Reading Challenge: Part XI – Ecouri de dincolo de moarte

Mister sau thriller, ăsta da criteriu pe care să-l ador. Ce să-ți mai dorești de la o carte atunci când suspansul abia dacă te lasă să respiri? Pentru că o asemenea atmosferă care să te subjuge nu poate fi creată decât cu ajutorul unei povești grozave, în care personajele să evolueze în cele mai neașteptate moduri, iar acțiunea s-o ia razna când te aștepți mai puțin. Și mai e nevoie de un scriitor care să te țină hipnotizat prin mesajul pe care-l transmite și prin felul în care știe să-ți transmită emoțiile celor care trăiesc în universul său. Johan Theorin e un astfel de scriitor, capabil să te deruteze, să te piardă într-un labirint din care te scoate abia la final, lăsându-te cu gura căscată. Ador colecția romanelor polițiste nordice de la editura Trei, iar Ecouri de dincolo de moarte chiar e unul dintre cele mai bune.

De ce mi-a plăcut atât de mult această poveste? Din varii motive, însă ce m-a atras cel mai mult la această carte a fost stilul abordat de Theorin, care pune în oglindă destinul copilului dispărut și al familiei care-l caută chiar și după 20 de ani și cel al ultimei persoane care l-a văzut în viață, Nils Kant. De la început ți se spune cine a dispărut, îți sunt spulberate speranțele că personajul ar mai putea să fie în viață, dar te consolezi cu ideea că mama sa și bunicul vor reuși măcar să găsească răspunsul la întrebarea care le-a spulberat viețile. De aceea lovitura din final este nimicitoare, nici nu îndrăznești să te gândești la o asemenea posibilitate, ești dus de nas în timp ce ți se oferă și informații reale, extrem de importante pentru caz.

– Crezi că o să te duci în iad pentru asta? întreabă Fritiof.

Nils clatină din cap.

N-o să te duci, zice Fritiof. O să poți ajunge acasă.

– E-aici, rostește Nils.

– Ce?

– Iadul, răspunde Nils. Iadul e aici.

– Bine, încuviințează Fritiof. Atunci s-a făcut timpul să ieși din el.

Avem două planuri: trecut și prezent. Cel trecut ni-i prezintă la început pe Jens, copilașul dispărut, și pe Nils Kant, puși laolaltă în aceeași scenă, care anunță o tragedie, un eveniment ce va ruina ulterior multe vieți. Ulterior, acest fir urmărește povestea lui Nils, fantoma Oland-ului, umbra care ucide fără să clipească. E un personaj atât de controversat și detestabil, căruia îi plângi uneori de milă, într-atât de complexe sunt atitudinea sa și reacțiile pe care le trezește în sufletul celui care îi citește povestea vieții. Cadrul în care se petrec evenimentele e atât de sumbru și rece, toamna e atât de urâcioasă, încât angoasa celui care urmărește ca un spectator povestea lui Nils, Jens și a Juliei crește pe măsură ce paginile sunt răsfoite.

Prezentul ne oferă povestea Juliei și a tatălui său, care sunt urmăriți de remușcări, durere și chin, în încercarea lor de a descoperi un adevăr îngropat de 20 de ani. De ce a dispărut un copilaș în ceața rece și grea? S-a pierdut sau cineva l-a răpit? Mai trăiește sau e îngropat în cine știe ce colț de alvar blestemat? E trist și totuși te simți mai împăcat atunci când vezi cum mama încă bântuită de dispariția copilului își găsește pacea. Naratorul omniscient se amuză pe seama cititorilor, amăgindu-i cu cruzime în ceea ce privește intențiile personajelor și adevărata natură a acestora. Secretul păstrat timp de 20 de ani este atât de tulburător, încât tot ce-mi doresc acum e să văd ecranizarea, să observ aceste personaje bine creionate, fascinante pe alocuri, pe ecran, nu doar în imaginația mea. Nu am știut cum să reacționez după ce am terminat cartea, nu pot să dau multe informații despre personaje sau despre acțiune pentru că mă voi da de gol, dar pot să o recomand din suflet, este un roman polițist de calitate, pe care-l citești pe nerăsuflate. Abia aștept să-mi mai pice în mână o carte de-a lui Theorin, e prea talentat ca povestitor ca să nu te câștige de partea cărților sale. Amintiri legănate pe aripi frânte, brațe rămase deschise în așteptarea copilului care nu mai vine, monștri cu chip de om care distrug vieți, peste toți și toate se va așterne praful odată ce adevărul va fi ieșit la lumină. Poți să țipi, nu mai e drum de întoarcere, răul de acum începe.

ecouri-de-dincolo-de-moarte-gsp_1_fullsize

Reading Challenge: Part X – Rusoaica

Sau Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac. De ce bordei? Și cine-i Ragaiac? Bordeiul e cuibușorul rupt de lume în care, mai ales la început, un tânăr plin de iluzii își consumă timpul citind și visând la femeia ideală, la rusoaica intelectuală, frumoasă, rafinată, dar curajoasă, capabilă să înfrunte moartea pentru a evita disprețul sau rușinea. Acest etern îndrăgostit e Ragaiac, locotenent apreciat de superiori, zelos și inteligent, care primește un post la granița basarabeană, lângă Nistru. El încearcă mereu să-și facă datoria, până când rusoaica la care visează pare să prindă trup în povestea camaradului Iliad. În acel moment, el se lasă prins într-un joc periculos, cu un contrabandist viclean și o amantă împătimită, având unicul scop de a regăsi rusoaica pierdută în negurile celuilalt tărâm.

Mă uitai adânc în ochii ei, să văd până unde jocul apelor din funduri era al sincerității și de unde începeau cercurile minciunii și ale bătăii de joc, dar cine putea vedea în aceste negre fântâni fără sfârșit? Atât doar înțelegeam acuma: un mic cerc, unul singur cel puțin, ondula și creștea acolo și pentru sufletul meu.

Am ales această poveste pentru a respecta criteriul „cărții cu un titlu dintr-un singur cuvânt”, dar nu mă așteptam să dau peste o aventură în care visul, iluzia și obsesia joacă un rol mai important chiar decât relațiile dintre personaje. E război, totul se petrece la graniță, nici la țară, nici la oraș, ci parcă într-un loc rupt de lume, dar fără de care totul s-ar duce de râpă. Soldații și conducătorii lor ar trebui să țină piept contrabandiștilor, inamicilor, însă, de fapt, ei nu fac altceva decât să trimită nenorociții refugiați înapoi în blestemata lor țară. E un joc cu viața aici, dar regulile nu-s făcute de cei mici, ei sunt doar pioni. Ragaiac e conștient de asta, poate de aceea visează fără oprire la rusoaica lui.

658x0_rusoaica-723

Eroul nostru n-are nevoie de indicii care să ateste posibila venire a rusoaicei, el găsește singur motive pentru iminenta ei venire, îi simte parfumul în aerul rece de iarnă, și-o imaginează venind pe crusta înghețată a Nistrului. Delirul nu și-l poate ostoi decât prin satisfacerea unor dorințe carnale alături de amanta sa, căci Ragaiac n-ar putea să o supună pe ea, pe rusoaica lui fragilă și delicată ca un vis, unor asemenea realități. Acțiunea prinde ritm și intensitate cu cât romanul se apropie de sfârșit, dar nici măcar cursa întinsă contrabandistului nu e atât de viu și complex descrisă pe cât sunt zbuciumul și deziluzia bărbatului ce nu-și atinge ținta. Bărbatul acesta este atât de măcinat de obsesia sa, încât nu ai cum, ca cititor, să nu fii impresionat de încercările sale de a-și găsi idealul.

Ea totuși trebuia să vie. Gândiți-vă! Să stai pe malul unui fluviu care desparte două țări. Dincoace domnește pacea și ordinea. Dincolo, groaza și haosul. Țăranii ăștia, care mi se perindaseră până acum pe dinainte, sau negustorașii evrei, nu erau desigur cei mai loviți de tragica domnie. Pe când ea, rusoaica, aceea pe care o așteptam eu, ea nu va mai putea să reziste multă vreme. Ea avea să caute repede să dea de câmpul larg și potolit al păcii de dincoace, de care avea nevoie frumusețea și sufletul ei. Ea trebuie să vie.

Romanul e ușor de citit, deși are unele cuvinte cam vechi (mă refer aici mai ales la forma în care sunt scrise) și expresii ceva mai aparte, pe care nu prea le mai folosește nimeni în zilele noastre. Erotism, psihologie, dramă, ceva suspans cauzat de joaca de-a detectivii, Rusoaica îmbină mai multe stiluri care stau la baza complexității acestui roman. Te îndrăgostești la rândul tău de peisajele înghețate, care se îmbină atât de frumos cu sentimentele și trăirile excesiv de intense ale lui Ragaiac, accepți și înțelegi chiar și auto-amăgirea de care nu se leapădă nici măcar la final, râzi din suflet la scenele cu Pafnute (căluțul năzdrăvan) și te lași prins de mitul hipnotizant al rusoaicei ideale – care ajunge să-l îmbolnăvească și pe Iliad, căci îndrăgostiții ca Ragaiac pot fi extrem de cruzi atunci când vor să-i înlănțuie și pe alții în aceleași obsesii. Mereu tânăr, idealul se perindă între două lumi. De neoprit, visul fără nume străbate hotarul dintre dorință și obsesie, după un lung zbucium. Rusoaica n-o poți găsi nicăieri altundeva decât dansând în imaginația unui locotenent prea rupt de lume, care nu înțelege că totul se terminase înainte chiar să înceapă. O carte despre demoni și iubire, de citit și recitit.

Reading Challenge: Part IX – Cavalerul Reginei

La insistențele prietenului meu care urăște franceza și totuși îl adoră pe Dumas, am reușit să strecor Cavalerul Reginei pe lista mea de provocări, la criteriul „o carte a cărei acțiune se petrece în altă țară”. Când zici Dumas, te gândești la cavaleri, la regi și regine la ananghie, la muschetari și, desigur, la Franța. Poate chiar Anglia, depinde de context. Cartea de față nu face excepție și prezintă o frumoasă istorisire despre faptele de vitejie ale Cavalerului de Maison Rouge care, devotat regalității, încearcă și imposibilul pentru a o salva pe regina Maria Antoaneta, soția lui Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat în 1793 în urma Revoluției Franceze. Acuzată de trădare, regina își duce ultimele zile în închisoarea Temple, alături de copiii săi, Marie-Thérèse și Ludovic al XVII-lea, și cumnata sa, lady Elizabeth.

Un singur om pare să mai tragă speranțe că familia regală mai poate fi salvată, iar acela e curajosul Cavaler de Maison Rouge, care îndrăznește să comploteze pentru salvarea stăpânilor săi într-un Paris înțesat de turnători, pericole și revolte. Alături de câțiva prieteni credincioși, cavalerul își riscă viața pentru o cauză nobilă, salvarea unor copii inocenți și a unei mândre regine. Dar când planurile lor tind să fie dejucate, bravul cavaler își încearcă norocul de unul singur, pentru a nu-și pierde și puținii prieteni rămași.

Domnule, răspunse cavalerul cu mândrie, când lupt pentru o cauză, eu știu să nu pun în joc decât propria-mi persoană.

Stilul lui Dumas e același din Cei 3 muschetari și continuările acestora, scriitorul e consecvent în ceea ce privește limbajul folosit (nu foarte scorțos, fără descrieri interminabile, ci cu accentul pus pe dialog și aventurile protagoniștilor) și statutul naratorului. Acest povestitor la persoana a III-a își arată clar sentimentele, influențând astfel și felul în care cititorul percepe evenimentele și personajele. Aș minți dacă aș spune că am fost imparțială, e greu să te abții să judeci, mai ales atunci când și naratorul îți sugerează să faci asta.

În paralel cu încercările cavalerului, naratorul ne propune povestea unui patriot viteaz și sincer, Maurice Lindey, care din dragoste se lasă atras într-o cursă. Aflați pe baricade diferite, cavalerul fiind de partea aristocrației, iar Maurice de partea revoluției, cei doi se aseamănă prin sentimentele nobile care-i ghidează prin viață și prin sacrificiile pe care le fac în numele iubirii și al devotamentului. Dacă în cazul cavalerului, dragostea pentru patrie e cumva încarnată în ființa reginei, în cazul lui Maurice, conflictul interior e provocat de dragostea de patrie și cea pe care i-o inspiră Geneviève, o aristocrată pe care Maurice o salvează încă din primele pagini. ale romanului. Astfel, bravul Maurice trebuie să aleagă între fosta iubită, patria, și actuala mare iubire.

Maurice nu scosese niciun vaiet și nu strigase după ajutor. Puterea și cutezanța doresc întotdeauna să se descurce singure, de parcă le-ar fi rușine să primească un ajutor dinafară.

Zilele trecute vorbeam cu Alex despre câtă istorie am putut învăța din cărțile lui Dumas, Hugo sau Tolstoi, dar nu mă refeream la ani și acuratețea cu care sunt relatate faptele istorice, ci la obiceiurile, mentalitățile și ideile care au existat la un moment dat în Franța sau Rusia. Cea mai simplă metodă de a înțelege o societate, felul în care-și duceau oamenii viața, alegerile pe care le făceau, e să citești romane care prezintă și un context istoric real. Poate Cavalerul de Maison Rouge e mult mai înfrumusețat în carte decât modelul lui Dumas, Alexandre Gonsse de Rougeville, poate Maurice Lindey nici n-a existat ca atare, dar sentimentele lor, luptele lor interioare, sacrificiile și simțul datoriei au animat alți cavaleri de la momentul respectiv, scriitorul n-a făcut decât să dea acelor anonimi un nume comun.

Dacă sursa romanului e cât se poate de adevărată, nu mai contează că viețile personajelor sunt mai romanțate, atâta timp cât asta ne ajută să empatizăm cu cei care și-ar fi dat și viața pentru o cauză sfântă pentru ei. Vocile lor te cuceresc și la 22 de ani așa cum au făcut-o la 7 sau 15 ani, deoarece asemenea povești nu devin niciodată plictisitoare, nu-și pierd din farmec și nu sunt de lepădat, ele prezintă curajul nebunesc al unor oameni sub forma unor aventuri nemaipomenite. Sfârșitul m-a lăsat cu lacrimi în ochi, desigur, prietenia și dragostea înving orice, chiar și moartea, iar Maurice, Geneviève, Cavalerul și Lorin îți rămân în suflet ca eroi pe care anii nu-i pot acoperi cu un văl de uitare.

alexandre-dumas---cavalerul-reginei-8316847