Reading Challenge – Part V: Elevul Dima dintr-a șaptea

Întotdeauna există cărți pe care nu le-ai citit la timpul potrivit și de care te ferești apoi, gândind că-s cărți pentru copii sau adolescenți și tu deja nu te mai cobori la acest nivel. Cel puțin așa am auzit că fac oamenii normali, mie-mi place la nebunie să citesc cărțile adolescenței pe care nu le-am savurat atunci când ar fi trebuit, teoretic. De exemplu, Elevul Dima dintr-a șaptea: asta e o carte pe care cei mai mulți au citit-o la liceu sau poate în gimnaziu, eu iată că o citesc la 22 de ani, la dubla recomandare a prietenei mele Arina și a prietenului meu. Bifând astfel al cincilea criteriu pentru Reading Challenge, am reușit să devorez în jur de 450 de pagini de aventuri și evenimente extraordinare petrecute în viața unor adolescenți îndrăgostiți de propriul ideal: A.R.P.E.T.. Prefața lui Marius Chivu îi avertizează din prima pe cei nostalgici că e posibil să privească puțin sceptic acest roman, din cauza patetismului și a tonului moralizator al poveștii, dar eu am avantajul de a nu fi cunoscut această poveste de dinainte, așa că am citit totul cu cea mai mare nerăbdare și încântare. Copiii ăștia sunt atât de plini de viață, totul pare o adevărată sărbătoare atunci când ei își pun mintea la contribuție și încep să-și facă planuri. Cei aproape 2 ani de liceu pe durata cărora este urmărită povestea lui Grig și a prietenilor săi sunt plini de pasiune și planuri date peste cap, de rebeliuni și iubiri eterne care se sting însă sub cortina anilor. Mi-a plăcut la nebunie, chiar dacă pe alocuri eroii sunt cam exagerați, sunt la vârsta la care-și permit să promită stelele și luna, să amenințe și să recurgă la măsuri extreme, căci sunt tineri, frumoși, n-au dat încă de greu și cred că tot ce zboară se mănâncă și orice nedreptate poate fi pedepsită.

Nici nu știu ce m-a cucerit din prima, atmosfera retro a poveștii, romantismul legăturii dintre Lotte și Dima, ritmul super antrenant al povestirii, mai ales în prima jumătate sau scriitura simplă dar atractivă a lui Drumeș. De fapt, cred că cel mai mult și mai mult mi-au plăcut dialogurile, unele pline de umor și foarte colorate, altele pline de patos și înfierbântate (să vedeți voi declarații de dragoste), dar toate la fel de plăcute. Sunt câteva replici cel puțin, mai ales în discuții dintre Dima și Magotu sau Dima și pictorul Ropală, absolut uluitoare, cred că n-am să le uit niciodată. Pe cât de tare m-au amuzat dialogurile dintre colegi, pe atât de tare m-au uimit perspicacitatea și voința unora dintre ei, transpuse atât de bine în cuvinte mai mult sau mai puțin meșteșugite. Dima e catalizatorul întregului grup de adolescenți gata să plece în expediția transoceanică pentru a găsi întâi o comoară materială, schimbându-și apoi țelul în unul mult mai măreț, dar periculos. Lotte, personajul feminin cel mai bine ilustrat – doar e iubita lui Dima, nu? – este cuceritoare prin candoare și încăpățânare, am îndrăgit-o așa, naivă, căci încrederea ei oarbă în alesul inimii sale nu era chiar tot timpul justificabilă. Dar pe mine nu m-a impresionat cuplul poveștii cât au făcut-o personaje ca Rogvaiv, Magotu sau micul Șoimaru. Și Basu, să nu uit de Basu, frumos personaj, frumoasă evoluție. Surprinzător, n-am avut un personaj preferat, mi-au plăcut aceștia pe care i-am înșiruit, probabil pentru că mai bine de jumătate din carte pune accent pe grup, pe ce pot face oamenii dacă se unesc, pe organizarea îndrăzneață a unui grup de copii și strălucitoarea inițiativă a unui tânăr curajos, dar prea idealist.

Cartea asta emană energie, emoție, adolescență învăluită în vis, e o plăcere să fii alături de Dima, care își spune povestea cu atâta încredere și înverșunare. Mi-a plăcut schimbarea de ritm, pe măsură ce treaba devine mai serioasă și amenință să ia proporții catastrofale, pe atât de mult se accelerează evenimentele din viața lui Dima. Cam jumătate din carte acoperă aproape 1 an din viața lui Dima, în timp ce a doua parte se concentrează exclusiv pe fapta ce declanșează căderea A.R.P.E.T.-ului, anume revolta din timpul orei de istorie, și urmările acesteia. Cea de-a doua jumătate înfățișează evenimentele petrecute de la sfârșitul lui octombrie și până la 1 decembrie, exceptând ultimele 50 de pagini care fac un salt temporal și ne duc la 15 ani după faimoasa grevă. Astfel, planurile lui Grig și ale acoliților săi de a pleca într-o expediție și toate măsurile luate pentru a întreprinde această acțiune, dar și educația sa sentimentală ocupă doar jumătate din roman, în timp ce ieșirea din adolescență și conștientizarea idealului năruit sunt mai atent analizate și expuse în cea de-a doua. Din adolescentul visător și plin de iluzii nu mai rămâne decât un mausoleu în ruine, căci anii își spun mereu cuvântul, iar încercările celor sus-puși de a înăbuși din fașă orice spirit mai răsărit, ce ar putea să o ia pe o cale greșită și să influențeze astfel și pe alții, nu dau greș nici de această dată. E greu să-ți faci dreptate atunci când cel cu care te confrunți are un statut ce nu-ți permite nici să ridici ochii spre tronul său. Dima e cu adevărat un spirit întreprinzător, are material de lider, dar încă nu s-a lovit de realitate ca să vadă cum merg de fapt lucrurile pe lume, de aici și drama sa înduioșătoare.

Dar, ca orice adolescent, el tinde să ia puțin lucrurile în tragic, cum s-ar zice, spre final ajunge chiar să apeleze la niște acțiuni incredibile, deloc nu m-aș fi așteptat la asta venind din partea lui. Însă evoluția caracterului său este în conformitate cu felul în care se manifestase încă de la început, influențat fiind de cărțile pe care le citise și întrebările care-l rodeau. Combinația asta reușită de personaje și evenimente și, mai ales, stilul scriitorului te fac să urmărești cu interes povestea, să solidarizezi cu necazurile celor pe care ți-ar fi plăcut să-i cunoști în adolescența ta și să nu-i mai uiți apoi. Bineînțeles, unele coincidențe sunt absolut incredibile, parcă nici nu-ți mai vine să crezi pe cine mai ajunge Dima să cunoască, dar hei, de câte ori nu vi s-a întâmplat să spuneți „ce mică e lumea!”, după ce ați aflat că sunteți de fapt vecini cu cea mai bună prietenă a fostei colege de cameră de pe vremea anilor de licență. Astfel de mici coincidențe mă fac să cred în povestea lui Drumeș, care are atu-ul de a capta imediat atenția cititorilor,  așa că i se iartă orice alt amănunt de ordin stilistic sau ce ține de verosimilitate. Eu recomand romanul nu doar celor care, la fel ca mine, ori nu l-au citit la timp ori nu au aflat încă de el, ci și celor care deja au trăit această aventură alături de Dima și A.R.P.E.T., dar au uitat cât e de important să lupți pentru idealul tău și să-ți asculți intuiția. Cred că o a doua lectură poate să te ajute mult mai mult atunci când vine vorba de a alege ce e cu adevărat important în mesajul transmis de o poveste, de aceea voi reciti cu siguranță această carte! Vă invit să faceți același lucru, lectură plăcută!

Elevul-Dima-dintr-a-saptea2a3e3

Anunțuri

Reading Challenge – Part IV: Parfum de femeie

Iată că am ajuns și la cea de-a patra etapă a provocării, mai am doar 46, hehe. Cartea pe care am ales-o conform criteriului: „o carte pe care o poți citi într-o zi” a fost Parfum de femeie, de Giovanni Arpino. Toată lumea știe filmul, dar puțini cunosc romanul care i-a stat la bază; de fapt, titlul original al volumului este Întunericul și mierea. Simbolismul acestui titlu este mult mai sugestiv, aș zice eu, din motive pe care le puteți descoperi în carte. Deși filmul care-l are pe Al Pacino în rol principal nu respectă decât în linii mari acțiunea, unele detalii esențiale fiind schimbate (naționalitatea personajelor, statutul lor în societate, locul acțiunii etc.), acesta este mult mai faimos față de varianta din ’74, care e mai apropiată de povestea din carte.

Să vorbesc însă despre acest roman – dacă am dat-o gata într-o zi, e clar că nu are dimensiuni care să sperie un cititor, în jur de 150 de pagini, e o cărțulie mică și subțirică. Mi-a plăcut, dar parcă tot varianta cinematografică cu Al Pacino mi-a plăcut mai mult. Probabil pentru că aceeași povestioară scurtă o apreciezi mai mult văzând-o pusă în scenă decât citind-o, căci regizorul îți mai umple decorul și-ți oferă și perspectiva lui. O recomand în primul rând pentru că e amuzantă – cele 2 personaje din carte, Fausto și Giovanni, au niște schimburi de replici foarte hazlii, mai ales când se acomodează unul cu celălalt. Nu e de neglijat însă nici tragedia care se ascunde sub firea arțăgoasă și pusă pe șotii a lui Fausto.

Giovanni fiind un soldat aflat în permisie, e obișnuit să accepte ordine și să nu-și jignească superiorii, de aceea la început nu-l contrazice pe Fausto, un veteran de război orb și beteag de o mână. Mi-a plăcut mult cum într-o săptămână, 2 oameni foarte diferiți ca statut și caracter ajung să aibă încredere unul în celălalt și să-și înțeleagă reacțiile. Relația, scurtă dar tumultuoasă, dintre cei 2 dă naștere unor situații foarte hazlii, chiar e plăcut să citești o carte ce-ți poate aduce zâmbetul pe buze. Din păcate, întunericul în care trăiește Fausto amenință să-l acapareze pentru totdeauna, iar veselia petrecerii din final se transformă în spaimă și durere.

Totodată, cartea e interesantă pentru că e povestită din perspectiva lui Giovanni, iar stilul subiectiv și care poate omite fapte, dar emite păreri, mie-mi place foarte mult. De asemenea, există și un fir romantic al poveștii, care urmărește pasiunea pe care o tânără, Sara, o nutrește pentru Fausto: „Nu e iubire, zise ea. Este fidelitate, e credință, credință și așteptare. Plus altele. Zi-i, zi-i cum vrei.”. Per total, cartea merită citită, măcar din curiozitate.

Parfum de femeie

Reading Challenge – Part III: Frumoasele noastre duminici

Când citești un asemenea titlu, îți fuge gândul la o poveste romantică, duminicile fiind poate spațiul fantastic unde se desfășoară idila. Dar această carte nu e nicidecum un roman de dragoste, poate doar dacă luați în considerare fotbalul ca fiind amanta cronicarilor mereu în febra meciurilor. Cei care mă cunosc știu că-s pasionată de fotbal de vreo 10 ani de-acum. Însă, în ultimul an, ocupată fiind cu licența și apoi cu masterul și fiind mai ales dezamăgită de echipele mele favorite din țară și de peste hotare, am lăsat-o mai ușor cu vizionatul meciurilor. N-am scăpat din ochi însă naționala, pe care îmi place tare mult s-o văd pe stadion, în preliminariile campionatelor europene sau mondiale. Și cum anul acesta e cel dedicat provocării cu cititul, am ales Frumoasele noastre duminici, de Ioan Chirilă pe baza criteriului „o carte a unui autor pe care-l iubești, dar pe care n-ai apucat s-o citești încă”. Dacă tot am mai luat pauză de la meciuri, măcar să mai citesc ceva grozav despre fotbalul unei alte perioade: campionatul mondial din ’86, organizat în Mexic și câștigat de Argentina lui Maradona.

De ce-mi place autorul ăsta atât de mult? Pentru că e un cronicar și un scriitor extraordinar, povestește evenimentele sportive la care a participat cu atâta patos, permițându-și totodată să dialogheze cu cititorul, să-și mai ceară scuze pentru stilul pe alocuri prea subiectiv, să vorbească despre fotbal în cuvinte folosite de obicei ca să vorbești despre o operă de artă. Cultura acestui om depășește granițele fotbalistice, de aceea nu ezită să ofere cititorului și amănunte legate de arhitectură, pictură, literatură, pe lângă frumoasele descrieri făcute în onoarea partidelor de neuitat. Știam din start cum avea să se termine cartea, toți microbiștii știu că în ’86, Argentina a fost purtată pe umeri de un titan numit Maradona, care-a tras întreaga echipă după el și a reușit astfel să asigure un nou titlu mondial formației din America Latină. Dar Chirilă a știut atât de bine să mă prindă în firele poveștii sale, încât parcă vedeam cu ochii mei cum se succedau fazele și parcă sufeream și eu în urma eliminării Danemarcei sau din cauza căldurii sufocante din Mexic. În plus, el oferă spre final și motivele reale, argumentate, pentru care Maradona a fost mai bun decât Pele.

Aceeași poveste e valabilă și pentru prestația lui Maradona din meciul cu Anglia. Nu cred că există om care să nu știe de rolul său dublu, de înger și demon, în sfertul de finală cu Anglia: Maradona a reușit să câștige de unul singur meciul, înscriind 2 goluri care au rămas în istoria fotbalului. Știam povestea, dar tot am urmărit-o cu interes, așteptând să văd ce-au trăit cronicarii în acel moment istoric prin frumusețe și neclaritate. Primul gol: cel cu „mâna lui Dumnezeu”, va umbri mereu acea partidă de vis pentru argentinieni; deși unii îi țin partea, văzând un soi de poetic justice în gestul lui Maradona de a nu recunoaște că a marcat un gol cu mâna, este clar că acel gest a fost lipsit de fair-play. Dar să nu fim ipocriți, câți dintre noi am fi recunoscut, la 1-0, că acel gol a fost marcat cu mâna, pierzând astfel avantajul asupra echipei adverse? Butoiașul atomic a reușit însă o bijuterie de gol în aceeași partidă, 3 minute mai târziu, spălându-și astfel din păcate. Înșirând pe teren fundașii rivali, Maradona a făcut o cursă extraordinară care i-a entuziasmat la culme pe cronicarii și suporterii prezenți la meci, la capătul căreia a marcat încă o dată împotriva englezilor.

Întreaga aventură a cronicarului „la curtea regelui Fotbal” este povestită cu însuflețire și melancolie în cele 300 și ceva de pagini ale cărții. Mi-a plăcut să văd cum trăia un gazetar adevărat un campionat mondial, cu aproape 30 de ani în urmă, prin ce peripeții trecea și cum vedea el fotbalul din postura ingrată a celui care scrie ceva ce se poate vedea ușor la TV. Se spune că o imagine spune uneori cât o mie de cuvinte. Ei bine, câteodată, un om reușește să spună în mai puține și mai frumoase cuvinte ceea ce o imagine nu poate să arate: trăirile ce-l asaltează pe om atunci când se confruntă cu istoria. Cred că din toate cărțile pe care le-am citit de Chirilă, asta mi-a plăcut cel mai mult, parcă eram și eu acolo pe Azteca la finală. Un asemenea om îți redă pofta de a te uita la fotbal și a scrie despre el, cărțile lui arată iar și iar că fotbalul, ca multe alte sporturi, poate uni și dezbina națiuni și suflete.

ioan-chirila---frumoasele-noastre-duminici-8238782

Reading Challenge – part II – Frații Karamazov

Am reușit să dau gata cea de-a doua carte de pe lista mea de provocări și chiar dacă mai am cale lungă până să duc planul la capăt, nu-mi fac griji, mai e timp. Frații Karamazov este romanul ales în funcție de criteriul paginilor: aveam nevoie de-o carte cu peste 500 de pagini, iar cea de față are aproape 1000. Norocul meu este că, pe cât de lungă e povestea, pe atât sunt de complexe personajele și pe-atât este de întortocheată acțiunea. Din scrierile lui Dostoievski mai citisem doar Crimă și pedeapsă și Idiotul, de 2 ori, dar mă îndoiam că voi da peste un roman de-al lui care să-mi placă mai mult decât povestea prințului Mîșkin. Iată că m-am înșelat: Frații Karamazov este o carte fabuloasă, propune o tematică atât de bogată și personaje atât de diferite unele de celelalte încât n-ai cum să nu te pleci în fața marelui scriitor rus.  Romanul acesta nu e doar povestea unei familii atipice, ci și o meditație filosofică asupra celor mai arzătoare întrebări care-i macină pe oameni dintotdeauna. Nu e doar un roman psihologic, de-o intensitate copleșitoare, ci și un roman polițist capabil să te țină în priză de la un capăt la altul. Filonul acesta polițist susține toată schelăria poveștii, deși crima se petrece abia pe la jumătatea cărții, dar despre asta vom avea timp să discutăm ceva mai încolo. Cred că cel mai mare merit al autorului, pe lângă felul său de-a scrie absolut cuceritor, este capacitatea de a da viață unor personaje inconfundabile, greu de înțeles dar imposibil de urât, oameni paradoxali, care în spatele unei caracteristici predominante, ascund o mare de secrete și simțiri. Karamazovii ies în evidență prin faptul că-s extrem de diferiți unul de celălalt, la prima vedere nici nu par rude: cei 3 frați și tatăl lor par luați din povești diferite, iar regula se aplică și în cazul celui de-al patrulea fiu (nelegitim). Dar asta este doar suprafața, descoperită printr-o judecată superficială a faptelor și a caracterelor, căci: „Noi, Karamazovii, suntem la fel, chiar și în sufletul tău, înger, viermele trăiește și e sortit să dezlănțuie adevărate furtuni! Furtuni, îți spun, fiindcă desfătarea se dezlănțuie ca o furtună, mai aprigă chiar decât o furtună! Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! Înfiorător, înțelegi? Pentru că nu poți să-l cuprinzi, nu poți să știi ce-i acolo, și nici n-ai cum să știi, fiindcă Dumnezeu ne-a pus în față numai enigme. Aici se întâlnesc toate extremele și toate contradicțiile sălășluiesc laolaltă.”, după cum spune băiatul cel mare, Dmitri, într-o discuție cu mezinul, Alioșa, pe care-l numește înger datorită candorii sale și a credinței sale nestrămutate în Dumnezeu.

Eu am citit varianta editată de cei de la Polirom în colecția Top 10+, iar pe spatele volumului se vorbește, în rezumat, despre fapta care declanșează avalanșa de evenimente ce urmează a fi investigate de poliție și anume: asasinarea tatălui, Fiodor Karamazov. Chiar dacă n-aș fi citit acest amănunt ce mie mi se pare a fi un spoiler, dacă ținem cont de plasarea în carte a acestui eveniment – după jumătatea cărții – tot la fel de prinsă aș fi fost de acțiunea romanului pentru că de la început ni se pun în față faptele sau mai precis motivul presupus al crimei: felul dezgustător de a fi al tatălui, un bătrân desfrânat și lipsit de principii morale, ce provoacă sentimente de ură și dispreț în sufletele celorlalți, chiar și în cazul copiilor săi. Având în vedere caracterul acestui personaj dezagreabil și conflictele în care este târât, e de așteptat ca la un moment dat cineva să se plictisească de el și să-i închidă gura de bufon pe veci. De aceea n-am putut decât să stau ca pe ghimpi așteptând ca inevitabilul să se petreacă; folosindu-se de elemente de foreshadowing și o caracterizare minuțioasă a celor implicați în poveste, autorul ne avertizează de la început că sânge va fi vărsat, iar viețile celor 4 fii se vor schimba complet. Stilul de a povesti al lui Dostoievski este remarcabil: de la început el conversează cu cititorul, îi stârnește curiozitatea și-i dă indicii iar și iar că ceva mare urmează să se întâmple, dar mereu se oprește la timp, pierzându-se în poveste. Până în momentul în care iese parcă iar la suprafață căci nu mai poate să se ascundă și dă cărțile pe față; ei bine, în momentul acela, evenimentele încep să se deruleze cu mai multă repeziciune, indiciile și pistele se amestecă și ajungi să te îndoiești de nevinovăția tuturor, pentru că toți par a avea un motiv plauzibil pentru asasinarea bătrânului. În același rezumat din final, se spune că moartea lui Fiodor aruncă asupra tuturor fiilor suspiciuni, pentru că toți ar fi avut motive să-l ucidă. Nu mi se pare corectă această ipoteză, aș fi putut să-l suspectez pe Grigori (sluga lui Fiodor), pe Grușenka (fata care le sucește mințile tatălui și fiului cel mare), ba până și pe Katia aș fi suspectat-o, dar niciodată pe mezinul Alioșa, un personaj atât de blând și de inocent, care aduce în multe momente cu eroul din Idiotul. Dmitri (Mitia), primul băiat, era în conflict cu tatăl din cauza unei moșteniri și a Grușenkăi, o rusoaică ce îi îmbrobodește fără milă pe amândoi, Ivan, băiatul al doilea, ar fi putut să-l disprețuiască pentru felul său dezgustător de a fi, Smerdeakov, bastardul, l-ar fi putut urî din invidie față de situația fraților săi și pentru că s-ar fi considerat neîndreptățit, dar Alioșa n-ar fi putut în veci să poarte în suflet un asemenea sentiment. Dragostea față de Dumnezeu l-ar fi împiedicat să ridice mâna asupra tatălui, credința sa fiind prea puternică; și Dmitri dă semne că este un om credincios, deși mult prea turbulent și sălbatic. El afirmă cu tărie că: „Dacă Dumnezeu va fi izgonit de pe fața pământului, noi îl vom făuri din nou sub pământ!”, dar pasiunea sa pentru Grușenka e mai puternică decât orice, așa că argumentul ce i se aplică lui Alioșa, în acest caz își pierde valabilitatea. Pentru el, fata e obiectivul final, e calea spre fericire sau moarte, fără ea – iadul, în brațele ei – paradisul.

dscn2209

Ivan este băiatul mijlociu din cei 3 băieți legitimi ai lui Karamazov – fiind frate bun doar cu Alioșa, poate acest amănunt explică disprețul său față de Dmitri, cu care nu se aseamănă absolut deloc. Deși încearcă să-l ajute atunci când e la ananghie, firea sa nu-i permite să-l iubească fără a-l urî în același timp. În asta constă unicitatea „rasei Karamazov”, ca să-i zic așa: ei pot iubi și urî cu pasiune aceeași persoană în același timp, pot nega un adevăr, în timp ce sufletul lor tânjește exact după acele cuvinte, iar asta îi consumă ca pe niște lumânări aprinse la ambele capete. Frica de Dumnezeu și iubirea pe care I-o consacră fiul cel mare și mezinul nu-l impresionează pe Ivan, care refuză aceste simțăminte și crede în Dumnezeu, dar în același timp nu crede. Discuțiile sale cu Alioșa sunt de-o profunzime rară, deoarece ating multe aspecte esențiale în dezvoltarea unui om: existența lui Dumnezeu în opoziție cu liberul-arbitru și raționalismul. Ivan face o caracterizare justă, dar crudă oamenilor din perspectiva credinței lor într-o putere superioară: „Căci, în primul rând, aceste ființe vrednice de plâns vor să găsească pe cineva în fața căruia să se plece până la pământ, un om care să se ridice deasupra celorlalți, în care să creadă lumea întreagă și căruia să i se închine toți, absolut toți. De la începutul începutului necesitatea de a generaliza supunerea a constituit preocuparea cea mai arzătoare a fiecărui om în parte, precum și a întregii umanități. Din pricina acestei necesități, oamenii s-au ucis adesea unii pe alții, luptându-se cu săbiile. Și făurindu-și singuri zei, s-au amenințat unii pe alții: „Lepădați-vă de zeii voștri, strigau ei. Și veniți de vă închinați celor care se află în mare cinste la noi, altfel va fi vai și amar de voi și de zeitățile voastre!”. Și așa o să fie până la sfârșitul veacurilor. Chiar și atunci când vor pieri toți zeii de pe fața lumii, oamenii vor continua totuși să îngenuncheze în fața idolilor.”. La fel ca eroii lui Camus din La Peste, Ivan refuză să se încreadă într-o divinitate care permite suferința copiilor pe pământ; autorul exploatează acest subiect prin dezvoltarea în paralel a unei povești ce-l implică însă pe Alioșa. Mezinul Karamazov ajunge să se împrietenească cu câțiva copilași cu vârste între 11-14 ani, alături de care trece printr-o mare încercare, una care l-ar fi făcut pe Ivan să urască și mai mult divinitatea crudă, dar care pe Alioșa îl întărește. Această povestioară ce se derulează concomitent cu procesul în care se încearcă descoperirea criminalului este la fel de intensă în trăiri ca eroarea judiciară (nu e spoiler, chiar așa se numește cartea a douăsprezecea), dacă nu chiar și mai și. Ivan este personajul meu preferat dintre cei 4 frați, raționalismul său înspăimântător (totul este permis) pe alocuri dă naștere unor catastrofe, amenință să-l doboare psihic, dar evoluția sa este uimitoare, cred că e de departe cel mai reușit personaj al lui Dostoievski.

Dmitri, care moștenește felul nestăvilit de a fi al bătrânului, este o adevărată pușlama, un cuceritor, dar e atât de naiv în unele privințe că rămâi trăsnit de contrastele ce-l animă. Pasiunea sa arzătoare pentru Grușenka se lovește de cinstea sa și de așa-zisa loialitate față de logodnica sa, Katia, dar pe măsură ce dragostea prinde puteri, parcă-și pierde mințile și ajunge chiar să-și amenințe tatăl. Face atâtea gesturi necugetate și rostește atâtea cuvinte pe negândite, parcă fără să-și dea seama de consecințele dezastruoase ale vorbelor sale: „Mă gândeam că-i același lucru să mori ca un om cinstit sau ca un ticălos. Și abia atunci mi-am dat seama că nu-i totuna! (…) Am învățat că e cu neputință să trăiești ca un ticălos, dar nici chiar să mori nu poți când știi cât ești de ticălos. Nu, domnilor, trebuie să mori cinstit!”. De aceea una din teoriile cu privire la uciderea bătrânului îl are pe Dmitri ca protagonist.  Misterul crimei însă nu se dezvăluie decât în final, lăsând cititorul cu gura căscată. Dacă fiul cel mare este important pentru filonul polițist, mezinul oferă cele mai multe argumente pentru clasificarea acestui roman ca fiind o meditație filosofică. Spre deosebire de Ivan, care încearcă mereu să fie spiritul rațional al poveștii, Alioșa subliniază de fiecare dată, prin acțiunile sale, importanța credinței, a bunătății sufletești și a solidarității. Care este cu adevărat cartea câștigătoare pentru a răzbi în viață, veți afla doar citind romanul și interpretând indiciile lăsate de autor, aflându-i astfel părerile. Cel de-al patrulea frate, nelegitim, este probabil cel mai greu de descris, pentru că nu i se acordă aceeași importanță ca celorlalți 3. Smerdeakov, fiul lui Fiodor Karamazov cu nebuna satului, este tânărul slujitor al boierului desfrânat, îi gătește bucate alese și e cinstit ca nimeni altul. Fiodor are încredere în el și-l compătimește pentru atacurile sale epileptice, dar nu ezită să-l ia peste picior și să-l batjocorească, la fel ca pe toată lumea. În aparență destul de tăcut și nu prea inteligent, Smerdeakov este de fapt un tip foarte isteț, agil, capabil să profite de oportunitățile oferite. Trăsăturile sale ies cel mai bine în evidență în discuțiile cu Ivan, pe care-l admiră cel mai mult. Personajele feminine merită și ele atenția cititorului, pentru că ele dau naștere unor conflicte interioare îngrozitoare: Katia și Grușenka sunt femeile pe care le iubește Mitia, care nu știe pe cine să aleagă și pe cine să dezamăgească. În timp ce Grușenka e rea și afurisită (din motive ulterior dezvăluite în carte), Katia încearcă să fie mărinimoasă, dar asta datorită orgoliului nemăsurat. Din nou, cele 2 mi-au amintit de personajele feminine din Idiotul, Katia asemănându-se pe alocuri cu Aglaia; desigur, pe parcursul romanului, ambele evoluează neașteptat. Amândouă îl fac să sufere, dar nu doar pe Mitia: Ivan e și el îndrăgostit până peste cap de Katia, iar bătrânul Karamazov de Grușenka. Chiar și Alioșa suferă, într-o oarecare măsură, din cauza unei fete: Liza, cel mai contradictoriu personaj, care pe mine m-a enervat teribil. Conflictele dintre personaje sunt de multe ori provocate de cele 2 femei, dar sunt și cazuri în care banii sau convingerile provoacă adevărate confruntări din care participanții ies destul de șifonați. Merită să citiți această poveste de viață extraordinară, atât de bine scrisă și analizată de Dostoievski!

În ceea ce privește structura, romanul este împărțit în 4 părți + o cuvântare din partea autorului și un epilog. Cele 4 părți sunt organizate, la rândul lor, în câte 3 cărți, totalul de 12 conținând, de asemenea, capitole mai mici. Limbajul este unul destul de accesibil, doar termenii specializați din domeniul religios sau judiciar punând cât de cât probleme. Am menționat deja că autorul vorbește cu cititorul din primele pagini, povestește la persoana întâi tot ce știe, retrăgându-se discret în spatele cuvintelor atunci când povestea o ia la galop, iar evenimentele solicită atenția nelimitată a cititorului. Această narațiune de tip hibrid atrage și cucerește, e greu să nu te lași prins în ițele poveștii, când un martor îți povestește ce se întâmplă, dispărând mereu în momentele-cheie și lăsând parcă acțiunea să se povestească singură. Încă din prima propoziție, aflăm că Fiodor moare în condiții tragice, de aceea așteptăm cu nerăbdare ca evenimentul să se întâmple și să aflăm cine a fost?, de ce a făcut-o?, cum?. Particularitatea care deosebește acest roman de toate celelalte romane polițiste este situarea crimei abia la mijlocul cărții, prima parte descriind exclusiv situația personajelor principale, relațiile dintre ele, semănând indicii pe ici pe colo, indicii care se vor dovedi a fi de-o importanță colosală pentru proces. Astfel, știind că urmează să aibă loc ceva oribil, stăm cu ochii în patru, atenți la orice cuvânt, orice răbufnire, orice gest. Prezentând atât de bine decorul și circumstanțele, autorul nu ne lasă să tragem concluzii greșite, dar nici nu ne face treaba mai ușoară: e greu să-ți dai seama din prima cine a făcut-o, iar dacă totuși intuiția îți dă răspunsul corect, faptele te atacă din toate părțile și-ți spun că n-ai dreptate. Și atunci, pe ce te bazezi? În cine te încrezi? „Cu cât un lucru e mai absurd, cu atît are mai multe șanse să se apropie de fondul unei probleme. Cu cât e mai absurd, cu atât este mai evident. Absurditatea este simplă și concisă, în timp ce inteligența recurge la tot felul de subterfugii și ascunzișuri. Inteligența este vicleană, iar absurditatea – sinceră și naivă.”. Recomand această lectură din toată inima, cred că pot să declar cu mâna pe inimă că, alături de Mizerabilii, Gone with the wind și seria A song of Ice and Fire, acest roman este preferatul meu. Nu mă pot decide între acestea 4, e prea greu. Vă invit să le citiți și veți vedea ce greu va fi să faceți o alegere. P.S.: pregătiți șervețelele, la final veți plânge, așa că nu terminați cartea în spații publice!