Reading Challenge: Part XXXII – To Kill a Mockingbird

Cartea asta mi-a dat la temelie, ca s-o spunem pe-aia dreaptă. Când am ales-o gândindu-mă că se potrivește criteriului „carte premiată cu Pulitzer”, mi-am setat așteptări foarte mari, dar nu mi-a trecut prin cap că voi descoperi un roman atât de frumos. De la Gone with the wind încoace nu știu dacă am mai citit o poveste atât de frumoasă. Despre ce e vorba în roman? În principiu, despre un proces împotriva unui bărbat de culoare, acuzat că a violat fata unui alb. Ținând cont de faptul că acțiunea are loc în timpul marii crize economice (’33-’35) în Maycomb, Alabama, vă puteți imagina câte șanse de achitare are acuzatul. Dar asta nu-l sperie pe Atticus Finch, nici chiar oprobriul public, deoarece el este un om corect, care se folosește de învățătura religioasă așa cum trebuie, nu ca restul populației orașului – o gașcă de ipocriți, încuiați la minte, demni de milă.

Sometimes the Bible in the hand of one man is worse than a whiskey bottle in the hand of – oh, of your father.

Povestea lui Atticus, urmările pe care le va avea pledoaria sa în tribunal și decizia de a face ceea ce este corect, nu ceea ce este ușor, sunt relatate din perspectiva fetiței lui de 6 ani, Jean Louise, o puștoaică aprigă, ce-și adoră tatăl și fratele. În paralel cu această complicată tentativă a lui Atticus de a-l salva pe Tom Robinson (văzută de unii ca o acțiune kamikaze), romanul urmărește aventurile lui Jean Louise, ale fratelui său, Jem, și ale lui Dil (un prieten la fel de năzdrăvan), care încearcă să spargă mitul ce-l înconjoară pe vecinul celor doi frați – Boo Radley.  În timp ce tatăl lor se confruntă cu o problemă extrem de delicată și cât se poate de reală, acțiunile copiilor au o notă fantastică, de parcă un monstru sau o fantomă așteaptă momentul decisiv pentru a ieși în scenă. Ambele fire narative sunt însă la fel de importante și ajung să se împletească într-un mod nemaipomenit.

Shoot all the bluejays you want, if you can hit’em, but remember it’s a sin to kill a mockingbird (…) Mockingbirds don’t do one thing but make music for us to enjoy. They don’t eat up people’s gardens, don’t nest in corncribs, they don’t do one thing but sing their hearts out for us. That’s why it’s a sin to kill a mockingbird.

Harper Lee ne dă o lecție despre compasiune, lipsă de prejudecăți și umanitate, oferindu-ne cei mai frumoși ochi prin care să privim totul: ochii lui Jean Louise, neastâmpărata fetiță care s-ar îmbrăca doar în haine de băieți și ar face numai pozne. Mi-a venit greu să nu-i țin partea imediat, chiar și atunci când ea era vinovată pentru diferite prostioare – la urma urmei, curajul ei și spiritul învolburat care o animă sunt cele mai frumoase trăsături pe care le are, trăsături care o modelează de la început până la sfârșit. Dacă la început facem cunoștință cu 2 copii nătângi, puși pe șotii, incapabili să pătrundă înțelesul real al dramei care se petrece în jurul lor, făcând abstracție de sentimentele celor din jur, la final avem 2 copii maturizați, nu pentru că ar fi vrut neapărat, cine pentru că viața i-a forțat să o facă. Un astfel de roman nu poate decât să te îmbogățească sufletește, simți că lumea parcă mai merită o șansă.

Besides, nothin’s real scary except in books.

715VLP6M-OL