Reading Challenge: Part XXXI – Bruta

Citește o carte scrisă de un autor care are aceleași inițiale ca tine – e al naibii de greu, am 3 inițiale, de unde nu le-aș nimeri pe toate într-unul? Așa că am decis să mă rezum la două: Gîlcă Carla – Guy de Cars. Haha, d-ul nu se pune, folosesc doar ce-mi convine. Opera aleasă: Bruta, unul din cele mai incitante romane polițiste pe care le-am citit până acum, scrisă într-un stil care aduce a sir Arthur Conan Doyle, tatăl lui Sherlock Holmes. Mă refer aici la procedeele folosite (deducția) și încăpățânarea personajului principal, aici se opresc asemănările. Pentru că în Bruta nu avem de-a face cu un detectiv extraordinar, ci cu un avocat la vreo 60 de ani, care duce cea mai monotonă viață imaginabilă, cu o minte brici, dar un nenoroc teribil, din moment la vârsta lui nu a avut niciun proces notabil, ocupându-se doar de cele corecționale. Curtea cu Juri? Teritoriu interzis! Până când…

N-aș vrea să știu vreodată cum s-a simțit Jacques Vauthier când și-a dat seama că suferă de o triplă infirmitate: surdo-mut și orb din naștere. Să ai și una din aceste probleme e ceva care te poate distruge dacă nu ai un sprijin din partea celor iubiți, darămite toate 3 laolaltă? Când ai sufletul ferecat cu 3 rânduri de ziduri, nu poți decât să speri că o mână se va întinde către tine și-ți va mângâia falangele sau obrazul, arătându-ți astfel că nu ești singur în întuneric. Jacques Vauthier – acuzat că a ucis cu sânge rece un cetățean american, pe John Bell, în timp ce pachebotul pe care erau îmbarcați se întorcea în Franța. Jacques Vauthier – surdo-mut și orb din naștere care a recunoscut deja crima și nu regretă ceea ce a făcut, ba mai mult, nu vrea să fie apărat.

Jacques Vauthier – infirmul de o inteligență sclipitoare, al cărui fizic intimidează și pe cei mai curajoși. Jacques Vauthier – bruta. Dacă acuzatul deja a mărturisit crima și nu vrea ajutor, ce poți face tu, „mârțoagă bătrână”, să-l faci să-și reconsidere poziția și să se lase apărat? Și cum de nu te îndoiești tu de nevinovăția acestui personaj atât de bizar, care arată precum bestia, dar e un scriitor nemaipomenit? Iată întrebările la care Victor Deliot, simpaticul avocățel, ne va răspunde pe durata procesului. Am fost norocoasă să dau peste o astfel de carte – scriitura este atât de antrenantă și povestea te intrigă atât de tare, încât nu realizezi că ai terminat 184 de pagini în câteva ore.

Autorul te ghidează prin proces așa cum maestrul lui Jacques îi ghidase copilului mânuțele în întuneric, învățându-l limbajul dactilografic și celelalte tipuri de limbaj prin care un om cu triplă infirmitate reușește totuși să păstreze legătura cu exteriorul. Cartea nu pune doar problema erorilor judiciare, ci și a felului în care infirmitatea unei persoane poate să influențeze în mod pozitiv sau negativ un proces. Este Jacques Vauthier un supraom sau un specimen care s-a adaptat excelent? Depinde cum vreți să-i înțelegeți motivațiile. Cert este că îți trebuie curaj să stai pe loc și să lupți pentru un asemenea om care nu vrea să fie apărat și nu se poate apăra ca oricine altcineva. Jacques Vauthier e cel mai atipic acuzat pe care-l veți întâlni vreodată!

Trebuie să mărturisesc: firul narativ se joacă în așa fel cu tine, încât nu ghicești decât în ultimul moment adevărul și asta după ce Deliot dezvăluie pe 3 sferturi situația. De ce ar ucide cineva o persoană pe care nu o cunoaște? De ce s-ar încăpățâna să nu primească ajutor? De ce ar încerca să pară o brută nemiloasă, fără să dea explicațiile cuvenite? Un astfel de roman se citește dintr-un foc, e greu să îl lași din mână pentru că ești prea curios în legătură cu derularea procesului. Iar felul în care autorul își aranjează povestea – împărțind capitolele în funcție de martorii apărării și ai acuzării, de depozițiile finale și de verdict – pur și simplu nu-ți permite să te gândești la altceva decât la deznodământ. Să fim serioși, o asemenea premisă e prea provocatoare ca s-o poți ignora ușor.

Cu o scriitură superbă, capabilă să țeasă atmosfera cea mai încărcată de mister, povestea lui Jacques și a avocatului său insistent iese în evidență nu doar prin situația extraordinară în care este pus un om extraordinar, ci și prin personajele excelente. Jacques e fenomenul, e cel mai greu de înțeles personaj, e inaccesibil din toate punctele de vedere pentru că vrea să-și ia adio de la lume. Victor e persuasiv și extrem de inteligent, milos și pregătit să facă orice pentru a-și apăra ciudatul client. Solange Vauthier este soția minionă care stabilește cel mai viu contrast al cărții – în această ediție a Frumoasei și Bestiei, se pare că Bestia chiar a luat-o pe drumul cel rău. Celelalte personaje umplu decorul cu tot soiul de detalii, dar accentul cade pe cei doi soți și avocatul care vrea să facă lumină, în numele iubirii nobile și a vieții pentru care merită să lupți până în ultima clipă.

livre00144

Reading Challenge: Part XXX – Jacques le Fataliste

Dacă am citit aproape toate cărțile pe care le-am avut de citit la școală, asta înseamnă că-s tocilară, hm? Ei bine, provocarea devine tot mai grea, m-am dat cu capul de pereți până mi-am dat seama ce să aleg pentru criteriul „o carte pe care trebuia s-o citești la școală, dar n-ai făcut-o”. O carte n-am citit în liceu din cele obligatorii: Maitrey, că era prea enervantă. Și cum n-am vrut s-o citesc nicicum, am răsucit criteriul pe toate părțile până mi-am dat seama că și facultatea tot școală e, iar acolo am câteva romane pe care n-am apucat să le citesc din păcate. Am ales până la urmă Jacques le fataliste et son maître, un roman emblematic pentru felul în care satirizează regulile genului și pentru modul în care interacționează cu cititorul.

Jacques a pornit la drum cu stăpânul său – fiecare pe căluțul său, venind de nu se știe unde, mergând spre habar nu avem. Naratorul nu vrea să ne spună, clar, ba ne și imită și ghicește gândurile, refuzând să răspundă întrebărilor de tipul „Unde se duc? De unde vin? Ce vor să facă? În ce oraș sunt?”. Se pare că nu asta e important, ci maniera în care se derulează poveștile. Jacques încearcă, la îndemnul stăpânului său, să-i povestească totul despre aventura sa romantică; soarta face – sau naratorul, ca în calea lor să tot apară diferite personaje care au propriile lor povești. Și nu poți să fii nepoliticos să întrerupi personajul, dacă îl înfurii și nu mai tace? De mult n-am mai râs atât de bine la o carte, relația dintre Jacques și maestrul său e grozavă și greu de clasificat, pur și simplu au ceva al lor.

Deși sunt pe poziții diferite, ierarhic vorbind, Jacques își permite multe cu stăpânul său, dar se vede clar că îl respectă și îl prețuiește ca pe cel mai bun stăpân. Însă de multe ori se pune pe de-a-ndoaselea și nu vrea să înțeleagă „comenzile” superiorului său, pentru că așa e el, Jacques cel viteaz. Trecând prin peripeții de tot soiul, care implică hoți, servitoare dispuse să mai facă un ban… extra, marchize ranchiunoase, don juani fără scrupule, prietenii false și bravi comandanți de oaste, cei doi prieteni vor să-și ducă la capăt misiunea – unul să povestească, iar celălalt să afle povestea romantică ce ar trebui să fie axul poveștii. Dar nu vă spun mai multe ca să nu stric surpriza, Diderot face o mișcare extraordinar de îndrăzneață vorbind și substituindu-se câteodată cititorului, creând astfel cele mai amuzante dialoguri.

JacquesEtSonMaitre

Reading Challenge: Part XXIX – Întuneric la amiază

O carte al cărei titlu să conțină o pereche de antonime: iată un criteriu la care n-am găsit așa ușor un roman potrivit, de aceea am improvizat nițel și am ales una care conține antonime în titlu, dar nu totale: Întuneric la amiază. E mai mult vorba de concept, dar ce mai contează, când ești în urmă cu provocarea te folosești de orice subterfugiu. Cam vine timpul să spun rămas-bun anului și nu mai apuc să termin ce mi-am propus, dar am să-mi prelungesc singură termenul: așa-mi trebuie dacă m-am aruncat pe cele mai voluminoase cărți din prima. Așa că dau vina pe mine că am să fac unele recenzii mai scurte și am să-mi extind deadline-ul: am rămas în urmă! Revenind la cartea cu titlul buclucaș, trebuie să recunosc: am avut ezitări la început dacă să o citesc pentru provocare, însă o circumstanță mai aparte m-a împins să o includ pe listă (am fost chioară câteva zile și Alex mi-a citit primele pagini).

Am ales într-adevăr un roman care să ni se potrivească amândurora: relatând ultimele zile de pușcărie din viața unui fost revoluționar sovietic, cartea capătă adeseori nuanțe distopice, folosindu-se de cele mai negre coșmaruri și urâte contradicții pentru a portretiza ideea că niciun sistem nu e infailibil și parcă nu merită să sacrifici mai multe generații pentru a da, POATE, un viitor mai bun altora care poate nici n-or să mai urmeze. Deși adept înrăit al doctrinei partidului pe care-l vede drept voința supremă care face membrii să se miște conform unei ordini prestabilite, Rubașov se vede pus în locul celor pe care i-a suprimat altădată tot din dorința și în numele partidului.

Roșul predomină – culoarea politică, sângele cu care îi sunt pătate mâinile, pasiunea înflăcărată pentru doctrina care i-a dictat viața – Rubașov simte că înnebunește pas cu pas atunci când actele sale îi sunt puse în față și prezentate ca niște gesturi ostile, făcând parte dintr-un complot oribil pentru a-l înlătura pe numărul 1 de la putere. Număr 1 pe care l-a slujit și l-a apărat chiar și atunci când forul său lăuntric i-ar fi arătat poate alt drum, de-ar fi fost lăsat să lumineze măcar o secundă. Dar Rubașov nu e prost – știe că rațiunea trebuie să domine și că nu trebuie nicicum să cadă în ghearele contemplației, meditației sau altor stări în care „ficțiunea gramaticală” (eu) domină și subjugă persoana în cauză. Și totuși, ce altceva să faci atunci când ești închis între 4 pereți rece, fără a putea comunica prea mult cu exteriorul, așteptând oricând un interogatoriu care să te stoarcă de puteri și să te scuipe înapoi în celulă?

intuneric la amiaza

Povestea e spusă din perspectiva naratorului la persoana a treia, dar obiectivitatea este ușor redusă pentru că noi vedem toate scenele prin ochii personajului principal. Care își stoarce creierii din răsputeri pentru a înțelege ce i se întâmplă, deși instinctul său îi spusese de mult că asta va urma. Deși adulmecă mirosul ghilotinei (mai degrabă al prafului de pușcă), Rubașov refuză cu îndârjire la început să accepte acuzațiile care i se aduc și nu vrea să recunoască nimic din ceea ce știe că n-a făcut. Dar încetul cu încetul, el își dă seama că e doar o marionetă în mâinile istoriei și ale celor care o scriu, așa că zbuciumul său interior începe să-l consume până când hotărăște să pună totul pe hârtie și să accepte ce e mai bine pentru el. Sau poate ce e mai ușor? Poate fi ceva ușor atunci când orice ieșire te împinge în abis?

Cu artificii de efect, Arthur Koestler introduce amintiri de mult uitate sau care păreau la început nesemnificative, arătându-le în adevărata lor lumină, a conștiinței și vinei resimțite de personaj. Dacă omul nu există ca o identitate separată de partid, ci e doar o extensie a acestuia, de ce i se impută greșeli făcute din ordinul celor aflați cu o scară mai sus? De ce este numit responsabil pentru decizii cel care doar le-a executat în numele doctrinei? Dacă partidul gândește pentru tine, de ce ești tu găsit vinovat pentru acțiuni care de altfel îți sunt străine? Își devorează revoluția propriii copii? Merită să-i sacrifici pe cei de acum pentru potențialele generații? Aceste întrebări îi înfierbântă creierul lui Rubașov, iar răspunsurile încet încet încep să-i curgă în minte, fără însă a putea cumva să-i salveze viața.

Rubașov e deja condamnat înainte să fie judecat, pentru că țapi ispășitori vor exista mereu, iar în numele partidului trebuie să accepți orice, chiar și suprimarea fizică. Rațional, dacă asta ți-a fost mereu insuflat, ai să accepți poate fără să crâcnești. Dar când acea latură care te face să fii tu și nu altcineva se revoltă și vrea răspunsuri și salvare, ce te faci? Mori curajos cu vorbele adunate pe buze sau te lepezi de tine și recunoști orice ți se pune în cârcă? E ușor să judeci, e mai greu să fii în pielea celui care știe că pentru el va bate darabana într-o seară viitoare. Având un schelet bazat pe dialog, întreaga poveste e construită ca o scoică în jurul lui Rubașov, menită să-i ofere lui prim planul în lupta cu absurdul. Sunteți pregătiți să-l ascultați până la capăt?

Reading Challenge: Part XXVIII – A fost odată ca niciodată

O carte cu magie – m-aș fi aruncat pe volumele Harry Potter, dar mi-am propus să fac măcar 35 de cărți din provocarea de 50. E mai greu decât am crezut să citești 50 de cărți în 12 luni, dar am să continui provocarea și anul viitor, nu mă las. Dat fiind criteriul, am început să scotocesc prin mormanul de cărți cumpărate/câștigate/primite pe care le am cu mine la București – și am dat de A fost odată ca niciodată, un roman cumpărat într-un anticariat, pentru că rezumatul de pe copertă suna mult prea haios pentru a nu cumpăra cartea în grabă. N-a fost prima dată când am cumpărat o carte bazându-mă pe instinct și câteva rânduri pe spatele cărții și se pare că n-am greșit: deși magia nu e chiar la nivelul vrăjitorii și alte alea, există câteva elemente supranaturale care se îmbină atât de plăcut cu realul, încât nu mi-a luat mult să devorez povestea. Despre ce e vorba în carte? O poveste de dragoste adorabilă, care-i implică pe bunul primar al orașului Punct, Tibo Krovic, și pe secretara lui minunată, doamna Stopak.

Iarna, doamna Stopak venea la serviciu încălțată în galoși și, după ce se așeza la birou, se descălța și scotea din geantă o pereche de sandale cu tocuri. În biroul lui, bietul, bunul, îndrăgostitul primar Krovic auzea bocănitul galoșilor ei când doamna Stopak ajungea la serviciu și se trântea imediat pe covor, trăgând cu ochiul prin crăpătura de sub ușă și sperând să zărească măcar o clipă micuțele și grăsunele ei degețele când se îndesau în sandale.

Tibo este înnebunit după Agathe și nu e de mirare. Ea este făcută să fie iubită – atrăgătoare și harnică, isteață și mult prea devotată unui soț din ce în ce mai distant și bețiv, Agathe încearcă din răsputeri să recâștige afecțiunea unui bărbat care nu o mai vede ca pe propria-i femeie după moartea copilașului lor. Deși îl înțelegi pe Stopak că e distrus, nu poți să nu suferi pentru biata femeie care, odată cu propriul copil, și-a pierdut și soțul. Pierzându-și speranțele și cufundându-se în muncă, Agathe nu observă că primarul e topit după ea, dar e prea cinstit (nu degeaba i se spune Bunul Tibo Krovic) pentru a-i face vreun avans sau pentru a încerca să o cucerească. La colț mișună însă un alt admirator de-al Agathei, verișorul lui Stopak, un pictor ratat și scandalagiu, care ar fi trebuit să înfunde pușcăria de mult. Acest triunghi (aproape pătrat) amoros duce la cele mai amuzante și paradoxale situații, iar supranaturalul nu întârzie să apară sub forma unor unor intervenții divine cu miros de cafea. Povestea asta te face să te bucuri de dragostea dintre personaje de parcă ai face și tu parte din roman.

Așa e iubirea. E un lucru personal. Dacă iubești, să ai un mausoleu nu mai contează.

Meritul autorului este că a creat o poveste ușor de citit, împânzită de momente emoționante și dialoguri aparent simple, dar cu mesaj ascuns. Deși firul acțiunii ia o turnură neașteptată și nedorită la un moment dat, sentimentele și ajutorul unor „zâne” ne oferă totuși finalul promis. Puțin ambiguu, parcă lăsându-l pe cititor să aleagă varianta mai plauzibilă, romanul te ține în priză și te face să râzi în hohote pe alocuri. Andrew Nicoll face o treabă fantastică din conturarea personajelor sale, pe care ți le și poți imagina ieșind din carte în propria cameră, gata să-ți răspundă la întrebări. Anumite scene pot fi interpretate ca fiind magice, deși explicația logică e și ea o posibilitate (chiar mai viabilă). Dar de dragul lui Tibo și al Agathei, să-i credem pe cuvânt atunci când transformarea are loc. Unul se preschimbă în… veți vedea voi ce, în timp ce celălalt trebuie să facă alegerea finală și să-și schimbe total conduita pentru a câștiga iubirea atât de mult visată. Un roman pe care-l recomand mai ales celor veșnic îndrăgostiți!

Oamenii au o capacitate aproape infinită de a se amăgi singuri, negând cu încăpățânare lucruri cât se poate de evidente. Dispunem de resurse inepuizabile când vine vorba să credem în ceva mai frumos decât adevărul care ne privește drept în față. Și ce binecuvântare e asta! De-asta scriem poezie. De-asta cântăm, pictăm și construim catedrale. De-asta există coloane dorice acolo unde ar fi fost la fel de bine-venit și un trunchi de copac. E un dar minunat, glorios și plin de suferință. Asta ne face oameni.

the-good-mayor

Reading Challenge: Part XXVII – The Bridges of Madison County

A book that made you cry – ar fi intrat multe cărți la această categorie, dar am ales să recitesc pentru a 3-a oară un superb roman de dragoste, ecranizat în 1995 de Clint Eastwood, care joacă și rolul principal. Aceasta va fi cea mai scurtă postare, pentru că voi redirecționa către recenzia scrisă acum 2 ani, când eram în Franța și am citit pentru prima oară această minunată poveste. Fiind un roman destul de mic, probabil îl voi citi din nou și la anul, și anul viitor la fel și tot așa până o să îmi zboare paginile dintre coperți. Pentru mai multe detalii despre singura aventură extraconjugală pe care am adorat-o, puteți citi articolul din 2013. Enjoy!

poster