The Sessions

Azi am petrecut mai mult timp cu cărțile decât de obicei, nu doar pentru că profa de literatură mă strânge un pic cu ușa, ci și pentru că n-am avut internet. Nu tu facebook, nu tu gmail, nu tu nimic. Și cel mai grav, nu tu filelist. Nu vreau să-mi imaginez cam cât de sus m-aș fi urcat pe pereți dacă n-aș fi avut deja filme salvate în laptop. Cum am gusturi bune la filme (am în general, dar voiam să par mai modestă), n-a fost greu să găsesc în cufărul de comori un film perfect pentru o ultimă zi de iarnă: o comedie emoționantă și plină de surprize, un fel de prevestire frumoasă a primăverii, The Sessions. Concluzia zilei de azi: sunt pierdută fără internet, pentru că uneori e nevoie și de-o pauză de la citit (atenție cât o prelungiți, nu lăsați praful să se aștearnă un metru pe rafturile voastre cu cărți).

ab89aa4dde0957cd_The_Sessions

Inspirat dintr-o poveste reală, filmul mi-a adus puțin aminte de ecranizarea romanului Scafandrul și fluturele și de Mar adentro – unul din filmele mele preferate; ce au în comun toate aceste 3 filme? Voința extraordinară a unor oameni, de a răzbi indiferent de handicapul fizic care încearcă să le sufoce personalitățile uimitor de complexe. The Sessions ne prezintă viața văzută prin ochii lui Mark O’Brien, poet, jurnalist, un tip extrem de amuzant și vesel, în ciuda faptului că e țintuit la pat din cauza unei poliomielite ce i-a distorsionat coloana și i-a provocat dificultăți în respirație. Povestea sa ia o turnură extrem de interesantă în momentul în care este solicitat să scrie un articol despre sex și persoane cu handicap fizic, astfel că, la 38 de ani,  Mark decide să-și piardă virginitatea cu ajutorul unui terapeut specializat pe probleme sexuale, Cheryl Cohen Greene, jucată impecabil de frumoasa Helen Hunt.

the-sessions-10274-p-1368018252

Pe măsură ce Mark începe să dobândească încredere în sine, sentimentele sale de vinovăție și neputință încep să se risipească, iar legătura dintre cei doi începe să devină din ce în ce mai puternică. Spun vinovăție pentru că Mark se consideră pedepsit cumva de Dumnezeu, el fiind un catolic fervent; una dintre cele mai interesante și amuzante relații analizate în film este cea dintre Mark și părintele Brendan, cel căruia eroul nostru i se confesează. Spun erou pentru că el nu se lasă îngrădit de dizabilitatea sa, dând dovadă de multă tărie de caracter și pasiune. Brendan, preotul care-și lasă latura umană să intervină atunci când religia pare mult prea strictă, și Cheryl, terapeutul ce-l învață să-și prețuiască propriul corp și propria sexualitate, sunt cele două persoane care-l ajută pe Mark să realizeze că iubirea se poate naște și într-un trup vlăguit, iar obiectul dragostei poate fi și o persoană care-și petrece cea mai mare parte a vieții într-un dispozitiv medical care-l ventilează artificial.

The-Sessions

Filmul ăsta nu-i pentru cei pudici, căci are destule faze mai deocheate, dar e pentru cei gata să aprecieze o poveste de dragoste, o luptă nedreaptă cu viața, un personaj principal care face mișto de el însuși pentru a mai sparge monotonia vieții sale. Recunosc, meseria lui Cheryl poate fi greu de conceput și digerat – mie cel puțin așa mi s-a părut, dar importantă aici e lecția. O lecție transmisă atât de duios de 2 actori excelenți – admir curajul lui Helen Hunt și mimica lui John Hawkes, care-i obligat să joace în filmul ăsta doar cu fața- și de-o poveste atât de înduioșătoare, dar plină de umor. E frumos să întâmpini primăvara cu gândul că iubirea e mărțișorul pe care-l poate da și primi oricine, deoarece sufletul nu ține cont de barierele exterioare când se îndrăgostește, ci de licărul neastâmpărat din priviri și de zâmbetul cald al unei inimi curajoase.

Anunțuri

(Super)Eroi

Și oamenii puternici au nevoie de eroi; ea nu făcea excepție; câteodată se simțea debusolată, rătăcea printre speranțe deșarte și obiective ratate, nu se putea decide singură ce să facă, ce drum să urmeze. De obicei îi plăcea să se uite-n oglindă și să vadă o fată puternică, sigură pe sine, capabilă să ia decizii în timpuri de criză; dar o sursă de inspirație din care să absoarbă ce era mai bun și mai potrivit pentru propria-i fire nu strica niciodată, căci existau momente imposibil de traversat de una singură. Și de ce ar fi făcut-o, când îl avea pe el alături, eroul spre care-și îndrepta privirea pentru a cere un sfat când nu găsea ieșirea din labirintul unor idei confuze. El putea să-i dea putere, el știa s-o motiveze când resursele ei erau pe terminate, îi insufla atâta încredere încât obrajii i se împurpurau și buzele formau pe loc un zâmbet dulce.

Era plăcut să-l știe alături de ea, ca o stâncă pe care nici marea dezlănțuită nu ar fi putut-o clinti când era vorba să-i fie sprijin; în fața lumii, ea era mândră, puternică, de neînvins, nimeni n-ar fi putut-o forța să facă ceva ce nu-i era pe plac. Dar lângă el, în nopțile mute și calde de vară, scutul de gheață impenetrabilă pe care îl purta se topea încet, iar ea rămânea ghemuită lângă el, ca o pisică pufoasă care-și arăta iubirea alintându-se grațioasă. Rămânea minute întregi cu ochii mijiți, scrutând printre gene pieptul care urca și cobora lin, adăpostind cel mai de preț dar pe care l-ar fi putut primi ea vreodată; și în timp ce se lăsa purtată încet de vise, departe, pe fundul cufărului cu amintiri, stătea cuminte prima lor fotografie, peste care se așternuseră multe altele, mai vesele, mai frumoase, toate purtând pecetea unei iubiri greu de uitat.

Era înnebunită după super-eroi ca Batman sau Iron Man, o patimă dobândită din copilărie, dar se felicita la gândul că, din toate milioanele de oameni de pe pământ, cel cu care-și împărțea viața avea stofă de erou, deși nu purta o pelerină sau o mască; era cu atât mai plăcut și surprinzător cu cât nu s-ar fi spus că sub exteriorul dur, sarcastic și plin de comentarii ironice la adresa tuturor, stătea de pază un om gata s-o asculte oricând avea nevoie, să-i aline amarul și să-i întindă mâna pentru a trece peste o prăpastie ivită de nicăieri. În plus, o inspira, prin forța lui, prin ambiția și dorința de a nu se da nicicând bătut. Îi tăia respirația de fiecare dată când îi lua mâna într-a sa și o săruta pe frunte, transmițându-i astfel doza de super-erou, gata să înfrunte din nou răufăcătorii.

Îi era mai ușor să fie ea însăși când își amintea că asta iubea el cel mai mult pe lume, în ciuda divergențelor cauzate de ciocnirea dintre două temperamente dificile. Dar indiferent că în sufletul ei erau zile cu soare, zile ploioase sau zile în care soarele nu se vedea din cauza fulgilor cernuți într-un ritm nebunesc, ea continua să-l iubească și să-l considere eroul său. Poate că în ochii lumii reci el nu era decât un tip banal, pentru ea însă, era singurul capabil să salveze situația. Nu putea să zboare și n-avea nici gadget-uri scoase din filme, dar avea o glumă mereu pregătită pentru a-i alunga stresul și două brațe puternice în care s-o legene până ar fi uitat de toate. La urma urmei, asta își dorise mereu, un erou al ei. Pentru că nu doar copiii au nevoie de eroi.

580871_398699740164259_236262532_n

Trăind printre măști, îngeri și demoni

Îmi place când lumea zâmbește și pretinde a fi bună, mă amuză talentul unora de-a face pe inocenții, deși le țâșnesc flăcări din priviri când se uită în direcția așa zișilor inamici. Cu cât crești, cu atât dimensiunile dulapului în care-ți ascunzi măștile se măresc; pentru unii e mai simplu să se prefacă, pentru că le e frică de confruntări, alții fac asta din comoditate, unii din perversitate, pur și simplu. Poate că toată joaca asta cu măști a devenit, în cazul unora, un drog, un soi de medicament putred pe care-l iau, păcălindu-se că îi va ajuta să se vindece. Mă întreb cam cât de tare se poate schimonosi o oglindă, atunci când un chip nemaivăzut de soare se arată fără mască, fără șiretlicuri, singur în fața propriei conștiințe.

Probabil mă păcălesc, unui om căruia îi place să-și ia chip de înger, deși pe dinăuntru e mai negru decât întunericul, sigur îi lipsește ceva în interior, acel grăunte magic ce te oprește să le aplici unora o bătaie soră cu moartea, chiar și atunci când merită. Dar nu e numai vina lor, a celor falși și prefăcuți, ci și a noastră, cei care închidem ochii și ne lăsăm păcăliți de zâmbetele lor fățarnice și înghețate, de vorbele dulci dar fără conținut. E și vina noastră, că nu le smulgem măștile de pe față, una câte una, până nu rămân decât cu chipurile lor hâde, vibrând de mânie și neputință. Poate că demonii și îngerii mișună pe pământ, printre noi, bieți ticăloși, ce ne pierdem în privirile lor adânci.

1623404_621963611185033_1984231863_n

Nu vreau să fiu un înger. Nici demon nu mă consider a fi. Poate sunt rea și crudă pe alocuri, sunt chiar foarte afurisită în anumite situații, dar prefer să nu m-ascund și să spun deschis ce-mi stă pe suflet. Pentru că veninul ce fierbe în fiecare dintre noi trebuie eliminat, uitat, altfel lasă cute adânci pe obraji. Prefer de-o mie de ori un demon care-și arată colții decât un înger depravat. Dar mi-e frică de oamenii deghizați în îngeri, cei care-ți zâmbesc în față și te prind pe după umăr cu o mână, pentru a împlânta mai bine cuțitul între coastele deja sfărâmate. Cred că cea mai utilă super putere ar fi cea care mi-ar permite să văd dincolo de măștile frumoase pe care unii și le aranjează în fiecare dimineață, atenți și precauți.

Ar fi frumos ca pentru o zi sau măcar o oră, toată lumea să-și arunce măștile pe foc și să-și arate chipul așa cum e el, brăzdat de invidie și ipocrizie, ori luminat de gânduri bune și iubire. Probabil ne-am îngrozi uitându-ne unii la alții, am țipa în disperare și am zgâria pereții cu unghiile până ar sângera, apoi am cădea de-a valma, unii peste ceilalți, și am plânge, am plânge mult până toate gunoaiele pe care le-am ținut ascunse s-ar desprinde de noi și s-ar lăsa purtate spre negura pădurilor și hăul dintr-o altă lume. Și după ne-am putea ridica, ajutându-ne între noi, și am vedea că cerul nu e chiar atât de posomorât și negura nu-i atât de deasă, atunci când sufletul ce se reflectă pe chip e curat ca o lacrimă. Ca la început.

Cuvintele pe care nu le spui

De teamă, din superstiție sau pentru că pur și simplu nu crezi în ele. Sunt cuvintele pe care le ții ferecate undeva ascuns, în spatele genelor lungi și în atingerea fină a degetelor alergând prin părul lui. Ți-e parcă frică să le rostești, de parcă magia s-ar spulbera odată ce ecoul lor ar răsuna adânc în inimile voastre; dacă le spui prea devreme, ai putea cădea în ridicol sau l-ai putea pune pe fugă, dacă nu le spui la timp, e posibil să auzi cum se izbesc sunetele de pereții goi ai camerei în care te vei închide ca să te gândești la el, de-acum încolo. De aceea trebuie să cauți momentul potrivit și curajul să le spui, ca să fii împăcată cu propriul suflet și proprii demoni. În lupta ta cu tine, lasă-l pe el să câștige.

Câteodată, e greu să fii îndrăgostită, dar e un chin al naibii de dulce, cum spunea Emerson; poate îți venea mult mai simplu s-o dai în bară și să suferi doar tu consecințele, îți convenea să fii responsabilă doar pentru tine, dar dragostea nu-ți bate la ușă politicos și te întreabă dacă vrei s-o primești în inima ta. Intră ca o hoțomancă, descuie toate lacătele și se face una cu tine, nici nu-ți dai seama când te-ai schimbat, realizezi doar că ceea ce erai a dispărut undeva într-un trecut cețos, iar ceea ce ești acum e doar o jumătate de poveste. Pentru că cealaltă jumătate o reprezintă el, cel care-ți răscolește visele și-ți alungă tristețile.

1623709_10151894318540458_1460905318_n

Ai tot dreptul să visezi la o dragoste de poveste, oricât de puternic s-ar auzi râsul celor sceptici, indiferent de cei care-ți recomandă să rămâi cu picioarele pe pământ. Și de ce, mă rog, n-ai profita de rai, dacă norii înșiși se dau la o parte din calea ta? Ascultă-l cum îți șoptește în ureche ce simte, lasă-l să-ți sărute umărul și să te țină în brațe în timp ce soarele vă spionează dimineața, invidios; dacă-ți spune că te va iubi pentru totdeauna și-i vei simți inima bătându-i furios în piept, gata să o ia la fugă spre tine, să-l crezi, știe ce spune, știe c-a ales bine și, mai ales, știe pentru ce să lupte. Sau cel puțin are curajul să facă un pariu periculos cu viața.

Nu mai fugi de cuvintele care-ți par prea mari ca să fie măsurate, au fost inventate tocmai pentru a cuprinde iubirile prea puternice și atașamentele greu de distrus. Mereu nu există doar în cântecele lui Bon Jovi și-n poemele de dragoste, se plimbă printre noi la orice oră din zi și din noapte, așteptând să fie luat ca martor în fața judecății timpului. Lasă-l să pledeze în favoarea ta și-a lui, va fi cel mai de nădejde prieten și-o să vă lumineze drumul unul către celălalt, când întunericul va fi prea dens ca să vă mai puteți vedea sau auzi. Nu-ți fie frică să-l chemi, va prinde viață odată ce-i vei spune numele; și adu-ți aminte că în dragoste, lașii și trădătorii vor pierde. Mereu.

Despre oameni proști

Suntem multe tipuri de oameni proști, dar cel care-mi place mie cel mai mult e tipul proștilor cărora nimic nu le convine, dar n-ar propune în 1000 de ani o idee care să le satisfacă pretențiile absurde. Îi știți și voi, dați peste ei oriunde, nu-i bucățică pe pământ lăsată fără asemenea binecuvântări, că-i vorba de instituții, grupuri, organizații și-așa mai departe. Ei bine, dacă-s greu de suportat când se află pe poziții de egalitate cu noi, sunt abominabili atunci când au un statut care le permite să se burzuluie la cei aflați sub comanda sau grija lor.

De exemplu, e aiurea când mai dai peste câte un specimen de ăsta în școli; tu ești elev, trebuie să-i respecți pe cei care vin și-și toacă nervii ca să te învețe pe tine, ghiaur neobosit, ceva, dar de multe ori n-ajungi să-i apreciezi decât după ce nu mai ai de-a face cu ei. Partea bună e că, atunci când dai peste un profesor ce se încadrează în tipologia menționată mai sus, „aprecierile” nu întârzie să apară, îți dai seama din start cu cine ai de-a face și parcă-ți vine s-o iei la fugă atunci când deschide gura și începe să debiteze păreri acrite și pline de frustrare la adresa oricărui lucru, doar pentru că n-a avut și el meritul să facă parte din cei care au creat acel ceva.

Țin minte că m-am confruntat și eu cu un caz de ăsta în liceu, când o onorabilă doamnă a început să mă facă cu ou și cu oțet, fără să am nicio vină, doar pentru că imaginația ei cocea prea repede scenarii pentru ca al ei creieraș să proceseze ce se întâmpla cu adevărat în lumea reală – cu care n-avea mari tangențe, dacă e s-o luăm așa. Am urât-o în momentul ăla și aș fi călcat-o în picioare, nu pentru că a șters pe jos cu mine neapărat, ci pentru că nu mi-a dat ocazia să mă apăr. E cea mai nedreaptă situație, să fii înfruntat de cineva care-ți este superior prin statut, dar nul din punct de vedere al caracterului.

Și cel mai trist este că e greu să combați asemenea persoane, pentru că tu, un biet elev, student, angajat (să zicem că aici mai ai o șansă) nu prea poți să le dai peste nas, deși ele vorbesc doar pentru că le place sunetul vocii lor și atacă acel ceva în care crezi sau te implici, fără argumente pertinente. Și cu cât se înfierbântă, cu atât se simt mai îndreptățite să te umilească, deși soluția cea mai bună ar fi să vină ele cu o idee, să propună ele ceva mai bun. Nu-i plăcut să fii atacat de oameni de-ăștia, dar asta arată că ceea ce faci, o faci bine, căci ele n-ar critica dacă n-ar fi geloase că ideea ta ingenioasă n-a răsărit în creierele lor putrede.

 

MjAxMy1kYjcyYzhjZjk4MTMxMGEw

The Life Before Her Eyes

Mi-a luat ceva să mă adun după lovitura de maestru pe care mi-a aplicat-o Vadim Perelman cu filmul său. Stăteam cu ochii pe ecran și mă întrebam: am înțeles bine? Sau am înnebunit? Care-i versiunea corectă a poveștii? A înnebunit Diana? Așa că m-am decis să citesc ce-au spus alți utilizatori despre această minunăție de film și am ajuns la concluzia că da, am înțeles bine, am reușit să descâlcesc firele amestecate ale unui film aparent banal și monoton. Având la activ experiența vizionării celuilalt film superb al acestui regizor ucrainean, am așteptat cu răbdare finalul, parcă intuind o surpriză de proporții. Și așa a fost, ultimele minute parcă erau frânturi de puzzle aruncate spre mine cu o viteză uluitoare, pur și simplu nu puteam să mă concentrez, nu înțelegeam ce vrea Perlman să transmită, totul părea de-a valma.

descărcare

Probabil senzația asta au simțit-o toți cei care au avut răbdare să vadă tot filmul și au fost atenți cap coadă; cei care nu s-au putut adapta ritmului cam lent și poveștii simple, la prima vedere, s-au dat rapid bătuți și au aruncat cu roșii și cartofi într-un thriller psihologic de-o calitate mult superioară unor porcării comerciale pe care le ridică lumea în slăvi. Eu vă sfătuiesc să vă păstrați calmul și să vă uitați atent la fiecare cadru, să nu pierdeți nimic din vedere pentru că la final, cele mai mici detalii vă vor dezvălui cele mai multe lucruri. Plus că nu e deloc o corvoadă să faceți asta, frumusețea cadrelor pe care am putut-o observa în House of Sand and Fog (tot de Perelman, vizionați-l!) am putut-o regăsi și în The Life Before Her Eyes.

Despre ce este vorba? Diana, o femeie cam de 30 de ani, căsătorită și având o fetiță simpatică, începe să fie invadată de amintiri sumbre, odată cu împlinirea a 15 ani de la masacrul petrecut în liceul său, când un coleg intrase cu o mitralieră și începuse să lase morți și răniți în calea sa. Curând, secvențele încep să se amestece, planurile se suprapun, coerența se pierde într-un vârtej de cadre memorabile ( în pădure, în ploaie sau în baia blestemată unde are loc ultima secvență a măcelului), iar protagonista pare să-și piardă mințile. Adăugați la asta și o coloană sonoră gingașă și bine aleasă, pentru a atenua cât de cât efectul devastator al imaginilor însângerate și al scenariului aparent dezlânat, și aveți aici un exemplu de film perfect. Chiar nu am ce să-i reproșez, acel ritm lent, hulit de unii, e cel mai potrivit pentru relatarea unor asemenea întâmplări, veți vedea și voi ce contrast ironic se va stabili la final.

images (2) the-life-before-her-eyes-268702l

Să spun câte ceva și despre actori: pe Uma Thurman o știe deja toată lumea (cel puțin, așa ar trebui) din filmele lui Tarantino – Pulp Fiction și Kill Bill – deci era de așteptat ca prestația ei să fie la înălțimea așteptărilor. Și chiar așa este, dar trebuie precizat că tânăra Evan Rachel Wood o eclipsează în unele momente pe faimoasa ei colegă; faptul că ele dau viață aceluiași personaj, doar că în etape diferite ale vieții, merită menționat deoarece interpretările reușite o fac pe Diana să pară foarte veridică și mai ales, îi împing pe cinefili să stea cu sufletul la gură în momentele critice din viața ei. De asemenea, Eva Amurri Martino, cea care joacă rolul celei mai bune prietene a Dianei, are o prestație convingătoare, reprezentând opusul acesteia. În timp ce Diana e plină de viață, nonconformistă și visează la independența sa, Maureen e fata religioasă, cuminte, care știe să respecte regulile.

images

Opoziția puternică dintre aceste două caractere este cea care le apropie și le ține unite până în momentul tragic; prietenia dintre cele două adolescente este analizată cu ajutorul salturilor în timp, ce bulversează ordinea obișnuită și, în final, răspund întrebărilor care-o macină pe Diana, dar și pe cel care vizionează filmul. Atingând teme populare precum problemele adolescenților – consumul de droguri, începerea vieții sexuale, influența familiei disfuncționale și alți demoni interiori, povestea sensibilizează și atrage, prin felul în care aceasta este pusă în scenă și interpretată de 2 mari actrițe, prin răsturnările de situație inexplicabile. Am să mă opresc din scris pentru că îmi vine să dau spoilere și n-ar fi corect, dar mai mult de-atât nu pot să vă spun fără să dezvălui cheia misterului, așa că vizionați-l și veți înțelege de ce numesc acest film cel mai bun pe care l-am văzut în 2014.

Aripi

Nu-s credincioasă, cei care mă cunosc știu deja care-i părerea mea despre religie, deci n-am să intru în detalii aici, ca apoi să stârnesc polemici. Dar îmi place uneori să-mi imaginez că, într-adevăr, cineva/ceva veghează asupra noastră; mai degrabă ceva, o putere supraomenească, o forță care pur și simplu observă cum se derulează totul pe imensa scenă pe care jucăm cu toții. Și-mi mai place să mă gândesc la cadourile pe care le-am primit, la acei străjeri care ne păzesc și ne scapă ca prin urechile acului de tot soiul de belele. Nu știu cum arată ai voștri, dar eu pe-al meu nu mi-l imaginez neapărat ca pe o mini versiune a mea sau clasicul îngeraș.

Cred de fapt că-i doar un set de aripi pufoase care îmi răcoresc fruntea atunci când furia îmi ia prea repede mințile sau care mă învăluie cu căldură în momentele triste și înghețate ce urmează după certuri sau despărțiri. Poate că e energia mea care năvălește ca un roib sălbatic prin vene și mă însuflețește, dar simt că există un scut în exterior, ce păstrează această sursă de viață și o canalizează pe căile potrivite. E bine să le știu acolo, să le simt vag prezența atunci când mi-e groază de mine și de lume, când sunt dezorientată și nu știu cine sunt și ce caut aici, căci dacă nu le-aș avea, ar însemna că mă străduiesc în van.

268124_225529860814582_6366263_n

 

Unii le numesc minuni, micile intervenții care-ți fac ziua mai bună și n-au nicio explicație rațională, cel puțin, nu aparent. Poate că-i doar joaca unor aripi care se învârt ca nișe pușlamale în jurul nostru, punând pe fugă ghinionul și prinzând norocul cu lasoul. Probabil au și momente când le vine să strice totul, să ne împingă să facem tot soiul de prostii doar pentru a se amuza, dar de obicei, ele sunt acolo ca niște paveze, păzindu-ne până la moarte. Și suportă cu stoicism când le învinuim a fi cauza neputinței noastre, îndură o vină imaginară, sperând că, la un moment dat, când cortina va cădea peste soare, vom vedea și noi ce sunt ele cu adevărat.

Nu știu câtă dreptate am să cred în prezența acelor aripi, pe care le simt uneori bătând agale, dar ar fi trist să fim doar noi, iar în întunericul care se lasă, să nu fie decât o capcană uriașă în care, mai devreme sau mai târziu, va cădea toată lumea. E mai plăcut să cred că, la un moment dat, eu voi fi vocea ascunsă de aripi, care se va hârjoni cu timpul, de-acum nemăsurat, și cerul, deja fără limite. Nu sunt credincioasă, dar mă simt mai bine gândindu-mă că fiecare primește o pereche de aripi pe care s-o modeleze după bunul plac și pe care o va purta mai târziu, alergând printre stele.