Reading Challenge: Part XXIV – Pânza de păianjen

Toată lumea știe că-s obsedată de cărți; ceea ce nu știu mulți este că problema e nativă, părinții mei au fost amândoi ca mine: tata cu cărțile de istorie, mama cu romanele de dragoste sau aventură. Dacă tata m-a împins să citesc Procesul de la Nurnberg și biografia lui Napoleon Bonaparte, mama m-a îndemnat mereu să citesc Torente și Pânza de păianjen (au fost mai multe cărți, din ambele părți, am enumerat și eu câte 2, să nu mă lungesc prea mult). Torente am citit-o vara trecută, vara asta a venit rândul romanului scris de Cella Serghi. Nu m-am așteptat să fiu atât de impresionată de povestea unei tinere sfâșiate de contrastul dintre realitate și aparență. Deși, la prima vedere, romanul pare a fi despre dragostea Dianei Slavu pentru pictorul Petre Barbu, povestea se concentrează de fapt asupra dorinței nestăvilite a Dianei de a se împlini prin dragoste, din moment ce din punct de vedere social, viața ei acasă e cu totul alt capitol față de viața din societate. Parcă e vorba de două persoane diferite, întrupate în aceeași ființă firavă și luminoasă, cu un zâmbet de neuitat și de-o carismă nemaipomenită. Diana e prinsă ca o musculiță în pânza societății, țesută tot mai strâns în jurul ei, forțând-o să se dea de gol, să arate că cochetăria ei aparentă și traiul ei perfect maschează, de fapt, o familie nenorocită, săracă, dar demnă, din care răsar ca două socluri figurile părinților. Dar în timp ce viața se derulează monoton și trist în căsuțe sumbre, Diana scapă de întuneric, fugind la mare – unde sunt descrise apoi cele mai frumoase pagini din carte!

Nu știu prea bine, dar titlul l-am găsit: Pânza de păianjen. Vezi, așa îmi închipui viața, ca o pânză de păianjen imensă, cenușie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzește carnivorul: păianjenul…

Diana e o fată deșteaptă și frumoasă, care se simte complexată de sărăcia căminelor în care se tot mută cu familia. Veritabili nomazi la început, familia Slavu trebuie să facă față vremurilor grele din timpul războiului și de după, economisind până la sânge pentru ca Diana să poată avea bani să-și plătească taxa la școală. Deși frații ei mai mici o duc la fel de rău, Diana nu-și dă seama decât spre final de uluitoarele sacrificii făcute de părinți pentru a ține familia pe linia de plutire: mama renunțând la orice în favoarea copiilor, tatăl păstrându-și mereu optimismul și cinstea, cu speranța că va da vreodată lovitura. Deși din confesiunile Dianei putem observa că ea percepe din când în când aceste gesturi și le apreciază pe moment, abia spre sfârșitul cărții, când procesul de maturizare pare complet, reușește eroina să aprecieze la adevărata valoare căminul oferit cu mari strădanii de către părinți. Scheletul romanului e susținut de caietele Dianei, lăsate prietenei sale Ilinca, într-un soi de mărturisire târzie a durerilor ascunse în spatele unor zâmbete cuceritoare. Insistând mult asupra relațiilor sale cu Petre Barbu, Alex Dobrescu și Michi Ioanescu, Diana reușește totuși să redea, ca un observator tăcut dar atent, atmosfera din societate, care contrastează atât de puternic cu cea de acasă. Și ce încrengături, ce obsesii de-a dreptul nebunești! Și ce motive fascinante, care țin de natura umană, dar și de cea care ne înconjoară (marea, da! marea, cea căreia ea îi duce dorul!)

Am înțeles însă din ziua aceea ce înseamnă a fi om rău. M-am gândit că tata, deși țipă, înjură și bate cu pumnul în masă, e un om bun, fiindcă n-ar putea face rău niciunei pisici și am simțit, nu știu de ce, că pe un copil poți să-l bați dacă nu-i cuminte, dar unui animal n-ai voie să-i faci rău niciodată.

Portretul tatălui mi-a plăcut cel mai mult, e atâta amar și atâta dragoste în cuvintele cu care Diana își preaslăvește tatăl tocmai când e prea târziu, încât nu poți să nu cazi pe gânduri, amintindu-ți toate gesturile neînsemnate prin care el încerca să ridice moralul familiei, înțelegând astfel și comportamentul său vulcanic, mereu pus la încercare de nedreptăți. Dacă mama e din prima portretizată ca un înger, tatăl primește prea târziu mulțumirile meritate. Deși a insistat alocuri prea mult pe romanțele sale, Diana a avut totuși curajul să încerce, chiar și mai târziu, să devină independentă. Sărăcia din cămin a obligat-o să-și găsească alin în societate, unde fetele o invidiau, iar băieții se topeau numai cât o vedeau. Păpușă, frivolă, zeiță – caietele Dianei, văzute din prisma Ilincăi, arată cât de diferită era percepția din exterior de ceea ce voia de fapt să transmită Diana. Dar ea trebuia să-și joace rolul, de copil sărac, dar mândru, poate prea egocentric pe alocuri, rătăcit în drumul său spre lumină. La nebunie mi-a plăcut poezia din spatele cuvintelor atent alese de autoare, iar narațiunea la persoana I (spusă din prisma a 2 naratori) a fost o decizie grozavă, mi-a captat atenția fulgerător. Cât despre finalul epistolar, e cât se poate mai potrivit Dianei – cu cât erau trăirile mai intense și mai triste, cu atât deveneau caietele mai groase. Dar când primăvara vine, nu ai timp să scrii și să-ți plângi de milă, trebuie să vezi că pe lume alții o duc chiar mai rău, poate chiar cei de lângă tine, care zâmbesc în timp ce mor, doar ca tu să nu trebuiască să plângi și să suferi în fața sau din cauza lor.

Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat pașii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la șah? O coincidență, privită din afară, nu e decât „curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheață. Ce păianjen nevăzut a țesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aș face?

vol5

Anunțuri

Reading Challenge: Part XXIII – Suflete moarte

Am ales romanul lui Gogol pentru că îmi trebuia o carte care să aibă peste 100 de ani. Și citind titlul foarte poetic, ce-i drept, mi-am zis că e alegerea perfectă. Nu prea a fost, dar nu pentru că ar fi romanul prost, ci pentru că volumul al doilea e o variantă încropită din versiuni mai vechi ale manuscrisului final, care a fost ars de scriitor. Numită de propriul creator poem, Suflete moarte e considerată cea mai bună scriere a acestui autor rus, care îmbină satira, multiple digresiuni lirice (prea multe aș zice eu) și epopeea într-o singură poveste. Când am citit prima oară titlul, m-am gândit că substratul acestuia e adânc, greu de descifrat. Dar dacă veți fi curioși să cunoașteți povestea, veți vedea că e vorba chiar de suflete moarte, țărani morți care apar încă pe listele de recensământ. Cam ca cei care l-au votat acum câțiva ani pe președinte, din confortul propriului sicriu. Revenind însă la poveste, trebuie să recunosc, păcăleala e foarte nimerită, te aștepți la cine știe ce personalități greu de descris în cuvinte, cu suflete de piatră, când, de fapt, e vorba de un Pavel Ivanovici Cicikov care cumpără astfel de suflete moarte, pentru a trage apoi statul pe sfoară. Nu vă mai zic nimic, dacă sunteți curioși să aflați cum vrea el să facă pocinogul, vă invit să citiți romanul.

Stilul e destul de greu de urmărit, naratorul începe să povestească ceva și se ia cu alte gânduri, inducându-l pe cititor în eroare. Insistă mult prea mult pe descrieri (lucru apreciat de unii, dar pe care eu îl urăsc), dar compensează prin câteva momente de un comic delicios. Nu doar cel de nume (explicat, desigur, în notele de subsol) este o sursă de amuzament veritabilă, ci și cel de situație. Pe cât de țanțoși și înfumurați sunt cei pe care naratorul îi critică în timp ce mai povestește câte ceva din pățaniile lui Cicikov, pe atât de ridicoli sunt atunci când le cad măștile de pe față. Chiar și caii sunt o sursă de comic, mai ales Bălțatul lui Selifan!

Personajul principal e un ticălos pe care, totuși, nu-l poți urî, pentru că e cumpătat și manierat, dar societatea pe care o cunoaștem prin intermediul experiențelor sale e cu adevărat bolnavă, îți vine să închizi cartea și să nu mai citești. Se simte disprețul autorului față de clasele pe care le ironizează, maniera în care își dă pe față sentimentele e haioasă, deoarece își avertizează cititorii că povestea lui îi va afecta pe cei care nici măcar n-ar trebui să se simtă vizați, și totuși o fac. Scuzându-se înainte, el aruncă săgeți veninoase în stânga și în dreapta, stârnind valuri de indignare. Mi-ar fi plăcut să fi citit varianta originală a romanului, sigur multe legături pierdute m-ar fi făcut să-l înțeleg mai bine!

descărcare

Reading Challenge: Part XXII – Hoțul de cărți

Am trișat. Recunosc. Dar numai pe jumătate: am citit Hoțul de cărți în ideea în care îl încadram la categoria „carte pe care ai ales-o doar bazându-te pe copertă”. Anul trecut, chestia asta s-ar fi aplicat lejer, îmi pusesem în cap să citesc romanul pentru că pe copertă e o copilă blondă, superbă, care ține în brațe o carte. Între timp, însă, am văzut filmul. Și mi-am dorit mai mult ca niciodată să citesc și povestea originală. Așa că minunatul criteriu se aplică doar pe jumătate, dar nu-mi pasă, trebuia să profit de ocazie și să citesc una din cele mai frumoase povești scrise până acum. Narator? Moartea. Sursa de inspirație? O carte scrisă de o fetiță de 14 ani într-un pivniță rece, dar plină de amintiri.

Când a început să-și scrie povestea, se întreba când exact cărțile și cuvintele începuseră nu doar să însemne ceva, ci totul. 

Nu știu ce m-a impresionat mai mult la acest roman scris de Zusak: maniera inedită de a povesti evenimentele, scriitura hipnotizantă și ușor de înțeles, presărată cu mici „complimente” prea vulgare pentru a fi reproduse, povestea dureroasă și memorabilă, personajele superbe cu care te poți identifica sau mesajul transmis. Liesel e ca o floare sălbatică într-un mediu care încearcă să-i sufoce personalitatea: Germania nazistă de la începutul celui de-al doilea război mondial. Niciun cuvânt și niciun țel la nivel de patrie nu poate fi mai important decât familia și datoria față de cei care ți-au fost alături, de aceea Liesel e o mică răzvrătită, care-și ascunde ura mocnită furând cărți și citind cât mai mult.

hotul-de-carti

Cu cât acumulează mai mult și gândirea începe să-i funcționeze fără imbolduri date de cei prea preocupați cu propaganda, cu atât Liesel reușește să se împotrivească celor care au distrus o lume. Este incredibilă puterea acestui copil care trece peste moartea fratelui său și ajunge să înțeleagă de ce e dat spre adopție. Iar faptul că încearcă să se adapteze cât poate ea de bine în căsuța din strada Himmel (ironic sau nu, acela chiar a fost un colțișor de rai pentru Liesel) arată și mai mult că inima sa e pregătită pentru multiplele încercări la care o va supune viața. Alături de noua sa mamă și de papa cel cu ochi de argint, fetița blondă învață să citească și să scrie, agățându-se fără să-și dea seama de singurul colac de salvare dintr-un univers intoxicat cu răutate. Iar prietenul ei, Rudy, cu părul galben ca lămâile, e tovarășul de șotii cu care trece prin cele mai amuzante și înduioșătoare aventuri.

Pe strada Munchen, Rudy l-a observat pe Deutscher mergând pe trotuar cu câțiva prieteni și a simțit nevoia să arunce cu o piatră în el. Ați putea foarte bine să vă întrebați ce a fost în capul lui. Răspunsul este probabil că absolut nimic. Probabil ar spune că își exercită dreptul la prostie dat de la Dumnezeu.

Dar se vede că povestitoarea e chiar Moartea, pentru că nu are noțiunea răbdării și nici nu-i pasă că oferă „spoilere” – așa că primim o veste supărătoare încă de la jumătatea cărții. Din fericire, eu am văzut filmul înainte și știam la ce să mă aștept, dar tot am fost șocată de nonșalanța naratoarei și de curajul autorului de a anunța un asemenea eveniment într-un moment în care totul pare să meargă chiar bine. Însă pe cine încercăm să păcălim? E război, în pivnița Hubermann-ilor ajunge să stea ascuns un evreu, iar pe front moartea face vizite nenumărate. Și nu doar acolo, căci și orașele din împrejurimi sunt bombardate, parcă pentru a arăta oamenilor că nimeni nu poate fi în siguranță când la conducere se află un nebun.

Se spune că războiul este cel mai bun prieten al morții, dar trebuie să vă prezint un punct de vedere diferit. Pentru mine, războiul este ca șeful cel nou care așteaptă imposibilul. Stă aplecat peste umărul tău, repetând un singur lucru, necontenit: „Termină treaba, termină treaba.” Așa că lucrezi mai din greu. Termini treaba. Însă șeful nu îți mulțumește. Cere mai mult

Încercând să evadeze într-o lume în care cuvintele fac bine și alină, nu hipnotizează și distrug, Liesel ajunge să cunoască în profunzime sufletele celor din jur, învățând astfel să citească și oameni, nu doar cărți. Magazinele, hainele, clădirile, paginile care ard sunt doar vestitori ai dezastrelor ce vor urma, deoarece șirurile de umbre care bântuie pe străzile orașului, încătușate în propria durere, o afectează pe fată mai rău decât orice bun material stricat. Cum poți convinge un copil îndurerat că viața are și părți frumoase, când oamenii omoară oameni sau, mai rău, îi folosesc ca pe sclavi care nu merită nicio bucată de pâine? Dar Moartea are mereu răspunsul, iar sufletul este în așa fel construit încât se poate adapta la orice, reușind să fure și clipe frumoase timpului, oricât de oribile ar fi împrejurimile.

Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oamenii în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate ceva să fie în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul simț de a muri.

Personajele din Hoțul de cărți sunt atât de frumos construite încât îți pot ține de urât o viață, sunt prea complexe și umane ca să le mai poți uita. Liesel este personajul principal, fetița curajoasă care îmbărbătează oamenii citindu-le; evoluția sa justifică o potențială clasare a poveștii în categoria bildungsromanului, deși avem aici mai multe influențe, de roman istoric, psihologic și poate chiar și de dragoste. În rolurile secundare, părinții adoptivi: mama – femeia care face o supă oribilă, dar ascunde un evreu la ea în pivniță, cu riscul de a fi descoperit; deși are „gura spurcată” și e periculoasă cu lingura de lemn în mână, are un suflet de aur și chiar ține la Liesel. Ce să mai spun de papa – blândul acordeonist, care până în ultima clipă se gândește la fiica sa adoptivă pe care o adoră; relația dintre el și fiica sa se dezvoltă în cel mai subtil mod cu putință, nu te aștepți ca la final, dragostea fetei pentru el să fie atât de mare, și iată că e. De fapt, dacă veți vedea și filmul, vă veți da seama că ar fi fost imposibil ca Liesel să nu-l adore pe papa, ținând cont de cât de natural se apropie de sufletul ei. Mai sunt câteva personaje care apar episodic, soția primarului, prietenii ei de pe stradă, unii vecini, dar Max și Rudy sunt personaje secundare care merită neapărat menționate, pentru că ei o ajută pe Liesel să crească și să învețe să vadă ce-i frumos pe lume. Max pentru că e neajutorat și totuși nu se dă bătut, iar Rudy pentru că e un copil frumos și vesel, pe care nu poți sta supărat niciodată. Ei îi fac cele mai frumoase cadouri.

În umbrele copacilor, Liesel urmări băiatul. Cât de mult se schimbaseră lucrurile, din hoț de fructe devenise cineva care oferă pâine. Părul lui blond, deși se închidea la culoare, era ca o lumânare. I se auzea stomacul chiorăind – și el le dădea oamenilor pâine. 

Asta era Germania?

Asta era Germania nazistă?

Romanul ăsta are tot ce mi-aș fi putut dori, iar faptul că vorbește despre cărți îl face să urce rapid în topul preferatelor. Importanța unor cuvinte, mirajul și alinarea oferite de cărți, singurul lor în care poți evada fără să fii prins, iată teme pe care autorul le exploatează cu spor, alături de mereu prezentele motive – dragoste, moarte, timp, război. Povestea se încheie cu artificii și lacrimi, dar toată durerea care curge prin sângele personajelor pare să-și găsească justificarea atunci când Liesel începe să-și scrie viața pe pagini liniate.

După cum s-a dovedit în acea zi, Lisa Hermann nu i-a oferit doar o carte lui Liesel. I-a dat și un motiv să petreacă timpul în subsol – locul ei preferat, prima oară cu papa, apoi cu Max. I-a dat un motiv să-și scrie propriile cuvinte, să-și aducă aminte că tot ceea ce a adus-o la viață au fost cuvintele.

Nu te pedepsi”, o auzi spunând din nou, dar va urma pedeapsă și durere, și va fi și fericire de asemenea.

Asta însemna să scrie.