Reading Challenge: Part XXVI – Sense and sensibility

„Classic romance” – ce s-ar fi potrivit mai bine decât un roman de Jane Austen? Dat fiind faptul că citisem deja Mândrie și prejudecată, a trebuit să aleg alt roman al aceleiași autoare. Având o structură asemănătoare a titlului, mi-am imaginat că și povestea în sine va aduce în anumite privințe cu Mândrie și Prejudecată. Deși acest roman a fost lansat înaintea mult mai cunoscutei povești ce-i are în centru pe Elizabeth Bennet și pe dl. Darcy, eu dacă le-am citit în ordine inversă, nu am putut să nu compar cele două povești și să rămân cu impresia că Mândrie și prejudecată e, totuși, mai bună. Dar nici peripețiile surorilor Dashwood nu sunt de neglijat: avem din nou două surori, destul de diferite, dar care se înțeleg foarte bine, care se îndrăgostesc și trec prin dezamăgiri și chiar momente de disperare cumplită până când destinului i se face milă de ele și le oferă și o șansă la fericire.

Elinor și Marianne reprezintă axul central al poveștii, Marianne fiind și cea care susține natura de bildungsroman a romanului, deoarece ea evoluează cel mai vizibil de la început până la sfârșit. Elinor portretizează prudența (sense), ea e cumpătată și judecă la rece și cât mai rațional evenimentele, fiind capabilă să-și păstreze chipul senin chiar și când în suflet are furtună, dacă circumstanțele i-o cer. Marianne reprezintă emotivitatea (sensibility), trăirile sale nu sunt nicidecum moderate, ea pică mereu în extreme, ceea ce pare să-i amplifice durerile și dezamăgirile. Prin întâmplările la care își supune personajele, autoarea pare să caute răspunsul la întrebarea care ne macină pe toți: care atitudine e mai potrivită? E mai bine să fii rațional sau să te arunci în vâltoarea sentimentelor orișicum?

Cred că finalul lasă loc interpretărilor și nu dă un răspuns concret – cel puțin nu o alegere definitivă, ci o sugestie că ambele variante pot fi potrivite, dacă se poate găsi un echilibru interior. Personajele sunt foarte bine schițate și ajungi imediat să empatizezi cu ele (cel puțin cu Elinor), dar eroii, Colonel Brandon și Edward Ferrars, parcă tot nu sunt atât de reușiți ca eroii din Mândrie și prejudecată. Ca să nu mai vorbesc de Willoughby, care vrea să pară mai complex decât e. La capitolul personaje negative însă, sau personaje pe care să le detești de să-ți vină să rupi cartea, romanul de față își depășește rivalul – Lucy Steele e atât de antipatică, îmi venea s-o calc în picioare.

Stilul autoarei e același ca în cel de-al doilea roman, de un umor fin și o satiră greu de perceput pe alocuri, într-atât e de subtilă. Mi-a plăcut, n-am ce să spun, în spatele comediei cu moravuri se ascund tipare pe care le putem regăsi cu ușurință și astăzi, de aceea lectura acestei cărți e nicidecum plictisitoare, ci de actualitate. Deși limbajul e puțin cam prețios pe alocuri, personajele principale și poveștile de dragoste în care sunt implicate te fac să uiți de micile defecte. Acțiunea evoluează frumos și îmi place că personajele masculine capătă tot mai multe trăsături pozitive spre final, ceea ce-i face și mai vrednici de eroinele noastre. Să fie cavaleri, că de restul se ocupă doamnele!

Sense-and-Sensibility

Reading Challenge: Part XXV – The Shining

„O carte care să te înspăimânte” – am știut eu de ce am păstrat atâta timp The Shining fără să o citesc – a ajuns să-mi folosească pentru provocarea mea pe care încerc s-o duc la capăt, deși timpul pare să nu aibă răbdare cu mine. Am citit această carte doar la metrou, ultimele 30 de pagini acasă, cu prietenul alături, să fiu sigură că nu apare niciun nebun cu un ciocan de cricket prin spatele meu. Am văzut filmul înainte, acum câțiva ani, și țin minte că m-a speriat crunt. Dar nici nu mi-a trecut prin minte că fiorii mi-ar fi putut fi transmiși atât de bine și prin intermediul poveștii. Recunosc, sunt fană a filmelor de groază, dar nu m-am aventurat să citesc prea multe romane de genul. Ei bine, Stephen King a reușit să mă prindă atât de tare cu povestea asta, încât tot ce pot să-mi doresc e să termin provocarea și să-i iau apoi la rând toate cărțile. O atmosferă atât de tensionată cu greu o pot unii regizori obține când lucrează la diferite producții, nu credeam că un scriitor se poate folosi atât de bine de cuvinte încât să-ți inspire atâta angoasă.

Povestea are loc într-un hotel minunat situat pe un versant al Munților Stâncoși – Overlook, maiestuos pe dinafară, îngrozitor pe dinăuntru. Musafirii care s-au perindat pe la hotel au avut parte de tot soiul de experiențe, de la cele mai plăcute la cele mai îngrozitoare. Sunetul petrecerilor nenumărate care au animat ani de-a rândul locatarii ascund, de fapt, urletele și gemetele de durere ale spiritelor chinuite, blocate în acel spațiu. A little party never killed nobody nu se mai aplică într-un loc în care creierii oamenilor sunt împrăștiați pe pereți, fetițele sunt ucise de propriul tată, iar căzile adăpostesc cadavre umflate de apă și regret. Dar toate aceste detalii înfricoșătoare nu le poate vedea oricine, doar cei care au puțină… strălucire. Cum e cazul lui Danny Torrance, un copilaș de 5-6 ani, care se vede nevoit să se mute cu părinții la Overlook, unde tăticul e angajat ca îngrijitor și trebuie să aibă grijă de hotel pe durata iernii.

Dar treaba stă mai complicat de atât, pentru că spiritele care populează hotelul sunt atât de puternice, încât se arată uneori și celor fără strălucire, cum ar fi mama lui Danny, Wendy, sau soțul acesteia și capul familiei – Jack. Meritul autorului nu rezidă doar în migala și talentul cu care transformă lucruri aparent banale în reale motive de panică, ci și în felul în care-și croiește personajele. Răul imaterial pare să pună stăpânire pe unul din membrii familiei, iar Danny e cam singurul capabil să găsească soluția. Dar el e și trofeul pe care blestematul hotel vrea să-l adauge la colecția de suflete, de aceea copilul va trece prin multe experiențe terifiante, care i-ar băga în sperieți și pe cei mai curajoși. Ajungi să ții cu bietul băiețel din toată inima, îl admiri și îi aplauzi curajul, știind în sinea ta că, cel mai probabil, tu n-ai putea să faci față unei asemenea situații. Deși personajele principale sunt cei 3 membri ai familiei, mai există un personaj secundar pe care nu ai cum să-l uiți prea repede: bucătarul Dick Halloran.

Dick este un bătrânel simpatic, cu care Danny se împrietenește din prima zi când ajunge la hotel. Din nefericire, toți ceilalți angajați (inclusiv noul amic al băiatului) părăsesc stabilimentul pe timp de iarnă, astfel încât cei 3 Torrance rămân singuri-singurei… Or do they? Înainte de a pleca, însă, Dick îi arată puștiului că și el are această abilitate supranaturală și-l avertizează că există ceva rău în hotel și îi recomandă ca, dacă va fi vreodată în probleme, să se gândească la el, căci va veni într-un suflet să-l ajute. Încă de la început, moartea și nebunia bântuie prin paginile cărții mai ceva decât prin hotel. Autorul e suficient de isteț cât să-ți ofere indicii despre ce ar putea avea loc, dar te chinuie capitole întregi până lucrurile au loc cu adevărat. Cu cât te amână mai mult, cu atât tensiunea e mai mare și evenimentele te dau peste cap de nu știi ce e cu tine. Suferi alături de personaje simțind că ceva urât urmează să se întâmple, dar neștiind când exact va veni coșmarul să-ți bată la ușă.

Jack Torrance e un personaj pe care ajungi să-l iubești, dar și să-l urăști, să-l compătimești și, totuși, să-ți dorești să moară. E tipul meu de personaj, prea greu de etichetat, prea complex pentru a face parte dintr-un tipar. Naratorul la persoana a treia pare să devină una cu personajele sale pe alocuri, iar tehnicile pe care le folosește te derutează, dar te și intrigă. Vise, premoniții, flashback-uri, toate acestea se combină dând naștere unui stil nu foarte greu de urmărit, dar greu de asimilat. Vocile auzite de personaje parcă începi să le auzi și tu, imaginile morbide atât de viu pictate ți le și imaginezi pe pereții proprii camere, iar vuietul vântului și celelalte sunete care completează tabloul le poți percepe și tu, rugându-te doar ca imaginația să-ți joace feste. Cu un schelet al poveștii excelent, un dar al povestirii de netăgăduit și elemente de supranatural care transformă decoruri banale într-un adevărat infern, Stephen King creează o capcană groaznică pentru personajele sale, cu care ajungi să te și identifici.

shining