Try walking in my shoes

Te văd cum îmi rânjești ironic și te întrebi probabil cum de pot fi așa de prost, ai senzația că tu ai putea să faci mai bine, dar n-ai idee. Altul se uită la mine și mă compătimește, îi văd privirea încărcată de milă și stânjeneală, ar vrea să-mi spună ceva, dar nu știe ce. Gândurile îmi sunt amestecate și țâșnesc la suprafață ca niște izvoare dornice să mai sărute o dată pământul. Știu că am greșit, dar nu ești tu în măsură să mă judeci. Nici tu, nici el, nimeni. Nu mai am timp să explic, nu mai am timp să mă justific, dar nu-ți sunt ție dator cu o scuză. Îmi sunt dator doar mie, pentru că n-am fost în stare să fac mai mult, să spun altceva, să reacționez altfel.

Îți place să îl vezi pe-altul cum se izbește cu capul de pereți, neștiind ce să facă, reușind doar să se facă de râs. Plouă cu zâmbete parșive și priviri dezaprobatoare, ici colo mai văd câte o mină deznădăjduită, dar nimeni nu știe cu adevărat ce simt. Poate unii mă urăsc de când m-au văzut, alții mă plac pentru că am dat-o în bară și am reușit să le înseninez dimineața cu o boacănă. E ușor să accepți ce se întâmplă atunci când nu ești tu actorul principal. Când ești în spatele cortinei, ți-e ușor să-l critici pe nefericitul care stă pe scenă și e sfidat, luat în derâdere sau, mai frumos, nu e nici măcar băgat în seamă. Dar vino tu în locul meu, port 39, dar am papuci magici. Ia tu alegerea potrivită, pe care n-am știut eu s-o găsesc din prima. Ah, e greu, nu-i așa? Nu-ți mai vine să zâmbești? Credeai că știi motivele? Cum îți place de mine acum?

Hai, te rog, nu fi timid, știu că-ți iubești scaunul călduț și nu vrei să faci schimb de locuri cu mine, dar încearcă măcar. Să vezi cum e să fiu eu. E mai greu decât pare? Nu neapărat, e greu să fii oricine, atâta timp cât îți pasă. Deja îți aud bătăile inimii, parcă s-au accelerat, nu? Va fi greu să te obișnuiești, dar n-are a face. Până nu simți ce simt eu, până nu vezi ce-am văzut eu, până nu suporți tu consecințele, te rog să nu mai cârcotești. Uite, papucii mei deja nu mă mai încap, vor să-și schimbe stăpânul. Cine sunt eu să le spun că nu? Poate îți vin ție mai bine, poate te vor strânge de îți vor sângera picioarele de semne și durere. Și-atunci am să-ți dau înapoi papucii tăi, care te vor aștepta răbdători. Iar cea mai bună parte abia acum urmează: odată obligat să fii tu sacul meu de box sau sursa mea de amuzament, n-o să-ți mai placă să arunci cu judecăți în stânga și în dreapta.

Vrei să fim generația de tălpi care nu lasă urme? Nu mă refer în viață, ci în inimile celor pe care-i calcă uneori în picioare. Hai, gata, ia-ți papucii înapoi, nu vreau să-ți iau locul, a fost doar un experiment, să văd dacă mă înțelegi. Să revenim la propriile roluri, prefer să-mi văd de viața mea, în papucii mei, cu riscul de a fi privit ca un nou Truman. Cel puțin, merg drept, pașii mei lasă amprente pe-o cărare ce-i doar a mea, la care tânjești și tu, pe ascuns. Dar n-ai s-o poți urma, pentru că ai și tu un drum. Treaba ta dacă vrei să mergi pe trotuar uitându-te la mine, papucii tăi au obosit să mă mai urmărească, numai tu nu-ți dai seama. Și va veni momentul când eu am să ajung unde am vrut, pe malul cald și nisipos al unei mări de vise, desculț, dar fericit. Iar tu ai să mergi șchiopătând în urma mea, implorându-mă să-ți dau papucii mei.

Prea târziu însă, spinii din trecut îmi vor fi găurit tălpile și nu-ți vor mai fi de folos. Mai bine urmează-ți propriul drum, e imposibil să nu ajungi undeva. Nu există fundături, doar răscruci. Dar dacă mai ai chef să te oprești și să mai tragi cu ochiul la alții, nu le mai pândi viețile, „fură-le” papucii și poartă-i până obosești. Ai să vezi atunci cum ai tăi vor părea cei mai comozi și mai frumoși din lume. Și abia atunci or să te poarte ei pe tine spre locul ce-i al tău de drept. Ce-ți mai trebuie covor zburător când ai papucii potriviți?

Religia voastră, credința mea

Sunt agnostică și nu-mi place să mă cert cu lumea pe tema religiei, the hell with it, nici măcar nu-mi place să discut pe subiectul ăsta dacă persoana de alături e atât de îndoctrinată încât nu vede că fiecare are dreptul la propriul adevăr. Urăsc persoanele îndoctrinate și le-aș declara război pe toate fronturile pentru că, în numele unei religii stupide, atentează la libertatea de gândire și dreptul de a ne exprima și modela după cum vrem noi. Dar am mai multă minte de-atât; dacă eu nu vă spun vouă în ce să NU credeți, cu ce drept veniți voi să-mi spuneți că ar trebui să cred în Dumnezeu, în Biblie și alte născociri? Dacă eu îmi văd de treaba mea, și știu că vorbesc în numele multor persoane care-s de aceeași părere, de ce încercați voi să ne transformați? Unde scrie că religia băgată pe gât face pe cineva un creștin adevărat? Orice drepturi vă dă sângele sau societatea, vi le luăm dacă asta ne încalcă libertatea. Nu spun să nu mergeți la biserică, să nu vă comportați într-o manieră cu adevărat creștină, adică să țineți la aproapele vostru. Să țineți și să-l ajutați, nu să-i puneți piedici din cauza opiniilor diferite. Nu suntem oi, suntem oameni și știm a gândi singuri.

Aveți impresia că dacă mă obligați să postesc, să frecventez milostiva biserică și să pup mâna unui preot care zice să fac bine, dar el face rău, o să devin mai religioasă? Aveți idee cât de putredă e inițiativa asta? Am credință, știu că există ceva, dar asta nu înseamnă c-am să mă las încătușată de un set de practici și dogme pe care voi le urmați orbește. Credeți că vă face mai buni creștini faptul că-i obligați pe cei ce depind de voi să vă urmeze în practicile religioase? Fiecare are dreptul de a crede sau nu, iar voi știrbiți suflete încercând să le modelați după bunul plac. Nu suntem jucării, înțelegeți?! Dacă vedeți lumea printr-un val, foarte bine, păstrați-l, dar dacă apasă prea greu pe ochii voștri și vă împiedică să vedeți că altora le place să privească dezarmați cerul, ar trebui să vi-l dați jos și să vă regândiți poziția. Sunt destul de sigură că Iisus nu și-a atras adepți obligându-i să-l urmeze.

61299_521328051220092_26506275_n

Dacă există într-adevăr un iad, deja sunt șoferi de taxi cu pancarte care vă așteaptă acolo, pentru că ați strivit vise, convingeri și spirite, în numele unei simple convenții. Adevărata religie e cea a oamenilor care știu să iubească, să respecte părerea celuilalt și să-l lase să zboare de unul singur, cu riscul de a dispărea între nori. Sunteți falși și ipocriți, dacă vă duceți ziua la biserică și vă rugați pentru binele nostru, iar când ieșiți de-acolo ne puneți mâna în gât ca să facem cum vreți voi. Dragostea cu sila nu se poate. Voi purtați religia în minte ca pe niște ochelari de soare pe care-i ții pe cap deși ești indoors sau ești afară și plouă, adică DEGEABA! Doar ca să arătați că voi credeți. Nu zău? Credința adevărată se păstrează în suflet, nu pe-o limbă înveninată. V-ar plăcea să vă lege cineva de-un scaun duminică dimineața, ca să nu puteți ajunge la slujbă? Doar pentru că acel cineva e ateu și nu vrea cu niciun chip să mai călcați pragul vreunei biserici? Puneți-vă în papucii noștri, simțiți-vă obligați să (nu) faceți ceva și mai vorbim apoi. Dar presimt că e în van, îndroctrinații nu mai rezonează de când lumea și pământul.

Cum să cucerești fetele

Din start mi se pare o idee tâmpită, pentru că e de prost gust să pui toate fetele la un loc și apoi să încerci să găsești rețeta succesului, de parcă o asemenea aberație, chiar de-ar exista, ar merge pe toată lumea. La fel de stupid mi se pare să-i pui pe toți bărbații la un loc și apoi să generalizezi, judecându-i pe toți după tiparul unuia. Măi fetelor, nu există bărbați perfecți, dar nu-s toți porci, dacă voi aveți gusturi dubioase și dați numai de același tip, e treaba voastră, nu i-ați încercat pe toți ca să vedeți ce și cum. Nu că v-aș recomanda asta, zic așa, ca să nu mai bateți câmpii cu grație. Revenind însă la această extraordinară invenție care permite bărbaților să cucerească toate fetele, trebuie să spun că am avut parte de iluminare nicăieri altundeva decât în autobuz!

Veneam de-acasă, cu geanta pe un umăr și laptopul pe celălalt și două valize la picioarele mele, pe care le păzeam ca să nu se plimbe nestingherite pe culoarul autobuzului. Lângă mine, 2 tipi; unul mai înalt și destul de solid, celălalt mic de tot și cu o față de copil, nu i-aș fi dat mai mult de 16 ani. Nu-mi place să trag cu urechea, dar atunci când autobuzul e plin de oameni, iar cei de lângă vorbesc suficient de tare cât să-i auzi din celălalt capăt, e practic imposibil să nu fii martor la discuția lor. Cum n-aveam nici căști ca să pot asculta muzică, a trebuit să ascult timp de un sfert de oră povestea de vitejie și ingeniozitate a celui mic, care-i spunea celuilalt o întâmplare petrecută recent. Se făcea că ăsta micu’ și un prieten de-al lui (îmi și imaginez că era la fel de copil ca ăsta, la aspect și minte) erau în club, ca „băeții”. Bineînțeles că vorbea fără accent moldovenesc pentru că deh, e-o rușine să te-audă cineva vorbind cu „șî”. Nu, nu era din sud, spusese în ce oraș era clubul în care fusese cu pretenașul său în weekend, acasă. Din vorbă în vorbă, ăsta povestește ce sfat nemaipomenit i-a dat tipului ca s-o agațe pe una la bar; culmea e că a și mers poanta, așa stupidă cum era. Eu mă abțineam să nu râd, ca să nu mă dau de gol c-am auzit tot, și mă gândeam cum dracu’ pică unele și-s fascinate de asemenea abordări.

Și cum meditam eu așa, numa’ îl aud pe ăsta micu’ spunându-și mândru concluzia: Mă, ca să cucerești fetele, trebuie să fii, mă, creativ! În momentul ăla mi-am mușcat obrajii pe interior ca să nu râd, nu neapărat din cauza ideii și concluziei sale, cât a raționamentului idiot cum că, dacă una mușcă momeala, mai mult ca sigur așa le dai pe toate gata. Cred că de-aici pleacă atitudinile stupide și remarca arhicunoscută: Nimeni nu le înțelege pe femei. Păi cum naiba să înțelegi O femeie dacă tu le tratezi pe toate la fel, plecând de la un prototip și analizându-le pe toate în consecință. E normal ca lumea să reacționeze diferit, ca unele să prefere să fie agățate cu prostii de-astea luate de prin filmele cu adolescenți, altele să-ți verse băutura în cap sau să se prefacă în continuare că nu exiști.

Am coborât frumușel din autobuz în stație și văd că și cei doi coboară odată cu mine, mergând și ei tot la cămin. Deja am menționat câte bagaje aveam și vă imaginați că, venind de-acasă, nu erau nici pe departe ușoare. Am luat-o înainte ca Wonder Woman, cu câte o valiză în fiecare mână, încercând din greu să nu le scap. La un moment dat, m-am oprit ca să schimb valizele dintr-o mână în alta și văd că cei doi veneau din spate și se uitau cu ochi mari și uimiți la mine, ca vițeii la poartă nouă, observând că mă chinuiam din greu și mă înroșisem probabil la față, dar neschițând un gest pentru a mă ajuta. M-am obișnuit cu ideea că politețea e-o floare rară, așa că n-am așteptat să-mi sară în ajutor și am luat-o din nou, la pas. Ajunsă în cămin,  am început să trag din greu pentru a ajunge la etajul 2. Când să ajung acolo, însă, o fată slăbuță și micuță de statură care venea din spatele meu de la etajul 1, mă oprește și mă întreabă dacă poate să mă ajute. Am zâmbit cât am putut de frumos, i-am mulțumit și i-am spus că aici mă opresc, nu urc mai sus. I-am mulțumit iar și mi-am dat seama că, de fapt, curtoazia n-a murit, și că aș fi preferat de 1000 de ori s-o invit la o cafea pe fata de care vă ziceam mai sus decât să mă las impresionată de „ingeniozitatea” copilului lăudăros.

Așa că, dragii mei, nu există o cale sigură de a cuceri o femeie, dar politețea deschide foarte, foarte multe uși. Asta-i diferența dintre băieței și bărbați: băieții vor să le impresioneze pe toate, să se joace, să se bage în față, pentru a da gata pe cineva, pentru a-și mângâia ego-ul, pe când bărbații știu că aceeași cale nu va duce în locuri diferite și că, dacă vor să cucerească O femeie, trebuie să se muleze în funcție de cerințele acesteia și să o trateze ca pe o individualitate, nu ca pe încă o parte estompată a unui întreg.

559127_456077121093187_742825614_n

Vorbe, multe vorbe

Ți-am promis vrute și nevrute, am făcut planuri fantastice, cu gândul să te impresionez, dar o secundă nu mi-a trecut prin cap să le și pun în practică; nu voiam să călătoresc cu tine pe-o autostradă, către răsărit, până la sfârșitul timpului, am vrut doar să-ți orbesc simțurile pe moment ca să te pot juca pe degete. Nu pentru mult, mă plictisesc repede, îmi pierd mințile dacă stau prea mult cu aceeași persoană în același loc, voiam doar să mă distrez. Nu voiam să avem un început și un sfârșit, voiam doar câteva momente de neuitat din care să-mi trag energia pentru viitoarele cuceriri. Așa-i, sunt un egoist încrezut și mă joc cu sentimentele tale și ale celor de felul tău, naivele care au impresia că prințul viselor va veni pe-un cal alb, cu o floare la butonieră, un zâmbet sincer și o inimă iubitoare, gata să vă primească cu brațele deschise.

Chiar vă așteptați ca primul necunoscut care vi se prezintă și se preface a fi interesat, să vă ofere un inel cu diamant și să vă ducă la castelul său? Pe bune?! Și apoi eu sunt acuzat că vă fur mințile și vă amăgesc, că nu mă țin de promisiuni și vă părăsesc pe toate, lăsându-vă cu speranța zdrobită și încrederea la pământ. Cum să nu-mi vină să dispar când vă văd atât de ușor de păcălit, când sunteți atât de credule și vă legați singure la ochi, așteptând să vă ghidez eu pe drumul cel bun? N-o fi frumos ceea ce fac, dar nu mă pot abține, și la urma urmei, asta vă mai ajută să creșteți și să vă mai scuturați de iluziile stupide pe care vi le formați despre viață; situația e urâtă, dar vedeți partea plină a paharului, acum aveți mai multă minte și data viitoare n-am să vă pot fraieri la fel de ușor.

Pentru că tot eu am să încerc, sub aceeași imagine sau poate o alta, să vă duc iar de nas, să mă joc un pic cu voi; dacă văd că rezistați pe baricade și nu vă dați impresionate, atunci îmi accept înfrângerea și fug spre-o altă naivă abia ieșită în lume, pe care s-o inițiez în ale dragostei. Loialitatea-i moartă, trăiască ispita. Cel puțin asta-i deviza mea, și merge în cele mai multe cazuri, deși voi nu vă dați seama ce faceți la început. Cine-a zis că dragostea-i oarbă a spus-o metaforic, nu s-a gândit că sunt fete ca voi, cărora le place să se dea cu capul de perete până-și croiesc pe-acolo drumul, când ușa e la câțiva metri de ele, mascată de întuneric. Știu, ați vrea să fiți strânse în brațe, alintate, să vă spun că îmi pare rău, că m-am îndrăgostit cu adevărat și regret c-am început povestea cu o minciună; n-o să se întâmple, sunt cinic. Suntem cinici, dar voi nu vedeți. Sau nu vreți să vedeți.

Sufletul se reflectă cel mai bine în trăsăturile chipului; dacă ați privi mai atent, de pe marginea drumului unde stați părăsite acum, spre șuvoiul de oameni care se perindă în fața voastră și așteaptă să vă înghită, v-ați da seama că instinctele voastre urlă ca niște alarme enervante, când dau peste tipi ca mine. Pentru că suntem mai mulți, aceeași deviză, mai multe fețe. E păcăleala autentică, îmbrăcată în haine sport și zâmbind viclean. Dar voi vă încăpățânați să nu deschideți ochii, sperând că veți fi purtate de… vânt, poate? Că tot e cel mai bun mesager, el îmi poartă cuvintele atât de goale – dar de efect – și tot el vă susură în ureche adevărul pe care voi îl blocați în afara voastră. Lăsați-o baltă și încredeți-vă în propriile puteri și-n propriile instincte, căci ele-s sursa sufletului vostru păcălit; schimbați tactica dacă nu vreți să pierdeți din nou și vă doriți ceva mai bun. Dacă nu, măcar opuneți puțină rezistență, faceți și voi jocul mai interesant. Că până și eu mă satur să-mi picați ca muștele în plasă.

1920103_357351644403782_368121177_n

Fericirea se măsoare în zâmbete

Nu știu cine-a zis că nu poți obține mereu ceea ce vrei, dar a zis prost – uite dovada, te am pe tine, jumătatea mea perfectă de portocală, iar asta-i tot ce mi-am dorit. Nu roși, știi bine că așa e, crede-mă când îți spun că nu aș fi putut găsi pe cineva mai potrivit ca tine. Normal că n-ai să te supui și-ai să mă contrazici, îți place ție să faci pe modesta, dar eu văd cum îți strălucesc ochii și ți se agață colțurile buzelor de urechi. Hai, fie, nu mai ține închise în tine cuvintele, spune-mi că n-am dreptate, alintă-te, spune-mi că exagerez.  Dar tu știi bine că nu te mint, dragostea adevărată nu minte, tu mi-ai zis asta, ți-amintești? M-ai pus să-ți jur că, indiferent de cât de incomod și dureros ar fi, am să-ți spun adevărul în locul unor minciunele nevinovate; așa că iată-l: sunt condamnat să te iubesc și vaaai, cât de rău îmi pare! Cui nu i-ar părea, tre’ să fie tare dificil să iubești și să fii iubit, să te trezești în miez de noapte panicat și să simți o mână gingașă, dar fermă, care te strânge de umăr și te liniștește automat, să fii strâns în brațe cu toată puterea unei vrăbiuțe, să-ți clădești visele cu ajutorul ei; n-am ce zice, e supranaturală treaba, cred că sunt extraterestru… sau fantomă? Râzi tu acum, dar știu că alergăm de mână spre aceleași iluzii; și mai știu că le vom atinge, orice-ar fi, pentru că noi putem, ce-mi pasă mie dacă pot alții sau nu?! Dacă mă mai întrerupi încep să-ți spun soarele meu, știu cât de mult urăști apelativul ăsta; hai nu te încrunta, ești la fel de adorabilă și când te uiți îmbufnată la mine, nu doar când te trezești dimineața și te întinzi ca o pisică leneșă. Nu te dezlănțui acum, nu încerca să zici că nu ești o alintată sau nu-ți amintești cum te întinzi peste mine când încerc să mă dau jos din pat ca apoi să te trezesc; uite, iar ai făcut fața aceea pe care o ador, tu și pinguinii ce mai sunteți drăgălași tot timpul. Ups, trebuie s-ajung la serviciu, o iau din loc în 3 minute, până atunci îți mai spun 3 lucruri pe care n-ai voie să le uiți: 1. Dacă bucuriile care mi se nasc în suflet de fiecare dată când mi-apari în minte sau în fața ochilor mi-ar ascunde fiecare o monedă sub pernă, acum aș fi milionar! 2. Ești frumoasă, și nu pentru doar pentru că te-a înzestrat mama natură și-ți pui în valoare atu-urile prin diferite ținute și machiaje; ești cea mai frumoasă în tricoul meu larg și verde, care-ți vine aproape până la genunchi; ești cea mai frumoasă la orice oră, pentru că sufletul tău nu doarme și e din ce în ce mai frumos. 3. N-am nevoie să mai cercetez piața, cum ironic îmi sugerezi tu când ești supărată, nu ești o pereche de blugi pe care o găsesc într-un magazin și-i spun vânzătoarei s-o țină deoparte, pentru că vreau să mai arunc o privire și la alte modele; te-am găsit, măsura perfectă, modelul perfect, dacă aș crede în vreo entitate superioară, aș zice că te-a croit exact pentru mine. Iar când te văd acum zâmbind cu indulgență nu pot decât să cad la picioarele tale și să-ți mulțumesc, că te-ai lăsat găsită, că m-ai păstrat. A, și, ți-am zis azi cât de mult te iubesc?

5939_608056539228577_733455142_n

(Super)Eroi

Și oamenii puternici au nevoie de eroi; ea nu făcea excepție; câteodată se simțea debusolată, rătăcea printre speranțe deșarte și obiective ratate, nu se putea decide singură ce să facă, ce drum să urmeze. De obicei îi plăcea să se uite-n oglindă și să vadă o fată puternică, sigură pe sine, capabilă să ia decizii în timpuri de criză; dar o sursă de inspirație din care să absoarbă ce era mai bun și mai potrivit pentru propria-i fire nu strica niciodată, căci existau momente imposibil de traversat de una singură. Și de ce ar fi făcut-o, când îl avea pe el alături, eroul spre care-și îndrepta privirea pentru a cere un sfat când nu găsea ieșirea din labirintul unor idei confuze. El putea să-i dea putere, el știa s-o motiveze când resursele ei erau pe terminate, îi insufla atâta încredere încât obrajii i se împurpurau și buzele formau pe loc un zâmbet dulce.

Era plăcut să-l știe alături de ea, ca o stâncă pe care nici marea dezlănțuită nu ar fi putut-o clinti când era vorba să-i fie sprijin; în fața lumii, ea era mândră, puternică, de neînvins, nimeni n-ar fi putut-o forța să facă ceva ce nu-i era pe plac. Dar lângă el, în nopțile mute și calde de vară, scutul de gheață impenetrabilă pe care îl purta se topea încet, iar ea rămânea ghemuită lângă el, ca o pisică pufoasă care-și arăta iubirea alintându-se grațioasă. Rămânea minute întregi cu ochii mijiți, scrutând printre gene pieptul care urca și cobora lin, adăpostind cel mai de preț dar pe care l-ar fi putut primi ea vreodată; și în timp ce se lăsa purtată încet de vise, departe, pe fundul cufărului cu amintiri, stătea cuminte prima lor fotografie, peste care se așternuseră multe altele, mai vesele, mai frumoase, toate purtând pecetea unei iubiri greu de uitat.

Era înnebunită după super-eroi ca Batman sau Iron Man, o patimă dobândită din copilărie, dar se felicita la gândul că, din toate milioanele de oameni de pe pământ, cel cu care-și împărțea viața avea stofă de erou, deși nu purta o pelerină sau o mască; era cu atât mai plăcut și surprinzător cu cât nu s-ar fi spus că sub exteriorul dur, sarcastic și plin de comentarii ironice la adresa tuturor, stătea de pază un om gata s-o asculte oricând avea nevoie, să-i aline amarul și să-i întindă mâna pentru a trece peste o prăpastie ivită de nicăieri. În plus, o inspira, prin forța lui, prin ambiția și dorința de a nu se da nicicând bătut. Îi tăia respirația de fiecare dată când îi lua mâna într-a sa și o săruta pe frunte, transmițându-i astfel doza de super-erou, gata să înfrunte din nou răufăcătorii.

Îi era mai ușor să fie ea însăși când își amintea că asta iubea el cel mai mult pe lume, în ciuda divergențelor cauzate de ciocnirea dintre două temperamente dificile. Dar indiferent că în sufletul ei erau zile cu soare, zile ploioase sau zile în care soarele nu se vedea din cauza fulgilor cernuți într-un ritm nebunesc, ea continua să-l iubească și să-l considere eroul său. Poate că în ochii lumii reci el nu era decât un tip banal, pentru ea însă, era singurul capabil să salveze situația. Nu putea să zboare și n-avea nici gadget-uri scoase din filme, dar avea o glumă mereu pregătită pentru a-i alunga stresul și două brațe puternice în care s-o legene până ar fi uitat de toate. La urma urmei, asta își dorise mereu, un erou al ei. Pentru că nu doar copiii au nevoie de eroi.

580871_398699740164259_236262532_n

Trăind printre măști, îngeri și demoni

Îmi place când lumea zâmbește și pretinde a fi bună, mă amuză talentul unora de-a face pe inocenții, deși le țâșnesc flăcări din priviri când se uită în direcția așa zișilor inamici. Cu cât crești, cu atât dimensiunile dulapului în care-ți ascunzi măștile se măresc; pentru unii e mai simplu să se prefacă, pentru că le e frică de confruntări, alții fac asta din comoditate, unii din perversitate, pur și simplu. Poate că toată joaca asta cu măști a devenit, în cazul unora, un drog, un soi de medicament putred pe care-l iau, păcălindu-se că îi va ajuta să se vindece. Mă întreb cam cât de tare se poate schimonosi o oglindă, atunci când un chip nemaivăzut de soare se arată fără mască, fără șiretlicuri, singur în fața propriei conștiințe.

Probabil mă păcălesc, unui om căruia îi place să-și ia chip de înger, deși pe dinăuntru e mai negru decât întunericul, sigur îi lipsește ceva în interior, acel grăunte magic ce te oprește să le aplici unora o bătaie soră cu moartea, chiar și atunci când merită. Dar nu e numai vina lor, a celor falși și prefăcuți, ci și a noastră, cei care închidem ochii și ne lăsăm păcăliți de zâmbetele lor fățarnice și înghețate, de vorbele dulci dar fără conținut. E și vina noastră, că nu le smulgem măștile de pe față, una câte una, până nu rămân decât cu chipurile lor hâde, vibrând de mânie și neputință. Poate că demonii și îngerii mișună pe pământ, printre noi, bieți ticăloși, ce ne pierdem în privirile lor adânci.

1623404_621963611185033_1984231863_n

Nu vreau să fiu un înger. Nici demon nu mă consider a fi. Poate sunt rea și crudă pe alocuri, sunt chiar foarte afurisită în anumite situații, dar prefer să nu m-ascund și să spun deschis ce-mi stă pe suflet. Pentru că veninul ce fierbe în fiecare dintre noi trebuie eliminat, uitat, altfel lasă cute adânci pe obraji. Prefer de-o mie de ori un demon care-și arată colții decât un înger depravat. Dar mi-e frică de oamenii deghizați în îngeri, cei care-ți zâmbesc în față și te prind pe după umăr cu o mână, pentru a împlânta mai bine cuțitul între coastele deja sfărâmate. Cred că cea mai utilă super putere ar fi cea care mi-ar permite să văd dincolo de măștile frumoase pe care unii și le aranjează în fiecare dimineață, atenți și precauți.

Ar fi frumos ca pentru o zi sau măcar o oră, toată lumea să-și arunce măștile pe foc și să-și arate chipul așa cum e el, brăzdat de invidie și ipocrizie, ori luminat de gânduri bune și iubire. Probabil ne-am îngrozi uitându-ne unii la alții, am țipa în disperare și am zgâria pereții cu unghiile până ar sângera, apoi am cădea de-a valma, unii peste ceilalți, și am plânge, am plânge mult până toate gunoaiele pe care le-am ținut ascunse s-ar desprinde de noi și s-ar lăsa purtate spre negura pădurilor și hăul dintr-o altă lume. Și după ne-am putea ridica, ajutându-ne între noi, și am vedea că cerul nu e chiar atât de posomorât și negura nu-i atât de deasă, atunci când sufletul ce se reflectă pe chip e curat ca o lacrimă. Ca la început.