Reading Challenge: Part XVIII – Fahrenheit 451

A book set in the future. Utopie/distopie – clar unul din criteriile mele favorite, de aceea nici nu mi-a fost greu să găsesc ceva potrivit pentru a se încadra în această categorie. Și am ales Fahrenheit 451, romanul lui Ray Bradbury, o carte micuță, dar genială, ilustrând cea mai cruntă imagine apocaliptică (cel puțin pentru mine): o lume fără cărți! FĂRĂ CĂRȚI! Un vis atât de cenușiu și copleșitor nu poate decât să-ți strângă inima în clește în momentul în care începi povestea și vezi că rolurile celor destinați să oprească dezastrul au fost răsturnate complet, salvatorii devenind astfel adevărații vinovați. Desigur, asta doar tu, ca cititor, poți să observi, pentru că ei, pompierii care ațâță focul și lasă văpăile să lingă frazele de pe foile scorojite din cauza căldurii, se cred adevărați zei capabili să evite pericolele, să distrugă inamicul mut și să salveze lumea de la cea mai mare năpastă: cunoașterea. Parcă-ți vine în nări miros de cenușă de la atâtea cărți arse fără milă. Și totuși, nu poți rămâne decât uimit atunci când vezi cu câtă simbolistică este încărcat un simplu element – focul.

Cum să trăiești într-o lume lipsită de contur, în care televiziunea îți umple capul de zgomote pentru a-ți acoperi gândurile, iar ființele nu mai reușesc să se deschidă cu adevărat una în fața celeilalte? Liniștea sufletească oferită de plăcerea de a citi o carte și de a-ți forma propriile gânduri e hăituită în mod constant de zgomotele infernale produse de canale gigant care te absorb cu totul în lumea lor perfectă și rece. Nu poți să te îndepărtezi pentru că nu mai ai gânduri proprii, totul îți este impus, iar tu nici nu-ți dai seama. Dar lucrurile par să se schimbe pentru Guy Montag, pompier de meserie, atunci când vecina lui Clarisse, o adolescentă aparent inofensivă, intră cu el în vorbă. Vorbind vrute și nevrute – exact cum nu ar fi trebuit s-o facă, fata stârnește o mică furtună în mintea lui Montag, care începe să se îndoiască de toate ideile în care crezuse până atunci. Spuse pe un ton banal și fără intenții ascunse, anecdotele Clarissei par să-l bântuie pe Montag, care nu mai vede realitatea actuală ca pe o normalitate și își dorește să schimbe ceva în viața tristă și stearpă pe care o duce.

Nici măcar soția sa, Millie, nu-l înțelege, iar la muncă vina îl copleșește atunci când o femeie arde de vie împreună cu cărțile sale interzise. Înnebunit de teama de a fi prins și prea naiv ca să știe cum să gândească singur pentru prima dată, Montag face tot posibilul să nu se lase descoperit și caută soluția finală. Tulburarea sa, angoasa și neîncrederea în propriile forțe, ideea de boicot și răsturnare a ordinii sociale, protestanții dispăruți, dar totuși prezenți, sunt trăsături minunate ale unei povești bine scrise, în care tensiunea pulsează și te înnebunește. Compusă din 3 părți uimitoare, povestea te atrage prin cursul neașteptat al acțiunii și situațiile-limită în care ajunge să fie pus personajul principal. Lumea descrisă este atât de urâtă și, totuși, fascinantă, încât nu poți abandona cartea, oricât de ciudă ți-ar fi pe conducătorii suficient de inteligenți cât să prostească în masă o populație rămasă oarbă fără cărți. Oferindu-ne această distopie, naratorul ne prezintă în mod obiectiv dezastrul care ne paște pentru că, oricât de clișeic ar suna, cunoașterea chiar este un avantaj extraordinar, pe care mulți însă îl ignoră, pentru că e mai simplu să fii prost.

Fahrenheit451-1sr3zxu

Reading Challenge: Part XVII – De neînvins

Îmi place la nebunie să citesc (auto)biografii. Mi se pare că sunt, de multe ori, dovada clară că super-eroii există printre noi de când lumea. Cred totuși că nici ei nu-și conștientizează puterile până nu ajung la punctul limită în care trebuie să-și depășească limitele sau să moară. Bifând criteriul „nonfiction book”, m-am hotărât să citesc romanul Laurei Hillenbrand, De neînvins (Unbroken), după care Angelina Jolie a făcut un film pe care abia aștept să-l văd. Iată povestea unui om capabil să supraviețuiască 47 de zile într-o barcă de salvare amărâtă, fără provizii sau vreun soi de armă, înconjurat zi și noapte de rechini care se lipeau de fundul bărcii cu un sadism ucigător, mitraliat de un bombardier japonez, capturat apoi și dus în lagăr unde avea să rămână până la sfârșitul războiului (prins fiind în 1943, faceți voi calculul). Ce l-a ținut în viață pe acest tânăr devenit ținta preferată a unui torționar japonez necruțător? Probabil dragostea pentru viață și familie, speranța că va alerga din nou la Olimpiadă și ura mocnită împotriva celor care au vrut să-l învingă, dar n-au putut. Numele lui, Louis Zamperini. Profesie: atlet – și nu orice fel de atlet, ci unul extrem de promițător, care a reușit să-l impresioneze chiar și pe Hitler prin performanța sa la Olimpiada de la Berlin.

Povestea lui Louis începe în Torrance, unde face numai prostii toată copilăria sa, fură tot ce prinde și aleargă mâncând pământul încercând să scape de păgubiți. Fratele său mai mare, Pete, e un prieten de nădejde și, totuși, un viclean care scapă mereu nepedepsit, deși face și el o grămadă de tâmpenii. Surorile Sylvia și Virginia completează o familie de americani de origine italiană care își duce traiul cum poate, deoarece părinții, Anthony și Louise, își iubesc odraslele ca pe ochii din cap și ar face orice să le fie bine. Ajuns la adolescență, Louie devine mai tăcut, mai irascibil, incapabil să se integreze, iar viitorul sună sumbru. Conștient că firea sa rebelă îi va face mari probleme dacă nu se va potoli, Louie, ajutat de Pete, își găsește un hobby care să nu-i dăuneze și să nu afecteze mica societate din Torrance: alergatul.

Pete, deja îndrăgostit de acest sport, îi insuflă fratelui său și mai talentat această pasiune care îl va purta până în Europa, la Olimpiada lui Hitler. Încet încet, din teroarea orășelului Torrance, Louie devine emblema, cel mai promițător alergător și speranța unor locuitori neobișnuiți să trăiască printre stele. Planurile sale sunt să doboare recordul la o milă, iar picioarele sale îi demonstrează cu fiecare zi ce trece că poate s-o facă. Dar războiul se abate crunt asupra Europei, iar Olimpiada e amânată. Totul devine însă și mai cenușiu în momentul în care SUA intră în război, luptând împotriva Japoniei. Din atlet, Louie devine aviator, participând alături de echipajul său la mai multe atacuri împotriva Japoniei, desfășurate pe teritoriile pierdute de americani în Oceanul Pacific. Deși avionul pe care-l foloseau cei din echipaj era poreclit „sicriul zburător” (B-29), acesta nu i-a dezamăgit niciodată, prăbușirea fiind cauzată de starea precară a unui alt avion cu care fusese echipajul trimis în misiune de căutare, botezat Green Hornet.

Singurii supraviețuitori sunt Louie și Phil, care rezistă în barca lor gonflabilă și se hrănesc cu pește, carne de rândunici-de-mare și alte păsări, timp de 47 de zile, doborând orice record înregistrat până atunci. Soarta pare să le surâdă atunci când sunt recuperați de pe mare de un echipaj japonez și duși la un atol unde sunt tratați cu gentilețe și respect. Aceasta este însă liniștea dinaintea furtunii, deoarece Louie și Phil sunt trimiși în cel mai crunt lagăr japonez, la Omori, unde niciun tratat nu este respectat, prizonierii de război sunt considerați sclavi, iar abuzurile fizice și psihice sunt la ordinea zilei.

Prăbușirea lui Green Hornet îi lăsase pe Phil și Louie într-o situație extremă, fără mâncare, fără apă, fără adăpost. Dar pe Kwajalein, paznicii încercau să-i deposedeze de ceva care îi ținuse în viață chiar și atunci când nu mai aveau nimic: demnitatea. Acest respect față de sine și sentimentul prețuirii personale stau la baza umanității; privarea de respect înseamnă dezumanizare, înseamnă îndepărtare și excludere din omenire. Persoanele supuse unor tratamente inumane ajung să se simtă inutile și însingurate și nu mai pot să-și păstreze speranța. În lipsa demnității, se șterge însăși identitatea persoanei. Fără demnitate, oamenii nu se mai definesc prin ei înșiși, ci prin aceia care îi țin prizonieri și prin circumstanțele în care sunt obligați să trăiască.

Fiind obligați să îndure cele mai inumane practici și umilințe zilnice, cei doi prieteni rezistă totuși, sperând la zile mai bune. În curând însă, sunt despărțiți, iar Louie pierde un prieten, câștigând poate cel mai aprig dușman: Watanabe, zis Pasărea, cotat pe locul 7 pe lista de criminali de război de origine japoneză din timpul celui de-al doilea război mondial. Începe astfel cea mai grea perioadă a vieții sale, în care jignirile și bătăile aproape că-l înnebunesc.

Povestind viața unui asemenea erou folosindu-se de tot soiul de detalii, mărturii și statistici, naratoarea ne teleportează în Statele Unite și Japonia de la începutul și mijlocul secolului trecut, făcându-ne părtași la cele mai amuzante întâmplări, cele mai crunte umilințe sau cele mai disperate situații. Pictând viața unui singur om extraordinar, naratoarea nu se sfiește să creioneze și contextul socio-politic al vremii, fără de care nu poate fi înțeleasă această incredibilă poveste de viață. Migăloasă și ușor de digerat, în ciuda terminologiei specifice domeniului aviației sau atletismului (explicată în note de subsol), scriitura m-a hipnotizat și s-a armonizat perfect cu balada viteazului despre care cântă.

O asemenea carte pare ruptă din alt univers, din altă lume, n-ai crede că așa ceva s-ar fi putut întâmpla în realitate: totul e atât de bine scris, încât pășești cu sfială, dar curiozitate, într-o poveste din ce în ce mai întunecată, din care mai răzbat când și când raze de lumină. Într-o lume rece și de-o cruzime neașteptată, un om reușește să nu cedeze: conturarea portretelor lui Louie și antagonistului său este un proces dificil, dar pe care naratoarea îl duce cu brio la capăt, arătându-ne că pe lume, super-eroii există doar pentru că mai sunt și monștri ce trebuie înfrânți. E clar că unele povestioare au mai fost înflorite, că nu citim adevărul gol-goluț, poate e și nițică propagandă, dar important e omul care face subiectul acestei povești, tânărul care pășește zâmbind în viață și aproape că-și pierde mințile încercând să reziste. E reconfortant să știi că mai există și astfel de persoane, care nu se lasă izgonite și țin cu dinții de viață, gândindu-se la familie și păzind spatele prietenilor aflați în aceeași prăpastie. Atenție, unele scene sunt groaznice, dar acesta e un S.O.S.: ce-a fost nu trebuie să mai aibă loc – niciodată. Altfel chiar n-am evoluat. Deloc.

res_7d15e96139b5c4c7a879d82132ee93ed

Reading Challenge: Part XVI – Watership Down

Criteriul pe care l-am îndeplinit citind această carte parcă nu se potrivește cu lista din care face parte: e vorba de o poveste cu „nonhuman characters”. HOW COOL IS THAT? Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o carte în care personajele principale sunt animăluțe mă va impresiona atât de mult, conține tot ce și-ar putea dori un cititor înrăit: acțiune, aventură, spirit de camaraderie, puțină dramă, o doză de mit și supranatural, un gram de romantism și, cel mai important și neașteptat, o paralelă extraordinară la societatea umană, însoțită de o mesaj excelent. Și această carte ar putea fi considerată pentru copii dacă te poticnești într-un simplu rezumat: niște iepuri fug din comunitatea în care trăiesc pentru a întemeia o nouă colonie într-un loc mai sigur. Naratorul ne prezintă de-a lungul a două părți voluminoase ale romanului toate aventurile incredibile prin care trec niște eroi urecheați și incredibil de curajoși, capabili să-și ia viața de la capăt într-un loc nou, minunat, dar neidentificat, un fel de „pământ al făgăduinței” către care aleargă în neștire, străpungând tăcerea și necunoscutul. Această gașcă de iepuri aparent banală și poate chiar inconștientă e de fapt formată din ființe antropomorfizate, care au propriile divinități, reguli, care suferă și au aceleași trăiri ca orice om de rând.

Faptul că mereu naratorul își pune eroii în contrast cu oamenii ne atrage atenția, făcându-ne să analizăm mai în profunzime toate faptele și motivele care se ascund în spatele lor. Frumusețea acestui roman are la bază ingeniozitatea, deoarece personajele sunt atât de diferite și, totuși, atât de asemănătoare oamenilor, încât nu mă pot abține să nu le încadrez în anumite prototipuri: Hazel este conducătorul agil și stăpân pe sine, capabil să ia cele mai bune decizii sub presiune, dar și să asculte de sfaturile prietenilor săi, cam ca Hector; Bigwig e luptătorul extraordinar care-și apără vizuina și camarazii până la moarte, un fel de Ajax; Fiver este profetul, cel care are viziunea că iepurii trebuie să-și găsească alt loc să trăiască, deoarece vizuinele lor vor fi distruse dacă rămân pe loc; Blackberry e cel mai isteț și iscusit iepure din gașcă, el e un fel de Ulise, mereu cu un plan la îndemână, mereu cu soluții ingenioase; Dandelion este povestitorul, el îl dublează pe narator atunci când începe să depene istorisiri despre zeul iepurilor, El-ahrairah – talentul său extraordinar de-a povesti și viteza sa îl transformă într-un membru indispensabil; mai sunt multe alte personaje secundare fascinante care îmbogățesc povestea, mă refer aici la iepuroaicele pentru care ajung să se lupte eroii noștri (nu sună asta a roman cavaleresc?). Trebuie neapărat să-i menționez pe Kehaar, pescărușul năzdrăvan care ajunge să se împrietenească, surprinzător, cu iepurii conduși de Hazel, și pe odiosul, dar cu toate acestea incredibilul, general Woundwort, conducătorul unei alte colonii, un tiran răzbunător și de neclintit, de-o forță ieșită din comun și un curaj atroce. Generalul este atât de puternic și crud încât nici măcar față de el însuși nu are milă, e de-o agresivitate rară și se simte mai bine luptând decât fugind din fața pericolului. Lui nu știu ce (anti)erou grec să-i atribui, e prea rău – nu-s întâmplătoare comparațiile mele cu personaje din Iliada lui Homer, există o temă comună ambelor opere (hint: e legat tot de niște Elene), ca să nu mai menționez supranaturalul și viziunile lui Fiver și lupta dintre cele două colonii, o confruntare de foc, la care nici măcar soarele nu vrea să asiste și lasă locul lunii și furtunii.

Watership_Down_cover

Dar nu doar această luptă este nimicitoare pentru cititor, Hazel și ai lui trec printr-o sumedenie de aventuri periculoase înainte să ajungă să-l cunoască pe generalul Woundwort. Ingeniozitatea, curajul, capacitatea de a găsi soluții pentru dileme aparent imposibile, solidaritatea și respectul, toate aceste trăsături, trăiri și sentimente transformă aceste animăluțe în adevărați eroi, demni de cele mai frumoase mituri și povești. Nu doar personajele sunt grozave, structura romanului – împărțit în 2 jumătăți cam de aceleași dimensiuni – este foarte bine gândită: când presiunea e prea mare, mereu apare o nouă poveste despre El-ahrairah și Rabscuttle, care mai fac câte un truc și scriu astfel legende ce insuflă curaj în inimile înfricate.

Am citit acest roman în engleză și m-am îndrăgostit de stilul acestui autor – îmbinând engleza cu „lapineasca”, folosindu-se de un fir narativ puternic în jurul căruia clădește toate celelalte istorisiri mai mărunte, dar importante, și fiind un martor obiectiv al evenimentelor, Richard Adams îi oferă toate atu-urile cititorului, care ajunge să cunoască amănunte și fapte pe care unele personaje nu le află nici măcar la final. Efectul cuvintelor pe care le folosesc iepurii pentru a desemna anumite realități neînțelese de ei este ilar, am murit de râs la unele pasaje. Cartea asta e genială, iar eroii sunt de-o istețime rară, ajungi la stadiul în care nu știi pe cine să preferi. Dar gata cu vorba, spor la citit și vizionare plăcută mie – am auzit că ecranizarea este una dintre cele mai șocante și tulburătoare animații, e și normal, când e vorba de supremație, e pe viață și pe moarte, căci și în exil poți supraviețui!