Prizonierul fericit

Mi-e frică de ochii ei. Pot fi cea mai minunată binecuvântare, norocul pur, dar pot deveni amenințare și blestem. Din ei răzbat cuvintele atunci când tăcerea ne îneacă, din ei curge liniștea atunci când cuvintele sunt multe dar nu spun nimic; cele mai profunde dialoguri le purtăm când mă las ghidat de luminițele din ochii ei, sclipiri aurii în irisul verde. Nu cred în super-eroi, dar ochii ei știu că ar putea să salveze lumea, cel puțin pe-a mea; nu sunt ei, nu e lumină, nu e viață, s-a zis cu mine. Și spui că mai sunt și alte fete, ce-are atât de special asta? Ei bine, pot fi mii și milioane, niciuna nu are ochii ei, care râd în ploaie și zâmbesc la nori, care-mi dau încredere și-mi sporesc puterile. Îmi place să stau noaptea târziu, să mă uit la ea cum doarme – nu, nu-s stalker, sunt iubitul ei, am voie – parcă nici n-o recunosc uneori, fără ochii larg deschiși, într-atât mă hipnotizează; până n-am văzut-o ațipită lângă mine, nici n-aș fi crezut că se odihnește, cu obloanele trase peste ferestrele cu rame verzi. Cel mai mult ador felul în care îi strălucesc ochișorii când mă alintă, mai ales când îmi zice elefănțel; nu c-aș fi gras, chiar deloc, pur și simplu ne place să ne dăm porecle în funcție de animațiile pe care le vedem împreună, suntem copilăroși, nu?

E jucăușă, năzdrăvană ca un copil hiperactiv, dar când ceva o supără, parcă se și aud tunete în cer, iar ochii i se întunecă imediat; își strânge pleoapele de parcă-i Clint Eastwood și reflexele aurii dispar, lăsând loc unui verde supărat. Cel mai rău e când motivul nervilor sunt eu – că am făcut ceva intenționat sau nu, întotdeauna reușește să mă intimideze cu privirea-i pătrunzătoare. E un foc sumbru, care mocnește în pupila ei neagră ca noaptea, ce amenință mereu să-i acapareze irisul fragil atunci când răutatea ei iese la suprafață; nu e malefică, dar e suficient de crudă cât să mă străpungă neîncetat cu priviri pline de reproș, cu ochii aceia care par mereu gata să arunce asupra mea o vrajă antică. Pe drumul îngust pe care avansăm unul spre altul, lansând săgeți și parând cuvinte, sfârșim mereu prin a arunca scuturile și armele, pentru a ne zâmbi și face cu ochiul, strângându-ne apoi în brațe. Și-apoi fugim împreună spre nicăieri, spre locul în care nu se-aud alte voci sau alte inimi, pentru ca tot spațiul acela gol să-l umplem cu gesturi tandre, cuvinte de dragoste și priviri pătimașe. Vagabondăm pe străzi nepavate, pe lângă ziduri reci, prin grădini abandonate, unde sălbăticia din ochii ei se simte ca acasă.

Pentru următorii 100 de ani aș putea să stau și s-o privesc, rătăcind în abisul ochilor ei mari, dulci-amărui, cu riscul de-a mă pierde pe veci, ca într-un labirint din care n-aș putea ieși decât nebun. Sau pe scut. Nu există stare pe care ochii ei să n-o poată reflecta într-un fel anume, mă face să mă simt neajutorat sau cel mai capabil, mă aruncă în disperare și tot ea mă salvează, clipind ca un fluture care abia-și dă seama că are aripi. Și e frumoasă, vai, cât e de frumoasă! dar ochii eclipsează tot, parcă toată perfecțiunea ei se trage din lacurile verzui în care mă oglindesc. Furioasă, veselă, tristă sau îmbufnată, n-am decât o singură șansă cu ea: să mă predau în fața ochilor care mă dezbracă de păreri sau gânduri, ca să-mi poată vedea mai bine în suflet. Era întuneric, dar ea a făcut lumină; și nu doar lumină, a pictat totul în culorile trăirilor viitoare, știind parcă ce nuanțe vor avea iubirea, dezamăgirea sau entuziasmul. Am cerut un semn și am primit-o pe ea, [cel puțin așa îmi place să cred]. Ce zace înăuntrul ei e un mister pe care nu-l văd decât pe bucăți, când mă privește pe sub genele lungi sau când se trezește, dimineața, cu somnul cusut de pleoape.

Ochii ei ar trebui să fie ilegali, ochii ei de tigroaică neîmblânzită, cu unghii ascuțite, mascate de pernițe moi.

317347_582241855143379_780163222_n

Nani

Erau doi copii frumoși, cu bucle negre și ochi închiși la culoare, ce se țineau cu degetele mici și grăsuțe de marginea leagănului pe care mama-l împingea încetișor cu piciorul, în speranța că vor adormi, deși se vedea clar că ei n-aveau chef de așa ceva. Rânjeau necontenit spre mama lor de parcă era luminișul unde, mai târziu, aveau să se ascundă; nu reușeau mereu să exprime ce voiau, mai mult bolboroseau decât se făceau înțeleși, dar ea părea mereu să știe ce vor ei să spună, le ghicea gândurile de parcă le-ar fi citit pe un ecran lipit de frunțile lor mici și senine. Frunți pe care nu treceau umbre de supărare sau necaz, frunți ce nu cunoșteau încă poverile sau durerile atât de adânc înfierate în carnea oamenilor. Aveau un fel special de a-și ridica capetele ciufulite și ochii măriți de surpriză spre mama lor, atunci când tonul ei prevestea puțin ceartă, reușind mereu s-o înduplece și s-o facă să uite de boacănele abia comise. În seara asta, ea le citea povestea lor preferată, despre trenul în care toți copiii se îmbarcau pentru a ajunge în orașul viselor, unde orice era posibil și nicio dorință nu rămânea nesatisfăcută.

Și aripi se deschideau larg și învăluiau copiii, legănându-i până genele cădeau, îngreunate, peste ochii plini de vise…

magicsmoke

Nu existau bandiți în povestea asta, nimic nu tulbura bucuria mută a unui oraș magic, ascuns la granița dintre cer și mare, era cu adevărat un paradis, în care intrai zburând de mână cu noaptea și plecai cu ochii larg închiși. Acolo-și ducea mama copiii, seară de seară, veghind asupra lor din fotoliul cam zdrențuit în care stătea îngrămădită, sub o cuvertură purpurie; în timp ce ea își omora mintea calculând cum să-și gestioneze mai bine puținii bani pe care-i avea, ei zburdau fericiți sau se lăsau purtați de valuri, spre stele. Ea nu i-ar fi lăsat nicicând să știe că viața are și o față urâtă, care te lovește mai abitir când ești la pământ, nu era vina lor că steaua ei nu era norocoasă, spera doar ca micuții să nu-i împărtășească destinul. Îi plăcea să-i privească dormind, cu gurițele întredeschise și mâinile tresărind dulce când o aripă de inorog îi atingea în zbor, și își făcea planuri despre cât de fericiți vor fi ei, nici prin cap nu i-ar fi trecut că avea să fie altfel. Îi era mai ușor să-și abandoneze propriul vis, de-a fi o mare scriitoare, decât să scape printre degete bula de fericire în care își dorea ca ei să crească.

Și norii priveau cu drag spre mansarda veche în care mama își depăna amintirile, pe foi invizibile, cu penița înmuiată în secunde..

Sunt lucruri care n-ar trebui să fie permise în circuitul normal al lumii – oamenii n-ar trebui să piară fără să iubească, iar părinții n-ar trebui să-și piardă copiii, niciodată. Ploaia care-i bate în geam nu are nici pe jumătate furia șuvoaielor care-i brăzdează obrajii, ravagiile naturii sunt mărunțișuri pe lângă un suflet răvășit; stă tot acolo, în fotoliul acum și mai jerpelit, legănând în neștire un balansoar gol. Părinții sunt cei mai puternici zei, dar nici măcar ei nu pot câștiga mereu în fața capricioasei sorți; și totuși, lângă pervaz, stă sprijinit un tânăr brunet și impunător, cu umeri lați și ochi întunecați, trăsături asprite de durere, dar frumoase în continuare. El e acolo și vrea s-o ajute, inima lui e sfărâmată, dar pentru ea se ține tare; ea știe asta și ar vrea să-i mulțumească, dar durerea o strânge de gât. Asta ar trebui să facă, să se întoarcă spre el, să-i plângă pe umăr, dar să nu-l îngroape și pe el odată cu cel mort pe front; o jumătate de vis e mai bună decât nimic, mai ales atunci când e ruptă din propriul suflet.

Dar ea stă în continuare cu privirea pierdută, strângând în mâini depeșa morții, întrebându-se mereu „De ce?”… Dacă și-ar fi văzut visul cu ochii, ne-ar fi întrebat și pe noi, așa, a rămas doar o poveste fără răspuns, între alte mii de tristeți pierdute. 

Lupul de pe Wall Street

wolf-of-wall-street-trailer

Scorsese îl are la inimă pe Leo, se vede asta cu ochiul liber, în ultima decadă, cei 2 au avut 4 colaborări, dintre care 2 soldate cu multe Oscar-uri, una cu milioane de fani, iar una concurează acum la premiile Oscar. Probabil că până și Scorsese e deranjat de faptul că Leonardo DiCaprio, fără doar și poate unul dintre cei mai mari actori de la Hollywood, nu câștigă blestematul ăla de Oscar pentru cel mai bun actor – nu că n-ar avea talent, ca dovadă mulțimea de nominalizări, dar se pare că-l cam urmărește ghinionul – vedeți cazul lui Peter O’Toole. De aceea îl tot propulsează spre stele, oferindu-i producții geniale, în care să strălucească prin rolurile sale. La urma urmei, și premiile astea s-au dat de multe ori total aiurea, celor mai puțin merituoși nominalizați, dar ăsta e sistemul, Oscar-ul te face să arăți ca șeful de promoție. Sper ca măcar anul acesta, Leo să ia premiul cel mare, căci dacă nici o performanță ca a lui, întinsă pe 3 ore în care n-ai timp să răsufli, într-atâta e de captivantă și alertă, nu câștigă, atunci pentru ce mama naibii mai există premiile astea?

Ce m-a impresionat cel mai mult la acest film de-mi vine să-l recomand și oamenilor de pe stradă? Bineînțeles că DiCaprio, e evident, dar foarte aproape de prestația genială a fost umorul. Scenele de mai jos sunt doar 2 dintre multitudinea de faze comice:

wolf-of-wall-street-img04-613The-Wolf-of-Wall-Street-Trailer7a

Vă spun sincer, n-am mai râs cu atâta poftă de mult timp, filmul începe pe o notă comică și continuă așa până la final, ca dovadă că au existat multe momente când toți din sală râdeau în hohote – totuși, dacă aveți râsul de capră drogată, stați acasă, altfel n-o să știți dacă sala râde doar datorită glumelor sau și de zgomotul produs de voi. Revenind la film, avem umor de toate felurile, pe toate palierele – sunt replici amuzante care formează dialoguri spumoase, comic de situație cât încape și multe grimase din partea cuplului DiCaprio-Hill. Jonah Hill face și el un rol de milioane, reușește să-l secundeze cu brio pe DiCaprio. Nu se poate să nu vă distrați și să nu râdeți cu gura până la urechi. Bineînțeles că vor sări puritanii cu gura, că-i un film egoist, cum puteți râde la o poveste despre un om atât de vicios și desfrânat, de ce vă place o asemenea etalare a bunăstării obținute ilegal, cum puteți aplauda atâta falsitate și lux, cu o notă apăsată de vulgar? Cum îl suportați pe drogatul și iresponsabilul ăsta? Răspunsul e simplu, dragilor:

Pentru că Jordan, oricât ar fi el de excentric și ahtiat după bani, are tupeul să recunoască asta – e sincer omul, nu dă doi bani pe noblețea născută din sărăcia suportată cu stoicism, el vrea să fie bogat și vrea asta cu orice preț. Fără falsă modestie. Fără ipocrizie.

ac9585a9dfb1448cb087e3771249d106wolf_wall_street3

Și acum să fim serioși: oricine se uită la filmul ăsta își dorește, măcar o milisecundă, să fie în locul lui Jordan, fiți sinceri cu voi înșivă. OK, ulterior, treaba se încinge, după cum se vede și în film, roata se mai și întoarce. Dar tot luxul și opulența pe care le afișează îi creează niște amintiri de povestit nepoților; și cum din greșeli se învață, filmul ăsta are o morală demnă de reținut. Deci, per total, filmul are o poveste interesantă, spusă într-un mod și mai interesant – Scorsese chiar ține cont de fanii săi și nu-i amețește de cap cu tot soiul de explicații despre bursă și brokeri și alte noțiuni economice la care nu se pricepe toată lumea, și-l lasă pe DiCaprio să expună, pe limba noastră, ce se întâmplă în poveste: cum să faci bani ilegal și ce poți să pățești apoi. Un alt plus al filmului: acting-ul, după cum am mai spus, iar aici nu mă refer doar la DiCaprio și Hill, pentru că nici ceilalți actori nu-s de lepădat, din contră. McConaughey, Bernthal, Dujardin, Margot Robbie aduc și ei strălucire filmului – nu trebuie ratat, sub nicio formă!

wolf_on_wall_street_cover_horizontal_a_l The-Wolf-of-Wall-Street-Trailer1

Povestea 100 – despre păpuși și marionete

Era odată un mare artist. Se numea Ken. Era un păpușel tare simpatic, se credea perfect, superior tuturor. Deștept, arătos, plin de inspirație, toată lumea se pleca la picioarele sale de prinț. Căci da, era și prinț, altfel cum ar fi putut-o avea pe Barbie ca iubită? Prințesa modei, cea mai frumușică păpușică din universul păpușilor. Cuplul perfect participa la toate evenimentele mondene din înalta societate, aproape că erau purtați pe brațe de fanii în delir. Sau cel puțin așa li se părea. Dar, din când în când, regulile nedrepte și fastidioase din Mensonge îi forțau pe cei doi eroi să participe la concursurile de aptitudini, obligatorii pentru toți tinerii.

descărcare

Ultima ediție a concursului de aptitudini, care făcea trecerea spre ciclul mai înalt, al concursurilor de vorbe-n vânt, presupunea mâncatul ciupercilor. Nu, pe bune, era ultima probă care-i pregătea pe tinerii din Mensonge pentru viitorul strălucit și plin de bucurii care lucea la capătul holului. Tunelului, pardon. Și era numit așa în cinstea regelui ciupercă, cel care trăgea sforile în ținut. Așa că, în ziua stabilită, toți păpușeii și toate păpușelele din ținut se adunară în fața buncărului în care erau amenajate scaunele pe care stăteau concurenții și măsuțele pe care stăteau coșurile pline de bureți. Să fim înțeleși, nu doar înalta societate era prezentă la concurs, ci și muritorii de rând, marionetele care, deși în număr mai mare, mereu plecau cu șansa a doua.

La semnalul judecătorului, toată lumea începu să mănânce ciupercile cu un nesaț și o viteză de nedescris, era apocalipsa ciupercilor, concurența era mai acerbă ca niciodată. Ken simți un nod pus în gât și începu să-și analizeze șansele; se vedea că-i panicat, că nu mai poate, dar nu putea să nu fie pe podium la sfârșit, nu ar fi acceptat, Barbie l-ar fi părăsit. Așa că, ingenios, își scoase dintr-un buzunar cutiuța magică în care putea să îndese orice, făcând acel lucru să dispară pe veci. Și încet încet, coșulețul său se golea, iar cutiuța primea lacomă tot mai multe ciuperci.  Dar o participantă care stătea alături îl zări pe Ken în tentativa sa necinstită și se hotărî să-i spună aprodului, care deja își ațintise privirile pe poznașul nostru erou.images

Totul se petrecu fulgerător pentru bietul Ken, fu luat pe sus de aprigul aprod și dus la curtea supremă, unde regele ciupercă domnea peste supușii săi [însă nu înainte să se contrazică pe-un ton răstit cu aprodul, pledând pentru nevinovăția sa]. Ajunși la curtea supremă, un eveniment incredibil se petrecu: regele ciupercă hotărî, fără drept de-apel, să-l ierte pe Ken, în ciuda martorilor prezenți și a protestelor aprodului cel cinstit. Motivul – tatăl lui Ken era nimeni altul decât bufonul curții. Mensonge vui zile în șir după ce Ken fu reprimit în concurs și reuși să termine al doilea coșulețul de ciuperci, prima fiind, evident, Barbie; care sări ca o mâță înfierbântată să-i ia apărarea iubitului acuzat „pe nedrept”, amenințând și insultând participanta „răuvoitoare”. Dar totul se rezolvă în favoarea lui Ken, iar ei trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Pentru că nu toți sunt păpuși, dar mulți sunt marionete.

Atenție! Acesta este un pamflet și NU trebuie tratat ca atare 🙂

Inimi frânte. Sau nu

Îți vine ușor să te plângi, să dramatizezi și să te victimizezi, strigând cât te țin plămânii că nu mai poți, că te-ai săturat, că ești bucăți, că nu mai poți să mergi mai departe. Îți irosești și dramul de energie rămas plângându-ți de milă, când ar trebui să ridici fruntea sus, să-ți ștergi genunchii de praf și să faci un pas înainte; vezi și tu că poți, te miri că mai ai putere, ba încă începi să te simți mai tare decât ar trebui. Nu-ți dai seama cum te-ai înșelat singură încă o dată, de parcă auto-amăgirea asta te va ajuta cu ceva în momentul în care chiar ai să cazi lată pe-o fâșie de pământ. Și-atunci chiar n-ai să mai știi cum să te ridici.

Durerea cu adevărat pătrunzătoare nu-ți lasă timp să urli ca din gură de șarpe, te paralizează și se scurge prin vene amorțindu-ți simțurile și nervii. Chiar simți cum te îneci cu aer, te dor mușchii și-ți simți bătăile inimii în urechi, e-o stare jalnică. Care nu-ți permite să te mai și plângi, să ceri ajutor. Ești tu, față în față cu durerea ta; chiar simți că cineva ți-a smuls o bucată de carne sau ți-a străpuns pielea cu ace înroșite în foc. E de o mie de ori mai groaznică decât durerea fizică pentru că nu știi ce pastile să iei ca să-ți treacă, nu știi unde exact e „cartierul general” al durerii, deci nu poți lansa un atac surpriză pentru a atenua efectele.

284169_235978459769722_6651158_n

Nu prea sună bine, ha? Parcă nu-ți mai dă inima ghes să te declari de fiecare dată distrusă atunci când ai tu impresia că cineva s-a jucat iar cu sentimentele tale. Dacă încă-ți mai simți pulsul și ai puterea să deschizi ochii, fără să-ți fie frică de întunericul care se lasă în moarte, atunci poți să mergi și mai departe. Să te dai lovită doar pentru a atrage atenția sau a fi simpatizată e un mod foarte bolnav de a-ți gâdila propria vanitate când sar ceilalți să te salveze de-un rău inexistent. Ideal ar fi să nu mai exagerezi și să vezi drept apocaliptică orice despărțire sau separare temporară. Mai ales dacă nu ești nici măcar la liceu, ba abia ai intrat la gimnaziu.

Un plasture e suficient pentru a-ți acoperi rana, pe bune. Nu vreau să fiu rea, bine vreau, dar v-aș scutura de picioare cu capul în jos, până vă sar din cap toate romantismele astea de 12 ani. Și nu e valabil doar pentru copilele cu exces de zel, ci și pentru ditamai don’șoarele trecute de 20 de ani care nu au reușit să crească și încă se cred trădate-n dragoste. De parcă ceea ce-i adevărat simte nevoia să-și facă loc din coate printre știrile zilei. Sunt dureri mai adânci și probleme mai mari decât dezamăgirile de puștoaică visătoare, serios că puteți trece peste și mai bine vă stă zâmbind! Și scriind corect statusuri despre dragoste (ne)împlinită!

American Hustle

Cred că-i prima oară când scriu atât de târziu pe blog, dar trebuie să profit de inspirația oferită de film: American Hustle – una din cele mai tari producții nominalizate la Premiile Oscar și Golden Globes. Deși unii strâmbă din nas și-i caută nod în papură, pe mine filmul m-a încântat: m-a făcut să râd în hohote, m-a și înduioșat puțin, m-a ținut tensionată pentru că ritmul poveștii era foarte alert, am fost intrigată de la început până la sfârșit. Și asta pentru că am avut „de-a face” cu 2 dintre cei mai isteți escroci: Irving Rosenfeld și Sydney Prosser, jucați magistral de Christian Bale și Amy Adams. Bale trece din nou printr-o transformare fizică de proporții, surprinzând cu un rol absolut delicios – simpatic, amuzant, grijuliu, îndrăgostit, șmecher și viclean.

amy-adams-christian-bale-american-hustle

Nici Bradley Cooper nu s-a lăsat mai prejos, Richie DiMaso fiind și el un personaj demn de atenție. Dacă îi mai adăugăm pe listă și pe Jennifer Lawrence și Jeremy Renner + Robert de Niro pentru câteva secvențe, dați-vă singuri seama cam ce distribuție genială a fost și de ce filmul a câștigat 3 premii din cele 7 nominalizări la Golden Globes, dintre care 2 pentru rolurile feminine. E drept, m-am temut să nu fie overrated filmul, pentru că s-au mai văzut filme în care actorii aleși erau toți super populari și talentați, dar plot-ul n-a reușit să-i pună în valoare cum trebuie. N-a fost cazul aici, părerea mea.

6pics_americanhustle

Din contră, povestea e foarte antrenantă, are răsturnări de situație, momente hilare, o coloană sonoră potrivită, iar subiectul propus este interesant și de actualitate – ok, acțiunea se petrece în jurul anilor ’70-’80, dar corupția politicienilor și escrocheriile financiare pe care unii reușesc să le realizeze reprezintă realități contemporane, mai ales dacă facem analogii cu ce se întâmplă la noi în curte. Mi-a plăcut foarte mult primarul Carmine Polito, cel care încerca să-și ajute comunitatea, dar nu totdeauna prin metode foarte cinstite; cred că m-am atașat de el pentru că la noi nu există asemenea om, care să lupte pentru oamenii care cred în el. Vă mai spun doar că filmul vă va prinde și veți fi surprinși la final – și totuși, parcă trebuia să mă aștept la o așa scamatorie.

Inexplicabil

Cum te simți? urmată de De ce? e una dintre cele mai dificile întrebări atunci când simți, de fapt, prea multe.

Cum să răspunzi, dacă ți se injectează ochii cu lacrimi la gândul vijeliei ce te macină? Ce să spui, când ochii scânteiază de atâta fericire că ți se încurcă limba în gura încercând să verbalizezi trăirile? Sună poetic, dar există stări ce nu pot fi descrise, nu în cuvinte, pe care, oricât le-ai analiza, n-ai ști să le pui într-o formulă compactă care să reflecte, cât de cât, ce-i în mintea ta, în sufletul tău. Ți-ar lua pagini întregi, mesaje peste mesaje, minute în șir de întreruperi, ezitări, reformulări ca să-ți descrii starea de spirit. Chiar sunt momente când nu poți să răspunzi cu Bine, tu? pentru că simți că nu-i de-ajuns. Sau e prea mult. Dacă ai noroc, însă, cel(a) cu care vorbești ar putea să-ți ia capul în mâini, să scruteze adânc inexprimabilul ce ți se plimbă pe sub gene și să plece apoi ochii, mângâindu-ți cu o mână fruntea încărcată de gânduri și cu cealaltă, palmele strânse și neliniștite. Cele mai violente trăiri, cât și cele mai dulci și mai molcome, n-au încă etichete inventate; te iubesc nu exprimă totul, mă simt minunat sună clișeic, te urăsc și-aș vrea să dispari deja nu mai are credibilitate. E greu, e greu a’ dracu’ să găsești cuvintele potrivite în momentele în care mai mare nevoie ai de ele; e așa simplu să răspunzi de obicei, să fii amabil sau expeditiv, în funcție de stare, dar cât poate să fie de greu să te regăsești în silabe și accente atunci când chiar ai ceva de spus. Ironic, nu?  Dar se întâmplă. Până când apare soluția, salvarea călare pe note, înarmată cu versuri parcă scrise pentru tine.

217099_10151393436165458_757987496_n

De câte ori nu ți s-a întâmplat să-ți regăsești povestea în baladele trupei favorite sau într-un cântec auzit din întâmplare la radio. Poate e și creierul tău de vină; în încercarea lui disperată de a găsi o soluție, începe să vadă elemente de identificare oriunde, dar mai ales în muzică. Îți poți da seama însă că nu-i așa de cum ți-a trecut starea – melodia continuă să poarte urmele unei trăiri pe care nu ai putut să ți-o explici la momentul acela, ci ai descifrat-o abia când ai auzit sentimentele puse pe note. E una dintre cele mai faine senzații, te face să crezi că există frumusețe cu adevărat pe lume, te leagă sufletește de cel care-a compus balada amiezii tale de ianuarie și te umple de optimism. Refuz să cred că există oameni cărora nu le place muzica – în orice formă a ei, de la cea clasică la rock, de la cântecul fredonat de mama când te adormea pe picioare, pe vremea când erai o bucățică de om, la felul în care vuiește marea într-o scoică. Tot ce-ți alină sufletul și-ți oferă clipe de bucurie pură, răsfățându-ți auzul, poate fi numit muzică. Cel puțin așa cred eu. La fel cum bătutul butoaielor și tigăilor, în acompaniamentul unor voci pițigăiate ce cântă în româno-anglo-spaniolo-portugheză sau în vreun dialect necunoscut din Ouagadougou este pentru unii muzică. Cert este că muzica spune de multe ori mult mai mult decât ai putea tu să spui vreodată, pentru că armonia unor sunete atinge perfecțiunea într-un fel necunoscut limbii scrise sau vorbite. De aceea îți pui căștile în urechi și asculți piesa preferată pentru a te calma. De aceea răspunzi cu un link spre youtube, când ți-e imposibil să dai, cu propriile cuvinte, răspunsul la un Ce sau un De ce.

Pentru că e cea mai bună declarație: http://www.youtube.com/watch?v=Lz9gm0vlhlY