Reading Challenge: Part XV – Băiatul cu pijamale în dungi

Cartea asta mi-a adus aminte de Prinț și cerșetor, cu 2 băieței asemănători care duc vieți opuse, dar ajung totuși să intre în contact și să se împrietenească. Diferența e că după ce-am citit cartea lui Twain, am închis-o mulțumită, pe când romanul lui Boyne m-a lăsat într-o stare greu de descris – m-am simțit călcată în picioare de o herghelie de cai. Povestea aceasta este pe atât de tragică și dureroasă, pe cât este eroul nostru dulce și inocent, încă naiv, în ciuda istețimii sale. A book for children, they said. You’ll cry your fucking eyes out, I say. Singurul motiv pentru care mi-a rămas fața uscată în momentul în care am citit ultimul rând e pentru că veneam acasă de la serviciu și încercam să mă abțin să nu mă vadă lumea plângând în metrou așa, deodată. Iep, mi-am înghițit lacrimile. Sincer, chiar nu cred că poți rămâne insensibil la o asemenea poveste, ți se rupe pur și simplu sufletul. Naratorul povestește totul cu atâta calm și dezinvoltură, pocește nume ca pentru copii, se face că nu știe ce se întâmplă cu adevărat, mai că te induce în eroare. Dar iluziile îți sunt sfâșiate rând pe rând când începi să-ți dai seama cine e, de fapt, Fury, ce e Out-With, și ce urmează să se întâmple. Mi-a plăcut cartea la nebunie, dar nu i-aș da-o copilului meu s-o citească până n-ar face 16 ani, e prea tristă pentru copilași. Și nici nu e vorba că-s eu prea emotivă, băiatul cu pijamale în dungi e totuși un copil evreu aflat în lagăr!

De fapt, el e imaginea tuturor copiilor care au murit pentru o idee abjectă, rași în cap și rupți de foame, cu fețe cenușii și ochi mari și triști. Nu-i nicio surpriză că romanul e trist, oricât încearcă naratorul să creeze o atmosferă relaxată, specifică vieții unor copii, asta nu ține decât în episoadele în care Bruno își amintește întâmplările amuzante trăite la Berlin sau în momentele în care mai scoate câte o perlă. Bine, nici momentele când naratorul se identifică încet încet cu micul personaj și-i redă exact ideile și raționamentele nu-s de lepădat, m-am amuzat teribil fiind martora unor observații fine, dar rămase nedeslușite în mintea unui băiețel de 9 ani. Pentru că eroul nostru nu și-a pierdut încă inocența, el percepe multe amănunte pe care nu le înțelege și alege să le ignore, dar noi ne dăm seama imediat ce se întâmplă cu adevărat în această poveste cu cer senin și iad pe pământ. Toți cei din jurul lui știu ce se întâmplă cu oamenii aflați dincolo de misteriosul gard, mai puțin el, copil naiv și plin de speranță până la capăt. Naratorul te prinde atât de bine în mrejele sale, încât nu vrei să vezi adevărul, refuzi să conștientizezi că răul e o prezență de netăgăduit în poveste, vrei și tu să rămâi pur în fața atâtor mizerii. Ca Bruno și Shmuel, doi frați din părinți diferiți.

baiatul-cu-pijamale-in-dungi_1_fullsize

Cartea asta parcă te îndeamnă să nu crezi nimic, pentru că-ți ascunde pe față atâtea chestii – ajungi să te simți prost când începi să vezi prin ceața creată de naivitatea unor băiețeii de 9 ani care vorbesc zilnic, despărțiți de un gard, trăind în alte lumi. Și ajungi să fii trist pentru că știi ce-i așteaptă, iar ei nu realizează nicicum. Desigur că, pentru Bruno și Shmuel, prietenia lor e cea care contează și ea-i orbește într-așa măsură încât uită și de reguli și de consecințe. Totul e descris ca o aventură, când de fapt descoperirea e doar un mare… mă abțin să scriu cuvântul, dar e cel mai potrivit pentru a descrie absurdul, ca să nu zic prostia, situației. Inteligența autorului este remarcabilă, deoarece reușește să scrie o carte pentru cei mici, cu un mesaj pentru cei mari. E ușor de citit, imediat o termini, pentru că te și captivează, dezavantajul e că, la 23 de ani, cam îți dai seama exact ce vrea el să spună și nu poți decât să te simți vinovat. Pentru ce? Nu știu anume, poate pentru milioanele de oameni morți fără motiv, pentru cenușa rămasă ca mărturie a victimelor lipsite de apărare și pentru copii. Pentru copiii smulși cu răutate și cinism de pe un pământ îmbibat cu sânge și păcat. Nu contează că n-ai participat la activ la o asemenea acțiune, ți se face rușine că au existat și poate mai există alți oameni, care ar putea să-ți fie frați, dar preferă să-ți fie inamici din diferite motive, care mai de care mai stupide.

Lecția pe care ne-o dau Bruno și Shmuel nu e doar despre prietenia care se leagă în orice condiții, între orice fel de oameni, ci și despre fericirea de a mai fi curat și inocent, singura salvare în momente în care catastrofele par să înghită pământul. Și mai ales în clipele în care un dereglat ajunge să strivească sute, mii, milioane de oameni doar pentru că așa-i place lui, pocnind din degete, jucându-se cu sufletele și viețile lor ca Gretel cu păpușile. Deși îmbrăcată în straie triste, povestea chiar are și un substrat pozitiv, un mesaj ce trebuie musai asimilat și dat mai departe. Până la urmă, cred că am să-mi las copiii să citească romanul când vor avea 9 ani, să trăiască și ei emoțiile lui Bruno și să afle, măcar ei, adevărul, cu riscul de a resimți realitatea ca pe o palmă peste ochi. Dar asta nu mai contează, importantă e aventura, contează prietenii pe care ți-i faci și zâmbetul pe care îl poți pune pe chip cuiva, dacă știi să-ți deschizi sufletul în fața lui, în fața vieții. Pentru că poți salva vieți povestind și făcând doi ochi de culoarea „caramelelor cu cacao” să râdă în mijlocul ploii de gloanțe.

P.S.: Abia aștept să văd filmul, la ăla chiar n-am să mă mai abțin și-am să dau drumul artezienelor, sper să fie măcar la fel de bun ca această cărțulie pe care mi-am cumpărat-o, haha, cu bani din primul salariu. Memorabilă, da, nu puteam să aleg mai bine. Și așa am mai bifat un criteriu: a book that was originally written in a different language.

Reading Challenge: Part XIV – Ura

Și mă întorc la Anne Holt. Nu că aș fi părăsit-o vreo secundă după ce am terminat Așa ceva nu se întâmplă niciodată, ca dovadă sacrilegiul pe care l-am înfăptuit: am citit cea de-a patra carte a seriei cu Yngvar și Inger Johanne, sărind peste a treia. Pentru că pe aia nu o aveam, iar finalul părții secunde prea m-a lăsat în aer (ca să nu spun moartă de curiozitate), așa că nu m-am putut abține și am citit cea mai încâlcită poveste din cele 3 care mi-au picat în mână. Criteriul pe care l-am bifat citind această carte a fost ca acțiunea să se desfășoare de Crăciun (sau în preajma Crăciunului, după cum am interpretat eu), dar povestea nu începe nicidecum cu „A fost odată ca niciodată” și nu se termină cu „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Asta se explică, cred eu, prin natura romanului: fiind vorba de o poveste construită în jurul unui filon polițist, te aștepți din start la mister, moarte, secrete dezgropate și dureri de cap. Goodbye, Christmas, welcome, Death! Dacă în prima parte dispar copii, iar în a doua celebritățile sunt ținta, iată că în această a patra parte, victimele par alese complet aleatoriu, dârele de sânge unind destine complet opuse: o femeie episcop, un artist pe cale de a da lovitura, un imigrant care se prostitua și încă 3 victime care vor apărea pe parcurs.

Cartea începe cu un episod șocant, în care Kristiane aproape că-și pierde viața, dar este salvată în ultimul moment de un străin. Dacă Inger Johanne era deja cam paranoică și mereu în alertă încă din primele 2 părți, imaginați-vă doar cum se va purta în acest roman! Tot răul spre bine, însă, deoarece asta o ajută să descopere niște secrete și conspirații uluitoare, ce dezvăluie adevăratul motiv pentru care victimele fuseseră alese: ura. Când naratoarea începe din nou să te arunce dintr-un colț în altul, ca într-un ring, aruncând spre tine o avalanșă de nume, personaje și întâmplări, te simți pierdut, dar în continuare intrigat. De aceea nu te lași bătut și parcurgi paginile una după alta, pentru a ajunge la un final cutremurător, în care îți dai seama că unii oameni chiar sunt plecați de acasă, dacă se lasă orbiți de ură până într-atât încât ajung la crimă. Cu toții avem prejudecățile noastre, oricât de curați și buni am încerca să părem în ochii altora, dar să lași asemenea gânduri să-ți afecteze judecata și să te împingă spre omor, e ceva incredibil de stupid, și totuși de actualitate. Diferențele dintre oameni au dus mereu la conflicte și vărsare de sânge, dar această carte pictează un tablou cu adevărat sumbru al societății moderne care decade invers proporțional cu modernizarea de ordin tehnologic.

deal-v14121960371

 Povestea scrisă de Anne Holt e complexă nu doar prin desfășurarea simultană a mai multor planuri narative (cu care ne-a obișnuit deja), ci și prin analiza pe care o face diferitelor comunități. Să prezinți ura ca pe un adevărat mobil al crimei, ura în cel mai pur stadiu, ura care te face să devii turbat și-ți trage o cortină peste judecata, lăsându-te să-ți îmbrățișezi demonii în întuneric, asta-i ceva înfricoșător de scris, darămite de citit. Oamenilor le mai poți face față, dar nu unui asemenea sentiment care unește chiar și cei mai aprigi dușmani împotriva inamicului comun. Nu vreau să dau spoilere, de aceea nu menționez despre ce comunități e vorba, important e crezul pentru care militează autoarea: toți oamenii au dreptul să fie fericiți, atâta timp cât bucuria lor nu face rău altora. Iar religia nu e decât un paravan în spatele cărora lașii se ascund pentru a-și ascuți mai bine ghearele, așteptând momentul potrivit ca să-i atace pe cei pe care-i urăsc pentru că-s ei putrezi, nu pentru că un zeu anume le-ar fi ordonat asta. Lucru pe care-l conștientizează și Inger Johanne, suficient de isteață cât să deslușească cine se află în spatele crimelor, deși teoria ei pare la început o elucubrație cu care nu l-ar fi convins nici măcar pe Yngvar.

Dar pe măsură ce teoriile mai credibile cad precum frunzele bătute de vânt, raționamentul halucinant al lui Inger Johanne pare să convingă tot mai mulți oameni ai legii. Iar cheia cazului se află chiar la ea acasă, rătăcită printre sertărașele din mintea răvășită a Kristianei, o adolescentă mai specială decât restul copiilor. Deși îți dai seama cine e criminalul de la început, nu afli cine e cu adevărat, nu-i afli motivele și nu îi înțelegi comportamentul decât la final, iar până atunci îi suspectezi pe toți, pentru că fiecare pare să aibă ceva de ascuns. Dar secretele care te omoară trebuie scoase la iveală, altfel te învârți într-un cerc vicios din care nu ieși viu, nici acum, nici mai târziu.  Mi-a plăcut, ce mai la deal la vale, e o carte cu un mesaj puternic și bine structurat, plin de solidaritate și compasiune. Dat fiind faptul că și autoarea ar putea face parte din grupul țintă al fictivilor asasini, cartea e și un strigăt de ajutor, un semnal de alarmă pentru cei care încep să confunde libertatea cu dreptul de a lua viețile celor pe care nu-i consideră demni de societatea umană. Probabil am să citesc din nou romanul după ce pun mâna și pe partea a treia, până atunci am să caut să mai bifez niște criterii din provocarea mea pe 2015. N-o ratați pe Anne Holt, poveștile ei din întunecata Norvegie vă vor îngheța sângele în vine!

Reading Challenge: Part XIII – Așa ceva nu se întâmplă niciodată

Sau dacă se întâmplă, te lasă la final plin de nervi și atât de tensionat, c-ai vrea să dai pe cineva cu capul de pereți. Pe cineva anume – cel responsabil de crimele oribile pe care Inger Johanne Vik și Yngvar Stubø le anchetează de zor. Anne Holt chiar știe să-ți facă părul măciucă în cap, atât prin asasinate morbide, cât și prin atmosfera rece, apăsătoare, gri a Oslo-ului bântuit de cadavre mutilate. Ce m-a surprins teribil la această carte, pe lângă finalul mindfuckinblowing, a fost jocul de-a „adevăr sau provocare” în care sunt angrenați cei doi oameni ai legii. Indiciile pe care criminalul le lasă sunt atât de evidente încât rămâi cu gura căscată când îți dai seama ce a vrut să însemne X semn sau Y urmă. Pe Yngvar și Inger Johanne îi știam deja din Eroare judiciară, un alt roman polițist de senzație al Annei Holt, care-ți bagă frica în oase din momentul în care afli că victimele sunt niște bieți copilași. Cum să iei drept țintă copii? Cât de nebun și plecat de-acasă trebuie să fii?

Oricum, dacă în prima parte, între detectiv și profiler abia se înfiripă o legătură, în Așa ceva nu se întâmplă niciodată, cadrul e deja schimbat, cei doi sunt căsătoriți, au o fetiță mică și drăguță, pe Kristiane (copilul lui Inger Johanne) și pe Jack, un câine lățos. De data asta, cazul pare să-i afecteze pe cei doi mult mai puternic, deoarece chiar ei sunt vizați de mintea criminală care stă în spatele întregii povești. Mă obișnuisem deja cu porțiile de suspans pe care miss Holt ni le servește cu conștiinciozitate, dar mi-a plăcut tare mult să văd cum evoluează în paralel relația dintre Yngvar și soția sa, doi oameni atât de puternici și diferiți, dar care reușesc să se completeze atât de bine.

Ăsta e genul de roman pe care-l citești seara și nu mai adormi după aia, răsucindu-te de nebun în pat din cauza scenariilor care ți se perindă prin creier. O să-mi dăuneze atâtea cărți polițiste, am să încep să pun la îndoială și ce-mi zic prietenii, ăsta e efectul unui roman polițist bun, te surprinde atât de tare, încât ești năucit la început, nu știi la ce să te mai aștepți de la nimeni, din carte sau din jur. Pentru că toată povestea asta miroase a moarte. Și nu doar din cauza victimelor.

Moartea este singura noutate veritabilă pentru oamenii de astăzi, declară ea. Nu-mi amintesc cine a spus asta, dar e adevărat. Moartea este lucrul cel mai excitant, fiindcă este singurul pe care nu-l vom înțelege niciodată. Singurul despre care nu știm nimic.

S.O.S. mi-a venit să strig atunci când am terminat cartea, m-a ținut în priză până la ultima pagină, iar după ce am citit ultimul rând, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Cred că v-am pierdut pe drum și nu v-am zis, pe scurt, despre ce e vorba: un șir de crime înspăimântătoare prin simbolistică și modus operandi inflamează spiritele în Norvegia. Victimele par a fi celebrități, în aparență fără secrete, dar ale căror imagini sunt profund afectate după ce ancheta poliției începe să scoată la iveală cele mai nebănuite mizerii. Trebuie să te ții ferm pe poziții în momentul în care Yngar și Inger Johanne încep să dezgroape tot soiul de povești, care mai de care mai triste și cenușii.

Stilul lui Anne Holt este absolut superb, ești atacat din toate părțile cu informații, privești povestea din perspectiva celor buni, dar și a celui rău, ajungi să fii martorul tăcut al unor situații ce par imposibil de rezolvat, te pierzi pur și simplu în indicii, pentru ca, la final, să fii pur și simplu șocat de adevăr. Și de deznodământ. Căci vai, ce palmă-n plină figură ne dă autoarea cu acest sfârșit! Acum caut în disperare următoarea carte din seria Vik-Stubø, e prea tare acest cuplu, tipa e de o intuiție ieșită din comun, iar el e atât de empatic și, totuși, capabil să ia cele mai grele decizii în cele mai tensionate momente, n-ai cum să nu-i îndrăgești.

E un roman de o calitate superioară, stilul este cuceritor și întortocheat, din punct de vedere al planurilor narative cel puțin, povestea este imposibil de ghicit, când ajungi să știi cine-i de vină parcă nici nu vrei să accepți, pur și simplu îți dorești ca monstrul să dispară înghițit de flăcări sau ceva de genul. Pentru că personajele sunt un alt punct forte al cărții, cel negativ ieșind în evidență mai mult față de Yngvar și Inger Johanne. De ce? E foarte simplu, pentru că multe pagini îi sunt dedicate, cu riscul de a lăsa să se întrevadă cine e și de ce face tot ceea ce face. Curajoasă mișcare, briliantă decizia din final. Pe care o urăsc, n-am ce-i zice, dar trebuie să recunosc, surpriza e de proporții. Și iată că am mai bifat un criteriu din provocarea mea, un roman scris de o femeie. Și ce femeie, ce roman! Acum am să merg la somn, înainte să nu devin și eu un zombi demn de TWD.

 asa-ceva-nu-se-intampla-niciodata_1_fullsize

Reading Challenge: Part XII – Salonul Roșu

Asta nu-i doar povestea unui personaj, cum încearcă să te inducă în eroare textul de pe spatele coperții, ci a unei societăți, personajele fiind doar niște marionete pe care naratorul le folosește pentru a ilustra cât mai bine ipocrizia, perfidia și corupția specifice diferitelor cercuri din societatea suedeză de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Analizând diverse situații din prisma eroilor săi boemi, dar foarte diferiți unul de celălalt, Strindberg satirizează totul: de la politicieni mincinoși și artiști, până la așa-ziși binefăcători și jurnaliști, de la instituții și companii, până la „pacte sociale” precum căsătoria sau chiar prietenia. Trecutul pe care-l pictează în culori atât de sumbre, care stârnește însă râsul, aduce puțin cu prezentul nostru, în țara în care toate-ți merg bine. Dacă ești dispus să calci pe cadavre.

Este infernal să dai peste oameni cu principii.

Arvid Falk, eroul alături de care pășim pentru prima oară în poveste, este un funcționăraș naiv și idealist care-și părăsește postul de asesor pentru a-și lua viața de la capăt, dorind din tot sufletul să se dedice pasiunii sale – scrisul. Vocea sa timidă, prin care își exprimă principiile morale și crezul, este însă curând acoperită de valul de urlete și țipete proferate de alți jurnaliști penibili, ce consideră că au mai mult succes dacă își debitează prostiile pe un ton ridicat și printr-o atitudine agresivă. Dragostea pentru adevăr și artă a lui Arvid, dar și a prietenilor săi alături de care flămânzește la Salonul Roșu, îi aruncă în cele mai inconfortabile situații, în care sunt nevoiți să aleagă între a fi cinstiți și ignorați sau a fi ignoranți ușor de manipulat, dar bine văzuți în societate.

Nimic nu este mai periculos pentru oameni decât anturajul prost.

Lupta dusă de Arvid și amicii săi, pictorul Sellen, actorul Rehnhjelm sau sculptorul Olle, pentru a supraviețui într-o societate în care toți te duc cu zăhărelul, așteptând momentul ideal pentru a te strivi, produce evenimente tragice pe alocuri, dar cărora autorul le dă totuși o notă de nostalgie împăcată. Fugind de la un episod la altul, naratorul înșiră situații care mai de care mai ridicole și bizare, expunând cu nonșalanță grosolănia funcționarilor, imbecilitatea conducătorilor, lipsa de profesionalism și talent a majorității jurnaliștilor, dar și falsitatea celor care se pretind a fi buni la suflet dar al căror ajutor acordat sărmanilor trebuie expus în lumina reflectoarelor, altfel n-are valoare. Totul este atât de putred, încât nici stelele din ochii iubitei nu mai lucesc dacă nu le lustruiești cu niște monede. Promisiunile își pierd valoarea, nici măcar legăturile de rudenie nu mai sunt respectate, cuplul e ironizat în orice ipostază, femeia e demonizată și totuși slăvită, autorul nu ezită și mitraliază toată fundația pe care construcția șubredă a societății se sprijină, sperând să se înalțe tot mai falnic. Dacă tot a trebuit să aleg o carte cu o culoare în titlu, bine că a fost roșu, ca pasiunile care-i animă pe boemii noștri eroi, ca buzele sirenelor ce-i ademenesc.

salonul-rosu_1_produs