Torente

Mama a fost un șoarece de bibliotecă, cam cum sunt eu acum, stătea numai cu cărțile în brațe când avea ceva timp liber și citea tot ce-i pica în mână. Și acum mă acuză pe mine că stau îngropată în mormane de cărți în loc să am alte activități; haha, râde ciob de oală spartă. Oricum mă înțelege, pentru că a trecut și ea prin exact același proces. La gusturi ne asemănăm cât de cât, de aceea a insistat să citesc un roman care pe ea a marcat-o destul de puternic: Torente, de Marie-Anne Desmarest. Mi-am făcut eu curaj și vara asta m-am apucat de cele 2 volume care împreună însumează peste 1000 de pagini. Și le-am terminat destul de repede, cel puțin primul volum chiar m-a ținut maxim în priză, nici nu știu când a trecut timpul și am reușit să-l dau gata. Per total, e o lectură plăcută, mai ales pentru fetele cărora le plac poveștile de dragoste și apreciază twist-urile și situațiile imposibile la prima vedere. Și cum să nu te atragă o poveste care începe atât de frumos, momindu-te parcă într-o lume plină de secrete și iubiri imposibile? „Fiecare ființă, fiecare suflet nu e oare o lumină a cerului? Fiecare chip, fiecare privire nu luminează lumea, nu lămurește marele mister al ființei?”. Astfel începe cronica familiei Yvarsen, ai cărei membri își pasează din tată în fiu meseria de medic, tradiție a Yvarsenilor.

Să încep cu părțile bune ale acestui roman voluminos: cel mai mult mi-a plăcut la el felul în care este scris, tot ce ține de limbaj și structură a poveștii m-a fascinat. Eroul principal fiind medic, Jan Yvarsen, bineînțeles că există mulți termeni medicali; mai există și limbajul muzical, să-i zic așa, pentru că mai toate personajele sunt fascinate de pian sau vioară și cântă cu frenezie opere de-ale lui Bach, Chopin, Mozart șamd. Dar toți acești termeni cu care nu suntem neapărat obișnuiți se pierd în vâltoarea descrierilor pasionante pe care autoarea le face când vorbește despre peisajele înghețate ale nordului sau despre frumusețea aridă a continentului african. Pe lângă felul atractiv în care scrie această franțuzoaică, ea abordează un stil foarte atipic în ceea ce privește structura romanului: nu îl scrie sub formă de cronică, povestire sau jurnal, ci combină toate metodele posibile și inserează când fragmente de jurnal, când scrisori, dar de cele mai multe ori abordează o narațiune obiectivă, la persoana a treia, care oferă detalii și perspective ce stau ascunse atunci când citim din jurnalul Idei sau din scrisorile pe care și le trimit personajele. „Oamenii fericiți n-au ce scrie”, spune una dintre protagoniste, de aceea naratorul își ia asupra sa sarcina de a descrie momentele fericite și clipele de bucurie prin care trec personajele sale, lăsând multe momente dureroase să fie descrise chiar de cei care participă la ele.

Un alt punct forte al acestui roman mi s-a părut a fi eterna raportare a trăirilor interioare și a evenimentelor la concertele de muzică clasică pe care le improvizează personajele în saloanele lor sau la care participă în clipele de răgaz. Mie-mi place foarte mult muzica, deși recunosc: nu am ascultat foarte multă muzică clasică, doar ce-am mai auzit prin filme sau chiar și-n Tom și Jerry (cunoscătorii știu). Dar în Torente parcă te lași purtat de ritmurile pe care nu le cunoști, într-atât de frumos sunt descrise; iar pasiunea multora dintre actorii principali ai acestei povești pentru muzică este demnă de lăudat și le conferă o notă de rafinament. Sunt cel puțin 6 personaje importante care știu să mânuiască instrumentele și-și cântă durerile sau dragostea, de aceea muzica este o temă foarte importantă a acestui roman. Scriitoarea parcă-ți urează „Bine-ai venit!” în universul clasicilor care au încântat generații, îți stârnește curiozitatea și te îndeamnă să asculți compozitorii care se perindă prin roman de parcă ei ar fi personajele principale. Chiar mi-ar fi plăcut să văd o ecranizare a acestui roman, sunt convinsă că ar fi avut o coloană sonoră absolut splendidă; la cât material există în cele 2 volume, ar fi ieșit chiar o mini-serie TV, dacă povestea lui Jan Yvarsen ar fi fost mai populară.

t

Dar să vorbim puțin și despre poveste: Torente ne prezintă viața lui Jan Yvarsen, un tânăr înstărit, cu o carieră strălucită în față și calități una și una, dar care suferă toată viața după prietena sa din copilărie, Sigrid, de care se îndrăgostise nebunește. „Fiecare e dator să suporte singur consecințele faptelor sale. Asta înseamnă de fapt a trăi”de aceea Jan își urmează cursul vieții cât mai corect posibil față de el și față de cele 2 neveste (nu le dau numele și nu, nu era cu amândouă în același timp, rămâne văduv și apoi se căsătorește cu cea de-a doua). Apar și copii în poveste, al doilea volum fiind mai degrabă concentrat asupra evoluției lor. În timp ce-i urmărim cursa lui Jan, care ajunge celebru datorită talentului său extraordinar de a vindeca oameni, asistăm și la creșterea copiilor săi, care ajung la rândul lor persoane ambițioase și pline de calități. Dar „mincinosul e un sclav, un om în lanțuri… Pe când omul care spune întotdeauna adevărul se bucură de libertate deplină”. Ceea ce strică tot angrenajul poveștii sunt minciunile, geloziile, hărțuielile, trădarea și, mai ales, obsesia. Obsesia lui Sigrid pentru Jan, care își urmărește fostul logodnic chiar și când el e căsătorit cu altcineva, pasiune monstruoasă care o va converti într-o ființă ticăloasă și obsesia de neiertat a lui Jan pentru cea care fusese lumina ochilor săi.

Veți spune că 2 oameni care se iubesc atât de mult, cum au făcut-o Jan și Sigrid, ar fi trebuit să fie împreună. Ei bine, nu, iar aici intervine și partea care nu mi-a plăcut mie în roman. Deși personajele sunt atent construite, credibile, cu defecte și calități, foarte captivante, încăpățânarea grotescă a lui Sigrid de a-l avea pe Jan cu orice preț este foarte deranjantă, nu poți să-ți clădești fericirea pe cadavre și oase de copil. Iar Jan, pe cât e de admirabil grație harului său de a îngriji pacienți și a-i vindeca, pe atât e de agasant și idiot, s-o spun de-a dreptul, că tot se gândește la Sigrid, provocându-le cele mai crunte dureri soțiilor sale. Până la bătrânețe, el continuă să fie bântuit de fantoma fostei sale iubite. Nu poți să aștepți răbdare și iubire de la alții, când tu te lași mereu purtat de amintiri și o vezi pe fostă întrupată în orice fată frumoasă. Dacă n-ar fi fost personajul ăsta atât de măgar, ci ar fi reușit să treacă mai repede de vechea sa dezamăgire, acest roman ar fi fost printre preferate. Pentru că are suspans, răsturnări de situație, e scris foarte foarte bine, dar insistă pe tema asta a pasiunii neîmplinite și a înșelăciunii la nivel psihic, că altfel nu știu cum să-i spun. Mă deranjează teribil ideea că unii oameni ar putea fi atât de egoiști încât să-i calce pe alții în picioare doar pentru a fi ei fericiți. Antagonista este oribilă, cum era de așteptat, dar nu mă gândeam că personajul principal pozitiv mă va enerva atât de tare.

„O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat”, iar asta ne-o dovedește domnul doctor, patriarh și stimabil om de știință, care în loc să-și vadă de viața lui (recunosc, încearcă, dar nu-i atât de convingător), se agață de umbre. Când ți se pare că a trecut peste, dă peste un obiect care-i aduce aminte de ea sau un loc pe care l-au cutreierat împreună și iar urcăm în trenulețul amintirilor. Man, grow a pair, când ai atâta noroc să dai peste oameni care să te iubească așa marcat psihic cum ești tu, ar trebui să zici săru’mâna și să le fii recunoscător mereu. Personajul meu favorit e Flavie, care-i singura femeie independentă, by the way, ea are și carieră și familie, spre deosebire de toate celelalte femei care-și lasă job-urile pentru a avea grijă de casă; se cam vede că acțiunea romanelor nu-i plasată în timpuri prea moderne. Ea spune că „încă din anii primelor aduceri-aminte am socotit că cea mai importantă calitate nu e măreția sufletului, ci datoria”. Aici mi s-a părut că aduce cu personajele lui Hugo din Mizerabilii, care nu-și terfelesc onoarea pentru nicio pasiune, indiferent cât de puternică ar fi. Eh, ca să scurtăm povestea, eu recomand Torentele celor care apreciază poveștile de dragoste, chiar merită lectura. Încercați să nu rupeți paginile cu dinții, Până la urmă, ce dai, aia primești, iar Yvarsen nu e scutit de frumoasa Karmă.

Toate pânzele sus

Multă lume a citit acest roman încă din copilărie. Ei bine, eu am o copilărie întârziată, așa că-mi permit să citesc tot soiul de romane și povești pe care alții nu mai aruncă ochii acum, tratându-le ca pe niște istorisiri bune pentru copii și-atât. În plus, am un iubit care-mi recomandă cele mai frumoase lecturi și-mi oferă mereu cele mai bune sugestii. Pentru asta, îi mulțumesc.

O carte bună te atrage indiferent de vârstă, dacă un roman îți place cu adevărat, îl citești cu aceeași bucurie la 14 ani, cum l-ai citi la 34, doar cu o doză de maturitate ceva mai mare (hopefully). E bine să recitim ceea ce ne-a marcat cândva, mereu vom găsi noi motive de-a ne minuna și de a ne felicita că am ales acea carte în mod special. Radu Tudoran ne permite să visăm cu ochii deschiși, să ne punem în locul personajelor sale care participă la una din cele mai emoționante și periculoase aventuri.

Împreună cu Anton Lupan, Gherasim, Busuioc, Ismail, Adnana, Mihu, Ieremia, Haralamb, Negrilă și, într-o oarecare măsură, Pierre Vaillant, am străbătut mările și oceanele învolburate, am suferit din cauza atacurilor piraților, am râs la glumele bucătarului turc, așa de sufletist, dar atât de încurcă-lume, am plâns și m-am bucurat alături de echipaj pentru fiecare obstacol lăsat în urmă, pentru fiecare frontieră depășită. Îmi pare rău că n-am citit mai devreme această carte minunată, pe cât de voluminoasă, pe atât de captivantă. Dar tot răul spre bine, pentru că alături de eroii lui Tudoran, o bucățică din mine va rămâne mereu tânără, imprimată pe paginile asupra cărora m-am aplecat cu drag și ale căror colțuri le-am îndoit, pentru a-mi extrage pe-o agendă citatele preferate.

Împărțită în 4 părți, cu un total de 34 de capitole, acțiunea romanului poartă cititorii într-un vârtej de călătorii pe mare, ce durează 3 ani. Traseul stabilit de căpitanul Speranței, Anton Lupan, se dovedește a fi plin de capcane, amăgiri, regăsiri și lupte, dar nimic nu poate rupe ritmul, nimeni nu poate anihila voința de fier căpitanului, care se transmite doar din priviri întregului echipaj. Scopul lui Anton Lupan este de-a face o călătorie tocmai la capătul lumii, în Țara de Foc, pentru a investiga o bucățică de pământ rămasă ca o pată albă pe harta lumii. Puțini s-au încumetat să navigheze până acolo și să exploreze acel ținut, iar cei care au avut totuși curajul, au dispărut fără urmă. Călătoria aceasta o pregătise căpitanul alături de prietenul său, Pierre Vaillant, al cărui tată murise în acel ținut, în încercarea de a descoperi ceea ce rămăsese ascuns ochilor lumii. Dar în timp ce Anton Lupan muncește pe tărâm turcesc pentru a strânge o parte din banii necesari călătoriei, Pierre este atacat de pirați și dispare în negura vremii, fiind considerat mort o bună bucată de timp.

Strivit de durere, căpitanul nostru încearcă să afle cât mai multe despre naufragiul prietenului său, iar eforturile îi sunt răsplătite, speranța îi răsare din nou în suflet: Pierre Vaillant trăiește! Așa că nu doar explorarea unui ținut necunoscut este ținta echipajului de pe goeleta Speranța, ci, mai ales, regăsirea prietenului de mult pierdut. Nici iadul nu-i prea în adâncuri, nici cerul nu-i prea departe, când mergi să-ți scapi prietenul de la pieire. Nici cremenea nu e prea tare, dacă trebuie să-ți sapi drum prin ea, să ajungi la dânsul, nici apele prea adânci, dacă îți țin calea, nici flacăra focului nu-i mistuitoare – nimic nu poate, nu trebuie să-ți stăvilească drumul…

Umbra lui Pierre influențează extraordinar de mult viața echipajului, deși acesta nu apare propriu-zis de-a lungul călătoriei. Acesta este unul din meritele speciale ale autorului: nu doar personajele care își duc necazurile și visele pe goeletă sunt extraordinar de bine conturate, ci și acest Pierre Vaillant, pe care ajungem să-l iubim doar din poveștile lui Anton Lupan. Salturile în timp sunt folosite de mai multe ori în roman, cu scopul de a rupe firul acțiunii, fie că-i vorba de amintirile căpitanului ori de jurnalul lui moș Leon. Într-o căutare a prietenului pierdut, Anton Lupan reușește să găsească camarazi și locuri noi, dar și o primă dragoste, la fel de frumoasă ca răsăritul privit de pe platoul unui munte.

20140831_132454[1]

Bineînțeles, există și personaje negative, scârnăvii infecte care atacă pe la spate sau dușmani aprigi care își arată intențiile și amenință de-ți îngheață sângele în vine. Dar să nu credeți că unita echipă de pe Speranța se lasă vreodată speriată de inamicii săi, din contră, luptă cu toate mijloacele și reușește mereu să câștige, doar nu degeaba îl are căpitan pe Lupan. Nici măcar natura, în încercările-i egoiste de-a scufunda goeleta, nu reușește să frângă echipa ce pare indestructibilă, care acționează ca un singur corp, cu un singur gând, acela al Speranței. Incredibila forță morală a personajelor mi-a plăcut cel mai mult în tot romanul, sunt oameni și-s predispuși erorilor, au defectele lor și bagajul lor de păcate, dar au atâta onestitate în suflet, sunt atât de solidari unii față de ceilalți, și-ar da până și viața pentru camarazii lor, iar asta este cea mai importantă lecție: cartea prieteniei trebuie mereu respectată, căci prietenii sunt familia pe care ți-o alegi tu și care te va urma și la capătul lumii, dacă tu le-o vei cere.

Dacă povestea nu vi se pare suficient de atractivă, vă provoc să citiți măcar 10 pagini, Radu Tudoran are un stil atât de frumos, atât de plăcut, ți se lipesc ochii de cuvinte fără să-ți dai seama, te hipnotizează pur și simplu. Fie că povestea e spusă la persoana a 3-a, fie că ne este arătat naratorul care ne împărtășește de fapt aventurile eroilor noștri, firul narativ continuă să fie depănat cu grijă și migală, iar cititorul nu poate să facă altceva decât să se lase vrăjit de limbajul atât de colorat și viu, chiar și atunci când termenii de marinărie se întrec în apariții.

Ceea ce se poate observa cu ochiul liber este că, la final, nu doar cel care a lecturat rămâne cu multe amintiri și lucruri învățate, ci și personajele, de la un capăt la altul. Toate pânzele sus nu este doar un roman de aventuri, ci are și unele caracteristici specifice romanului de dragoste, polițist sau psihologic. Iar complexitatea poveștii nu se oprește aici, pentru că avem în față un veritabil bildungsroman, care urmărește evoluția lui Mihu, copil la îmbarcare, devenit bărbat la sfârșitul expediției. Nu trebuie ignorați nici ceilalți membri, care învață și evoluează fiecare conform propriului ritm. Dacă Anton Lupan, Gherasim (cârmaciul), Adnana și Ismail (bucătarul) au deja experiență ca marinari, Ieremia, Haralamb, Busuioc și Mihu sunt începători, dar toți încearcă din răsputeri să facă față condițiilor aprige, răzbunărilor naturii sau cerințelor marinărești.

Căpitanul învață cum să-și conducă și să-și țină oamenii uniți, cum se simte dragostea în pieptul său de marinar și descoperă că trebuie să-și urmeze mereu instinctul, Gherasim, poate cel mai experimentat, află că și un căpitan poate să fie iubit și respectat de echipaj, atunci când știe cum să-l trateze, Adnana prinde gustul libertății, al dragostei și le arată bărbaților că și o femeie poate să țină cârma în mână sau să facă de veghe, iar Ismail învață să-și mai tempereze spiritul aiurit și să judece cu mai multă atenție consecințele ce ar putea decurge dintr-o gafă. De cealaltă parte, Ieremia descoperă loialitatea, Haralamb își descoperă adevărata vocație și simte chemarea mării, lui Busuioc i se închide într-un final rana ce-l alungase din mijlocul oamenilor atunci când își dă seama că banul e azi în palmă, mâine pe fundul mării, pe când natura va fi mereu acolo să-l aline – pentru el și iadul ar fi fost frumos, dacă ar fi avut copaci – , iar Mihu se transformă din copilul neștiutor, dar plin de elan, într-un bărbat puternic și inteligent, capabil să conducă o navă din postul de secund. Până și câinele, Negrilă, își află locul în echipaj și se achită de rol cu elanul stăpânului său, conștient de importanța ochilor săi vigilenți și a simțurilor sale fine.

Dar ceea ce este comun personajelor și cititorilor: și unii și alții învață că solidaritatea salvează suflete și că nu trebuie să te dai niciodată bătut atunci când e vorba de a-ți atinge visul cu mâna, trebuie să continui mereu, pentru a fi împăcat cu tine și cu viața ta. Sunt atâtea lucruri pe care le-am aflat de-a lungul celor 800 și ceva de pagini, am urmărit atâtea procese evolutive încât nu pot decât să mă declar încântată de acest roman! Următorul pas este să caut filmul, despre care-am auzit că se ridică la nivelul cărții, ceea ce nu se întâmplă atât de des. Vă recomand cu căldură această poveste și sper să o citiți cu spor, cu toate pânzele sus!