Reading Challenge XL – Ultimul Mohican

Am avut o copilărie șmecheră – mai întâi m-am jucat ca ultimul băiețoi numai cu mașinuțe, evident că a existat și etapa de stat cu fundul în nisip și făcut plăcinte cu noroi, mai încolo m-am cizelat și eu și am trecut la Barbie stage, dar când am dat de cărți chiar m-am transformat. Încet încet mi-am cam abandonat jucăriile și am început să înghit cărțile ca pe bomboane. Am făcut parte din generația Harry Potter, dar în timp ce copiii de-o vârstă cu mine citeau aventuri cu vrăji și pălării magice, eu mă delectam cu Cireșarii. Plănuiesc, totuși, să citesc cândva și HP, nu de alta dar mi-au plăcut prea tare filmele ca să trec romanele cu vederea. Deși Cireșarii și La Medeleni au fost cărțile mele preferate pe când eram mai „copchilaș”, cel mai mult m-a marcat Ultimul mohican în materie de… cam orice – poveste, dramatism, personaje, relațiile dintre ele, context istoric. Cred că a fost prima carte la care am bocit cu patimă, mi s-a rupt efectiv sufletul.

Când am dat de criteriul A book from your childhood, m-am gândit din start la una din cele 2 cărți pe care le-am menționat mai sus. Dar la un moment dat am citit un articol despre Daniel Day Lewis (care joacă în adaptarea romanului) și mi s-a făcut poftă să recitesc Ultimul mohican – aventura supremă, povestea extraordinară a 3 oameni loiali care se dau peste cap pentru a ajuta un grup vânat de cel mai infect personaj din istoria literaturii cu și despre amerindieni – Magua. Pe lângă contextul istoric superb, care te face martor al unor lupte și confruntări teribile între diverse armate și triburi, ai ocazia, citind, să cunoști noblețea întruchipată în Uncas, Hawkeye și Chingachcok.

Când am recitit romanul, n-am mai fost atât de devastată pentru că știam ce urmează – dar tot n-am putut să rămân impasibilă la această poveste atât de antrenantă, care te târăște prin toate stările și apoi te aruncă într-un hău adânc, în care te poți agăța de o rază de speranță sau poți prefera să rămâi acolo și să jelești. Tot aici cred că am făcut pentru prima oară cunoștință cu un personaj feminin extrem de puternic și generos, care să umbrească în multe locuri toate celelalte personaje masculine. Desigur, pe parcurs, am înlocuit-o pe Cora cu alți idoli, dar la momentul în care am citit această poveste, terminând ultimul capitol sub plapumă, cu o lanternă (să se mai mire cineva că-s chioară), cred că m-am îndrăgostit profund de acea fată atât de frumoasă la suflet și de mândră. Personajele pot străluci și când povestea e mai stupidă, dar pentru ca o poveste să fie cu adevărat frumoasă, ai nevoie de oameni care să ducă în spate greul unei asemenea acțiuni, personaje conturat perfect, cu care să poți empatiza imediat.

Acum îmi dau seama că unele scene sunt chiar prea sângeroase pentru a fi citite la o vârstă mai fragedă, dar un păcat și mai mare mi se pare să sari peste acest roman al lui James Fenimore Cooper, deoarece aici primești o adevărată lecție despre prietenie, loialitate și devotament. Ca să nu mai menționez și uluitoarele obiceiuri pe care poate noi le privim chiorâș acum, dar care pentru alți oameni au reprezentat modul cel mai potrivit de viață la un moment dat. Ciocnirea dintre popoare dă naștere unor băi de sânge, iar în acest context tulburător trebuie să se descurce cel mai curajos trio de la muschetari încoace (deși ăia erau patru).

adevarul-ultimul-mohican

Anunțuri

Reading Challenge XXXIX – Primăvara neagră

A banned book – criteriu foarte special, dar destul de permisiv, din moment ce nu se precizează un loc anume sau o perioadă. Așa că am ales Primăvara neagră, de Henry Miller, deoarece de mult timp plănuiam să îmi bifez pe lista de autori și acest celebru și controversat scriitor, ale cărui cărți au fost interzise în State până în 1961. Primăvara neagră a apărut în 1936, deci a durat ceva până când interdicția a fost ridicată, lucru care nu poate decât să te intrige atunci când îți pică în mână cartea.

Deși sunt mare fană a romanelor, preferând să mă avânt în povești lungi, întortocheate și pline de dialog, câteodată mai variez și mai citesc o colecție de povestiri (cazul de față) sau, din an în Paște, poezii. Ce-am apreciat la această cărțulie destul de scurtă (la urma urmei sunt doar câteva povestiri) a fost stilul nonconformist și fluxul neîntrerupt al ideilor, chiar dacă în multe momente autorul sare dintr-o idee în alta. De asemenea, e de apreciat curajul pe care l-a avut să-și ilustreze atâtea aspecte personale în opere publice.

Pe de altă parte, nu am putut empatiza prea mult cu personajul principal, implicit cu naratorul, deoarece nu mi se pare că ai nevoie neapărat să șochezi printr-un exces de scene sexuale sau de alt tip mai piperat pentru a-ți ține în priză cititorii. Prefer de o mie de ori să citesc pățaniile lui Tess sau să țin (da, chiar să-i țin pumnii!) cu Julien Sorel când vine vorba de aventurile lor amoroase, decât să citesc pagini care pe lângă încărcătura sexuală și tentele suprarealiste, nu au ceva atât de puternic cât să mă facă să fiu alături de personaj.

Mi-a plăcut umorul, dar dau oricând această culegere de povești pe un roman de-al lui Hugo sau Tolstoi.

primavara-neagra_1_fullsize