Reading Challenge XXXVIII – Eleganța Ariciului

După ce mi-am început anul cu o lectură șocantă prin subiect și rezoluție (dar superbă) și am continuat cu o carte din care mi-a plăcut doar o parte, primul Trei de anul acesta a fost completat de Eleganța Ariciului, un roman absolut minunat cu care ne-a onorat Muriel Barbery. Folosind drept criteriu „o carte a cărei acțiune să se petreacă într-un loc unde-ai vrut mereu s-ajungi”, am ales acest roman a cărui poveste se derulează în Paris, mai exact într-un imobil luxos în care nu toată lumea este ceea ce pare. Personajele principale? O portăreasă extrem de inteligentă care face tot posibilul să nu iasă în evidență și o copiliță de 12 ani mai deșteaptă decât majoritatea locatarilor, atât de deșteaptă și lucidă (crede ea), încât la 13 ani vrea să se sinucidă. Poftim?!

Dar dacă te temi de viitor este pentru că nu știi să construiești prezentul și, când nu știi să construiești prezentul, te amăgești că vei putea s-o faci mâine și te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârșește întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i așa?

Doamna Michel este un fenomen în toată literatura citită de mine până acum – o femeie cultivată, cu gusturi rafinate în materie de Artă, dar atât de închisă în sine încât pare abrutizată. Și asta doar pentru că vrea ea, convinsă că mediul sărac din care provine îi va periclita mereu o posibilă poziție mai înaltă. De aceea se apără cu încăpățânare și se închide în coconul ei, lăsând lumea să creadă că e o femeie simplă și needucată. Lăsând televizorul pornit, să păstreze aparențele, doamna Michel ascultă pe ascuns muzică de operă sau vizionează filme artistice, făcându-și astfel o platoșă strașnică în fața timpului. Prietenă doar cu Manuela, o aristocratică femeie de serviciu, ea nici nu bănuiește cum i se va schimba viața.

Doamna Michel… Cum să zic? Exprimă inteligență. Și totuși, se străduiește, da, se vede că face tot ce-i stă în puteri ca să o facă pe portăreasa și să pară înapoiată. Eu însă am observat-o deja când i se adresa lui Jean Arthens, când vorbește cu Neptun în spatele Dianei, când se uită la doamnele din imobil care trec prin fața ei fără să o salute. Doamna Michel are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.

Micuța Paloma este la fel de interesantă ca celălalt personaj cu care împarte scena, fiind de-o istețime uluitoare. O îndurerează nedreptățile și consideră că nu are sens să trăiești într-o lume din care oricum vei pleca mai devreme sau mai târziu, asistând între timp la tot soiul de evenimente triste. Hotărâtă să-și pună capăt vieții de ziua ei, Paloma vrea să-și trăiască la maximum ultimele zile, scriind un jurnal plin de cugetări adânci, pe care ai fi surprins să le găsești în mintea unui copil. Viața Palomei și a portăresei Michel va fi dată peste cap atunci când în imobilul blocat în timp se va petrece o schimbare majoră, marcată de apariția unui nou locatar japonez. Și ghiciți cine sunt cele mai pasionate fane ale acestei culturi?

eleganta-ariciului-_paperback_

Reading Challenge XXXVII – Mănâncă, roagă-te, iubește

Mi-au mai rămas doar vreo 15 criterii de îndeplinit, așa că lucrurile încep să devină mai dificile – nu mă mai pot juca cu ele, nu le pot fenta, va veni tristul moment când va trebui să recitesc o carte pe care n-am terminat-o. Deja mă întristez. Dar până acolo, să bifăm criteriul „memoriu”. Se pare că Eat Pray Love de jurnalista Elizabeth Gilbert se încadrează la această categorie, așa că m-am înhămat la o lectură destul de lungă, dar foarte haioasă (cel puțin la început) încercând să-i descopăr călătoriile. Sunt fană TBBT de mult timp așa că mi-am imaginat că o carte atât de des recomandată de Raj trebuie să încline mult spre latura „self-help” (exact genul care nu mă atrage), dar curiozitatea m-a învins. În plus, poveștile lui Elizabeth se înșirau în 3 țări diferite, sigur era ceva interesant de găsit în aceste pagini. Împărțită în 108 capitolașe (există un motiv foarte puternic în spatele acestui format), romanul care urmărește aventurile lui Liz e compus din trei părți: savurarea plăcerii, găsirea lui Dumnezeu și ultima – îmbinarea armonioasă a celor două stiluri de viață.

Dar simplul fapt că lumea e atât de complexă e chiar motivul pentru care, câteodată, trebuie să privim în afara ei pentru a găsi ajutor și să apelăm la o instanță mai înaltă pentru a ne regăsi liniștea.

Ca s-o spun pe aia dreaptă, prima parte m-a cucerit complet, a doua m-a lăsat cam rece, iar a treia chiar m-a îndepărtat de personaj de-a dreptul. Parcă citeam despre o străină care voia să-și facă publicitate, nu despre un personaj pe care l-am îndrăgit o bună bucată din drum. Scriitura autoarei e ușor de urmărit, e chiar plăcută, cu multe glume introduse la timpul potrivit și anecdote, dar pe cât e de amuzant de urmărit prima parte, în care ea-și povestește aventurile culinare în Italia (am rămas cu o poftă de înghețată de nesăturat), pe atât de plictisitoare (să nu zic exagerată) mi s-a părut partea a doua, completată de ultima. Să fie latura mea non-religioasă care m-a îndepărtat de subiectul expus?

Am întâlnit cândva o doamnă în vârstă, avea aproape o sută de ani, care mi-a spus: „Oamenii s-au luptat dintotdeauna doar pentru a răspunde la două întrebări simple: Cât de mult mă iubești? și Care-i șeful?

Nu cred, din moment ce am citit o carte absolut superbă despre un Casanova care devine, prin forța împrejurărilor, un sfânt și nu m-am plictisit o secundă – din contră, am recitit-o. În plus, Elizabeth se folosește de trucurile specifice multor scriitori din epoca modernă – condimentează acțiunea care tinde să devină plictisitoare cu scene sexuale și fantezii, ba chiar se pierde în detalii care pe mine, personal, mă îndepărtează, nu mi se pare că-ți trebuie talent să descrii aventuri amoroase. Dacă romanul ar fi continuat în nota primei părți, ar fi fost grozav, pentru că insistă pe ideea că un om trebuie să se repare singur pentru a se adapta și e super să faci ceva doar de dragul frumuseții de a învăța, dar totul o ia pe o pantă care arată clar că femeia vrea să aibă vânzări bune, cu riscul de a-și exagera poveștile. Recomand pasionaților de yoga sau celor mai puțin pretențioși decât mine, ce să mai.

Deci căutarea mulțumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care îți este doar ție folositor, ci e un dar generos pe care-l faci întregii lumi. Curățat de toată nefericirea ta, nu mai stai în drumul nimănui. Încetezi să mai fii un obstacol nu numai pentru tine, ci și pentru toți ceilalți.

mananca-roagateiubeste-1mdm-pdf-1-638

 

Reading Challenge: Part XXXVI – Împăratul muștelor

Prima carte pe 2016 m-a făcut „să-mi pierd încrederea în umanitate”. Și nu pentru că ar fi fost proastă, nici vorbă, ci pentru că subiectul este atât de copleșitor, încât te lasă mut după primele pagini. Împăratul Muștelor, de William Golding s-a încadrat perfect la categoria „prima carte a unui autor faimos”, iar toată acțiunea se desfășoară pe o insulă paradisiacă unde naufragiază mai mulți copii. La început totul pare ca un joc, se alege un lider Ralph, se stabilesc echipe și misiuni, băiețeii se joacă de-a oamenii mari, încercând să imite civilizația din care au fost expulzați de un război feroce. Pentru că e război în lume, iar pe insulă e pace. Momentan.

Din toată gașca de copii, care mai mici, care mai mari (până în 14 ani, oricum), 4 se remarcă mai puternic prin tiparul pe care-l simbolizează. Ralph este liderul, cel care vrea să păstreze civilizația, cel care trebuie să aibă grijă ca totul să meargă bine și focul să ardă în continuare, cel care e drept și îi apără pe cei mai puțin avantajați. Piggy este ochelaristul împiedicat pe care toată lumea îl cam ia peste picior, e cel mereu hărțuit de copiii care se dedau plăcerilor violenței – deși e cel mai deștept și rațional din tot grupul.

Simon este o figură specială – are puțin trăsăturile unui clarvăzător sau mai degrabă ale unui martir pe care ciudățeniile îl îndepărtează de grup puțin câte puțin și-i ascund intuiția sclipitoare. Jack Merridew este adolescentul brutal, înclinat spre sălbăticie aproape, care se bucură că a scăpat de constrângeri și se comportă liber, dar periculos. Focul este de asemenea un „personaj” omniprezent, fie că e vorba de focul care le ține de cald și pe care-și pot prăji o halcă de carne, fie că e vorba de focul salvator, al cărui fum le poate semnala vaselor prezența unor copii naufragiați, fie că e vorba de focul din măruntaie pe care-l resimte fiecare dintre protagoniști la un moment dat. Și mai sunt și monștri. Reali sau nu, veți descoperi singuri.

Cartea ridică o problemă halucinantă: suntem predispuși la rău pentru că natura noastră e bolnavă și pervertită sau e vorba aici de alegerile pe care le facem conștient (alegem să fim buni sau răi, cu un rânjet ironic și sânge în colțul gurii). Când cad măștile, veți fi surprinși în ce hal poate transforma libertatea aparentă un om, chiar dacă aici e vorba de copii. La urma urmei, sunt semințele care decid viitorul – deci ce e mai important, natura sau cultura? Mai suntem inocenți? William Golding va încerca să vă prezinte opțiunea lui printr-o poveste incredibilă, scrisă cu măiestrie.

imparatul-mustelor_1_fullsize