Try walking in my shoes

Te văd cum îmi rânjești ironic și te întrebi probabil cum de pot fi așa de prost, ai senzația că tu ai putea să faci mai bine, dar n-ai idee. Altul se uită la mine și mă compătimește, îi văd privirea încărcată de milă și stânjeneală, ar vrea să-mi spună ceva, dar nu știe ce. Gândurile îmi sunt amestecate și țâșnesc la suprafață ca niște izvoare dornice să mai sărute o dată pământul. Știu că am greșit, dar nu ești tu în măsură să mă judeci. Nici tu, nici el, nimeni. Nu mai am timp să explic, nu mai am timp să mă justific, dar nu-ți sunt ție dator cu o scuză. Îmi sunt dator doar mie, pentru că n-am fost în stare să fac mai mult, să spun altceva, să reacționez altfel.

Îți place să îl vezi pe-altul cum se izbește cu capul de pereți, neștiind ce să facă, reușind doar să se facă de râs. Plouă cu zâmbete parșive și priviri dezaprobatoare, ici colo mai văd câte o mină deznădăjduită, dar nimeni nu știe cu adevărat ce simt. Poate unii mă urăsc de când m-au văzut, alții mă plac pentru că am dat-o în bară și am reușit să le înseninez dimineața cu o boacănă. E ușor să accepți ce se întâmplă atunci când nu ești tu actorul principal. Când ești în spatele cortinei, ți-e ușor să-l critici pe nefericitul care stă pe scenă și e sfidat, luat în derâdere sau, mai frumos, nu e nici măcar băgat în seamă. Dar vino tu în locul meu, port 39, dar am papuci magici. Ia tu alegerea potrivită, pe care n-am știut eu s-o găsesc din prima. Ah, e greu, nu-i așa? Nu-ți mai vine să zâmbești? Credeai că știi motivele? Cum îți place de mine acum?

Hai, te rog, nu fi timid, știu că-ți iubești scaunul călduț și nu vrei să faci schimb de locuri cu mine, dar încearcă măcar. Să vezi cum e să fiu eu. E mai greu decât pare? Nu neapărat, e greu să fii oricine, atâta timp cât îți pasă. Deja îți aud bătăile inimii, parcă s-au accelerat, nu? Va fi greu să te obișnuiești, dar n-are a face. Până nu simți ce simt eu, până nu vezi ce-am văzut eu, până nu suporți tu consecințele, te rog să nu mai cârcotești. Uite, papucii mei deja nu mă mai încap, vor să-și schimbe stăpânul. Cine sunt eu să le spun că nu? Poate îți vin ție mai bine, poate te vor strânge de îți vor sângera picioarele de semne și durere. Și-atunci am să-ți dau înapoi papucii tăi, care te vor aștepta răbdători. Iar cea mai bună parte abia acum urmează: odată obligat să fii tu sacul meu de box sau sursa mea de amuzament, n-o să-ți mai placă să arunci cu judecăți în stânga și în dreapta.

Vrei să fim generația de tălpi care nu lasă urme? Nu mă refer în viață, ci în inimile celor pe care-i calcă uneori în picioare. Hai, gata, ia-ți papucii înapoi, nu vreau să-ți iau locul, a fost doar un experiment, să văd dacă mă înțelegi. Să revenim la propriile roluri, prefer să-mi văd de viața mea, în papucii mei, cu riscul de a fi privit ca un nou Truman. Cel puțin, merg drept, pașii mei lasă amprente pe-o cărare ce-i doar a mea, la care tânjești și tu, pe ascuns. Dar n-ai s-o poți urma, pentru că ai și tu un drum. Treaba ta dacă vrei să mergi pe trotuar uitându-te la mine, papucii tăi au obosit să mă mai urmărească, numai tu nu-ți dai seama. Și va veni momentul când eu am să ajung unde am vrut, pe malul cald și nisipos al unei mări de vise, desculț, dar fericit. Iar tu ai să mergi șchiopătând în urma mea, implorându-mă să-ți dau papucii mei.

Prea târziu însă, spinii din trecut îmi vor fi găurit tălpile și nu-ți vor mai fi de folos. Mai bine urmează-ți propriul drum, e imposibil să nu ajungi undeva. Nu există fundături, doar răscruci. Dar dacă mai ai chef să te oprești și să mai tragi cu ochiul la alții, nu le mai pândi viețile, „fură-le” papucii și poartă-i până obosești. Ai să vezi atunci cum ai tăi vor părea cei mai comozi și mai frumoși din lume. Și abia atunci or să te poarte ei pe tine spre locul ce-i al tău de drept. Ce-ți mai trebuie covor zburător când ai papucii potriviți?