te alegi și cu vreo poreclă frumoasă care face trimitere la drojdie.

images

…complotezi cu fratele, pe care uneori l-ai trage de urechi, cumperi cadouri pe ascuns, te pitești în pod și urmărești anime-uri ore în șir, având un pomelo în față sau sărățele pe care cu o seară înainte le-ai prăjit un pic cam tare.

…se presupune că trebuie să fii bun și plin de iubire, dar reușești, prin încăpățânare și orgoliu, să-i rănești tocmai pe cei care nu trebuie. Și te simți uscată pe dinăuntru, până când fulgi cad încet și-acoperă o ceartă stupidă, pregătind terenul pentru clipe frumoase.

…înveți să respecți ce cred alții, să nu încerci să le bagi pe gât propriile idei, din vanitate mascată sau pentru că tu crezi că știi ce-i bine.

…îți place să vezi flăcări dansând, în priviri sau în sobă, dintr-un chibrit aprins sau o vorbă aruncată o săgeată.

…ți-ar plăcea să fugi în celălalt capăt al lumii, ca să vezi cum se sărbătorește Crăciunul acolo, să-ți dai seama că ești mai legat de oameni decât crezi și să te întorci mai sigur pe tine și mai deschisă la minte.

…iubești atâta de tare, că simți lama de cuțit care îi străpunge lui inima atunci când cuvintele lovesc mai rău decât un bici. Și-atunci strângi din dinți și-i dai, telepatic, forța necesară să riposteze și să zâmbească iar, irezistibil și sigur pe sine.

…ți-ar plăcea să ții un jurnal pentru că în fiecare zi parcă se întâmplă ceva special, dar tu n-ai timp să scrii, căci ești trasă în vâltoarea orelor din care nu ieși niciodată întreagă.

…nu știi cum să faci rost de zăpadă așa că-ți rogi prietenii de prin alte zone ale țării să-ți trimită și ție o cutie dacă la ei ninge.

…urmează o ploaie de îmbrățișări când te întâlnești cu oamenii pe care nu i-ai mai văzut de mult și care ți-s atâta de dragi.

…ți-ai dori să fii un elefant, ca să-i prinzi pe unii cu trompa de gât, ca în „Tom și Jerry”, și să-i trântești  de pământ, când în dreapta, când în stânga. Dar e Crăciunul și te abții, mai mult pentru că dorința îți e imposibil de realizat decât pentru spiritul de bunătate specific acestei sărbători.

…te simți de parcă mergi cu spatele pe o cărare îngustă și ai picioarele încătușate, dar nu știi pe unde s-o apuci, într-atât e de mare dezorientarea. Noroc de vocile care te strigă de la capătul drumului și-ți spun să te mai ferești de bolovanii din drum, pentru că în asta constă Crăciunul, să dai o mână de ajutor celui care are nevoie, iar el să te răsplătească cu un zâmbet.

…nu te poți abține să nu compari prezentul cu trecutul, ca să observi cu bucurie că ai avansat, că ești mai capabilă decât anul trecut, mai încrezătoare și mai iubită. Trendul ascendent se poartă oricând, nu doar la final de an, dar ca bilanț, e bine să știi mereu de unde-ai plecat, unde-ai ajuns și încotro te îndrepți.

…doar eu și tu suntem noi, nu eu, tu și alții.

…ca o adăugare de ultim moment, îți vine să-ți bați prietenul c-o creangă de brad, că n-avem zăpadă, până rămâne creanga cheală și el e mort de râs, pe covorul roșu.

Clipe străvezii

Valurile mângâiau țărmul și tălpile care ți se afundau în nisip; nici vorbă de urme, totul era șters cu jind, chiar gelozie, pentru că eu nu te vedeam decât pe tine. Te urmăream din priviri și mă rugam să te întorci, o clipă doar să-ți mai văd ochii ațintiți asupra mea, să simt că am avut pentru ce lupta, deși n-am câștigat. Nu te-am câștigat. Odinioară, cerul era de-un albastru mai pur, spuma era albă și ne împodobea ca o ghirlandă, soarele ardea și arunca săgeți pretutindeni, raze aurii ce se pierdeau pe fundul mării sau în părul tău blond, în nisipul fierbinte sau în voalul fustei mele. Ți-am promis atunci că n-am să plec, mi-aș fi dorit să fi rămas acolo pe vecie, înlănțuiți într-o îmbrățișare dureroasă; m-ai strâns atât de tare, de parcă ai fi vrut ca brațele tale să mă absoarbă cu totul. Dar n-au făcut-o: eram în continuare două corpuri distincte, cu jumătăți de suflete ce tânjeau să se întregească. Aveam speranțe în ochi și roșeață în obraji, era apogeul, nu credeam că am să cad vreodată de pe locul ce-l consideram al meu.

541733_425023184234041_1565260294_n.jpgd

Țin minte cum mi-ai pus un sărut în palmă și mi-ai promis că va rămâne imprimat acolo și-i voi regăsi dulceața ori de câte ori vom fi departe unul de celălalt, apoi mi-ai luat cealaltă mână în mâna ta și ai strâns-o cu gingășie, puteai fi tare atent când voiai să fii. Dar pasiunea când se dezlănțuie, nu mai ține cont de barierele firii și trece ca un uragan, zdruncinând omul din rădăcini. Aveai momente de genul, când ți se întunecau ochii și păreau cărbuni aprinși, știam atunci că ești prins într-un zbucium istovitor, din care ieșeai mereu înfrânt. Pierdeai mereu, în fața ta. Te interiorizai și ridicai ziduri în preajma ta, pe care eu mereu mă cocoțam, ca apoi să sar și să-mi mai rup o mână, un picior. Dar se merita, pentru că ți se topea garda când vedeai ochi mari și negri pironiți asupra ta. Până la urmă cedai și pierdeai și-n fața mea. Te pierdeai.

cute-pictures-wallpapers-d-cute-wallpapers

Dar bula de fericire s-a spart, probabil razele soarelui erau mai dăunătoare decât aș fi crezut. M-am trezit fără tine, așa, deodată; parcă nici cerul nu mai avea culori, copacii nu mai răspândeau mirosul bobocilor abia deschiși, nici măcar muzica nu mai reușea să mă înfășoare în mantaua dulce a uitării. Mi-ai zis că așa se întâmplă, asta-i viața, ba ai mai fost și sadic, ai avut ca martori un soare știrb și nisip murdar, năpădit de alge zbârcite. Ai fost direct, mi-ai explicat că nu se mai poate. Te temeai că am să plec, dar ai ales s-o faci tu înainte, ca să suferi mai puțin. Te-am rugat să te răzgândești, dar nu te-am pus pe gânduri nici măcar un pic. Decizia era luată, doar de tine, de aceea ai putut să pleci întreg de pe câmpul de bătălie. Sau așa ai crezut. Pentru că rana mea urma să se vindece, căci aveam grijă de ea, pe când tu ți-ai ascunseseși pe-a ta sub un maldăr de frică și orgoliu prostesc; n-avea să se vindece niciodată, ci urma să putrezească în tine până ai fi avut curajul s-o lași să se usuce la soare. Același soare care, odată, ne-a mângâiat pe amândoi.

Te-am văzut, te-am scris, te-am ucis

Se presupune că te plimbi bulversat pe stradă, fără să ții cont de ploaia care te udă până la piele, și te îndrepți spre… nici tu nu știi unde. Deodată, vezi că pe jos stă aruncat un caiet, pe care însă picăturile îl evită în mod straniu. Sunt bălți în jurul lui, dar coperta neagră cu litere albe este uscată, ba parcă te și ademenește. Ridici caietul și vezi că are deja un nume: Death Note. Sau Desu Nôto, pentru cunoscătorii de limbă japoneză. Citești ce scrie pe interiorul copertei și-ți dai seama că-s instrucțiuni pentru o armă letală: tot ce trebuie să faci este să știi să scrii și să asociezi numele persoanei cu figura acesteia, pentru ca victima să fie inconfundabilă, să nu moară altcineva cu același nume în locul persoanei menite cu adevărat să dispară de pe fața pământului. Rețeta e simplă: infarct. Dar dacă ai tu mai multe idei și scenarii de-ale lui Hitchcock în minte, îți poți face de cap programând moartea victimelor, cu amănunte și ora exactă, tot tacâmul. Și-atunci ce faci? Lași acolo caietul și-ți vezi de drum, îl arunci într-un coș de gunoi sau începi să te joci de-a zeitatea? Sau de-a demonul? Ai începe să-ți elimini vecinii maneliști sau profesorii care dau prea multe teme, ori poate șeful?

Nu știu voi ce-ați face, nu vreți să știți ce-aș face eu, dar avem ocazia să vedem ce face Light Yagami. Un student extrem de conștiincios, ce visează să devină procuror și să bage după gratii toate scursurile pământului; când ai legea de partea ta, n-ar trebui să te mai folosești de ajutor divin/demonic. Dar și legea are limitele ei. De aceea Light se decide, mai în glumă, mai în serios, la început, să ia legea în propriile mâini; îndrumat de Ryuk, un shinigami (zeu al morții) ce vine cumva la pachet cu acest caiet supranatural, Light începe să extermine criminali aflați în libertate, potențiali asasini sau răpitori, tot soiul de infractori pe care justiția, neputincioasă, nu îi poate pedepsi. Jocul începe să îl prindă din ce în ce mai tare, până când poliția începe să suspecteze că ceva necurat se petrece în cazul acestor morți subite, răspândite la nivel mondial. Cu ajutorul unui investigator foarte misterios, L., cercul suspecților se restrânge, astfel încât Light se vede nevoit să facă tot posibilul pentru a fi prins. Dintr-o misiune de eliminare a răufăcătorilor de pe glob, visul lui Light se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica.

A fost greu să țin cu cineva, pentru că ambele minți sunt sclipitoare, plus că aparențele sunt înșelătoare, surprizele apar de unde nu te aștepți, iar scenariul oferă răsturnări de situația extrem de tensionate. Cred că am avut totuși un preferat – Ryuk, pentru că el încearcă să fie imparțial, deși umblă doar în compania lui Light. Recunosc, rânjetul ăla ce-i dezvelește colții de coșmar și fața aia albă cu ochi ieșiți din orbite m-au cam băgat în sperieți, dar personajul în sine este fain creat – nu e un personaj activ, în sensul în care ia decizii sau inițiază acțiuni, dar e ca o umbră a lui Light și cumva, îl influențează. Oricine ar fi, dat fiind felul în care arată. Chiar așa, scenele în care apar cei doi sunt geniale din punct de vedere al efectelor – Ryuk, cu toată înfățișarea lui de demon scăpat din gurile iadului, se potrivește perfect în peisaj și nici nu zici că e imaterial. Dacă v-am stârnit curiozitatea și interesul, filmul e divizat în două părți, ambele produse în același an, 2006 – la fel și animația.  Aș recomanda vizionarea filmului prima oară, la fel cum fac și când recomand ecranizări ale romanelor – așa că dați-i bice, flăcăi, vă așteaptă un film (eventual o animație) super!

A fost odată…

Povestea încep clasic – cu A fost odată. Continuarea e tot ca-n basme: obstacole depășite, momente grele, mult mai multe momente frumoase, prieteni de nădejde și ajutoare, prințul o vrăjește pe prințesă. Dar finalul? Ce facem cu finalul? Că-i departe de a fi clasic. Pur și simplu nu există… Sau cel puțin nu s-a scris încă, pentru că timpul e darnic. Și-n fiecare zi, povestea mai întoarce o pagină.  Asta e a 8.036. Ei tot scriu la povestea lor de 22 de ani.

Și tot adaugă personaje – rând pe rând, în poveste au apărut o fetiță moțată, care momentan arată ca renul Rudolf din cauza răcelii, și un băiețel dolofan, pe care surioara lui nu-l mai poate trage de urechi fără teama de a fi luată pe sus și agățată cu un cârlig de balustrada balconului, că deh, e înalt brăduțul, îl întrece acuși pe tata. Nici animăluțele nu au întârziat să apară, familia a început să-și mărească numărul copios și acum se mândrește cu 3 pisici și 3 căței. Zoo, ce să mai, dar atmosfera e de vis. Pe bune, cu cât sunt mai multe suflete într-o casă, cu atât sunt amintirile mai frumoase și timpul trece mai plăcut. De aceea aștept cu nerăbdare să ajung acasă și mereu îmi place să știu că am unde mă întoarce. În locul unde am totul, în paradisul sădit de ei și crescut cu grijă, construit cu trudă și întreținut cu dragoste. Își spune și dorul de casă cuvântul, dar mă număr printre fericiții tineri care se înțeleg de minune cu părinții și nu mi-e rușine să spun că ei îmi sunt prieteni, jurnal, profesori.

Povestea nu mai e despre un tip arătos și șmecher care încerca (și a reușit, după cum se vede) să cucerească o tânără frumoasă și  puțin timidă, ci despre un cuplu care a mers de mână pe-un drum cu spini și petale, prin furtuni și zile cu soare, pe câmpii înverzite și prin nisipuri mișcătoare. Sper (știu) că și norocul l-am moștenit, nu doar genele bune, iar viețile noastre vor fi la fel de pline de culoare alături de viitorii parteneri. (la frate-miu se pune și motorul în cadrul familiei, cer scuze pentru memoria proastă).

Ce-aș mai putea să vă urez decât multă sănătate? Ați urcat atâtea trepte spre infinit încât știți deja că după o zi proastă, vine una bună, după o veste tristă, urmează bucurii, plus că aveți două minunății de copii, pe cât de adorabili, pe atât de inteligenți și modești (vom reveni asupra acestui aspect cu alte ocazii, e totuși povestea voastră) care vor avea grijă ca voi să zâmbiți, chiar și atunci când veți avea mai puțini dinți. Și-o să fim noi părinți pentru voi și vă vom îngriji. Că de-asta suntem o familie, ca să trecem peste toate împreună! La mulți ani, părinții mei iubiți! Nu există cadouri suficiente pentru voi, n-am destulă putere în brațe cât să vă cuprind și să vă strâng, să vi se lipească sufletul de-al meu, toate urările de bine se îndreaptă către voi și cele mai frumoase gânduri!

Semnat,

Fiica voastră care vă iubește și vă duce dorul, Mona. A.K.A. Rudolf