Reading Challenge L – Maus

Am lăsat la urmă cel mai distractiv criteriu, fiind sigură că odată prinsă în ghearele unui roman grafic, voi începe să tot caut și altele. Din fericire, surpriza Harry Potter m-a lovit înainte să m-apuc să descarc toate romanele grafice populare, astfel încât, cel puțin pentru moment, mă bucur de întreaga colecție. Va trebui pe viitor să-mi fac un sistem de împărțire a atenției, ca să am timp în continuare și de cărți, dar și de benzi desenate/manga/romane grafice (mai nou).

Primul roman grafic pe care l-am citit și inclus astfel în lista mea de provocări pe care am reușit să o termin anul acesta a fost Maus, scris de caricaturistul american Art Spiegelman. Romanul e împărțit în două planuri: primul este cel al interviului pe care Spiegelman i-l ia tatălui său (supraviețuitor al Holocaustului), iar cel de-al doilea sunt chiar evenimentele prin care trece acesta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. N-am mai făcut recenzii pentru romane grafice până acum, dar consider că e normal să ating și subiectul desenelor propriu-zise – în Maus, detaliul extraordinar care-ți fură privirile de la început este că autorul folosește șoareci care să-i reprezinte pe evrei, în timp ce polonezii sunt porci, iar germanii pisici. Este uimitor cât de emoționantă poate fi o poveste în care vezi animăluțe pe pagină – poate pare ludic, dar cred că așa i-a venit mai ușor autorului să arate că lumea e plină de clase și clasificări care îi fac pe unii să se simtă inferiori altora. Parcă citești cu mai multă ușurință o asemenea relatare tristă când nu sunt desenați chiar oameni în toate acele cadre, îi permiți minții tale să-și imagineze că poate, totuși, oamenii n-au fost chiar atât de criminali și așa ceva n-a avut loc, totul e poveste.

Fiind un mix de genuri – biografie, ficțiune, autobiografie, istorie, nu-i de mirare că romanul a dat lovitura, iar în 1992 a devenit primul roman grafic care a luat un premiu Pulitzer. Deși povestea bătrânului supraviețuitor e impresionantă, m-a emoționat profund planul din prezent, când tată și fiu se confruntă și se ciocnesc mereu, unul învinuindu-l pe celălalt de diferite lucruri, incapabili să accepte că fiecare face parte dintr-o generație diferită. Relația celor doi este zdruncinată încă de la moartea soției lui Vladek, care îl traumatizează pur și simplu pe fiul lor (atunci în vârstă de 20 de ani). Ritmul romanului e amețitor și nu mi-a venit să cred ce repede am citit totul, iar desenele lui Spiegelman sunt incredibile, povestea din poveste îți dă fiori când vezi animale spânzurate sau altele asemenea.

Recomand tuturor această poveste despre durere, iertare, nedreptate și cruzime. Citind un roman grafic îți dai seama că, uneori, o imagine face cât 1000 de cuvinte.

maus_zps4f585259

Anunțuri

Reading Challenge XLIX – Pentru legionari

„A book that takes place in your hometown” nu e chiar cel mai simplu criteriu, mai ales dacă provii dintr-un orășel micuț, care n-a servit drept sursă de inspirație pentru misterele niciunui autor. Cu toate acestea, trișând un pic, am ales o carte al cărei personaj principal s-a născut la Huși, unde și-a petrecut primii 18 ani. Deși în carte apar puține secvențe care se derulează la Huși, există o scenă mai pe la început care face trimitere la jurămintele unor copii făcute pe dealurile noastre pline de viță de vie. Autorul este nimeni altul decât Corneliu Zelea Codreanu, cel care a pus bazele mișcării legionare din România. Probabil unii dintre voi își amintesc numele lui de la lecțiile de istorie despre mișcările extremiste de dreapta, legionarii fiind adesea asimilați fasciștilor. Curios este că autorul susține sus și tare că mișcarea lor nu-și avea rădăcinile în doctrina lui Hitler, deoarece sâmburii care aveau să ducă la apariția Gărzii de Fier apăruseră cu mult înainte. 

Nu voi comenta valoarea istorică a informațiilor citite, pentru că există în mod clar o notă de subiectivitate în această carte pe care Codreanu o dedică „familiei legionare”. Mă voi abține și de la comentarii legate de normele gramaticale, evident diferite de cele pe care le folosim noi acum – deși pot să menționez că m-a surprins extraordinar de mult elocvența acestui om care, student la Drept (apoi avocat), a ajuns să conducă o mișcare atât de cunoscută. Cartea asta a fost precum un coș cu bomboane la care te întorci până le dai gata pe toate, deși ai promis să mănânci doar una pe zi. Mi-a plăcut mereu să citesc cărți istorice sau autobiografiile unor oameni care au marcat istoria (deși prefer beletristica), dar nu mă așteptam deloc să mă țină atât de tare în priză cartea unui om care a condus o mișcare cunoscută pentru atitudinea antisemită și antidemocrată. Citind cu interes poveștile lui Codreanu despre fondarea LANC (Liga Apărării Naționale Creștine), a Legiunii Arhanghelului Mihail și, ulterior, a Gărzii de Fier, mi-am dat seama cât de puternic este cuvântul. 

Din ce-am găsit pe Google despre el și din ce-mi mai amintesc vag despre Codreanu, conducătorul legionar e descris drept un tip propagandist, căruia îi plăceau manifestațiile teatrale (aduce a Hitler, nu?), motiv pentru care mergea prin sate călare pe un cal alb și îmbrăcat în costum național, câștigându-i astfel de partea lui pe țărani. Cartea însă spune altceva: autorul invocă dragostea nemuritoare pentru țară și pentru Dumnezeu drept motivul principal care l-a împins să se folosească atât de des de veșmântul popular. Descriind atrocitățile comise la adresa studenților din organizație (îmi vine greu să cred că românii au putut fi atât de jalnici și de barbari în lupta cu tineretul țării lor, indiferent de motiv), Codreanu menționează adesea cum jandarmii, poliția și alți angajați ai statului le puneau bețe în roate atunci când organizația lor încerca să se ridice pe propriile picioare. De aceea se vedeau nevoiți să recurgă ei la mersul pe cal sau pe jos pentru a intra în contact cu țăranii, care erau de multe ori împiedicați să ajungă la secțiile de votare sau la punctele de întâlnire unde îi așteptau membrii Legiunii.

Dacă îi citești cartea lui Zelea Codreanu, parcă ți se ia un văl de pe ochi și începi să realizezi motivul pentru care mișcările extremiste au putut să aibă atâta succes. Tu, ca pământean care trăiește în secolul al XXI-lea înconjurat de tehnologie și informații, te gândești cum au putut oamenii să urmeze un descreierat ca Hitler, care voia să șteargă de pe fața pământului un popor întreg. Dar dacă „Mein Kampf” e la fel de convingătoare precum „Pentru legionari”, parcă începi să pricepi măcar o clipă că o voce și un discurs pot să vrăjească mai puternic chiar și decât banii. Carisma lui Codreanu pulsează prin fiecare cuvânt pe care-l scrie, deși el nu se numește niciodată pe sine conducător suprem sau ceva de genul. Dedicarea lui, grija de neam, de patrie, naționalismul său exacerbat și fanatismul religios sunt atât de pregnante, scrise cu atâta patimă, încât îți vine greu să-l urăști sau să-l acuzi pentru ideile sale. Nu-i de mirare că în adunările sale a reușit să atragă atâția susținători.

„Democraţia nu se ocupă decât de asigurarea dreptului individului. De aceea asistăm în democraţie la o răsturnare formidabilă. Individul crede că poate să împieteze cu drepturile sale nelimitate asupra drepturilor colectivităţii întregi, pe care poate să o încalce şi să o jupoaie. De aceea asistăm, în democraţie, la acest tablou sfâşietor, la această anarhie, în care individul nu voieşte să recunoască nimic deasupra interesului său personal.”

Oricât de greșite sunt unele idei, modul în care descrie politicianismul infect al anilor ’20 și ’30 este tulburător de fidel manierei în care am descrie noi clasa politică din zilele noastre. Lacomi, gata oricând să profite de cea mai mică ocazie de-a mai face un ban în plus pentru propriul buzunar, politicienii de atunci par să fie strămoșii celor din prezent, de parcă locurile în Parlament s-ar fi transmis pe cale ereditară. Naționalismul-creștin românesc propovăduit de Codreanu ca un mod de a lupta împotriva comunismului a prins și la anumite figuri importante din cercurile literare românești. Pe lângă renumitul profesor ieșean Cuza care a fondat LANC împreună cu Codreanu și ceilalți profesori care s-au înrolat în mișcare, au existat scriitori precum Eliade și Cioran, care au solidarizat cu această filosofie. Mai că îți ridică semne de întrebare, nu? 

Luciditatea lui e înspăimântătoare pe alocuri și mă îngrozesc de tratamentele pe care le descrie în carte ca fiind aplicate legionarilor. Asta e cu siguranță o altă versiune despre mișcarea legionară, una care m-a descumpănit și m-a zdruncinat puțin. Nu știam că legionarii ajunseseră să aibă atâta susținere din partea intelectualilor. Deși linia antisemită e condamnabilă indiferent de motivele pe care le invocă el, actele violente descrise în carte, dar și asasinarea sa sălbatică (care a dus la și mai multă brutalitate) sunt în continuare condamnabile. Nimeni n-ar trebui să aibă dreptul de a-i trata pe alții ca pe câini sau mai rău. 

Declarăm în fața lui Dumnezeu și a istoriei că violențele noastre au fost totdeauna de apărare și legitim răspuns. Inițiativa ilegalităților și a violențelor revine în întregime inamicilor noștri.” (Ion I. Moța)

corneliu-zelea-codreanu-pentru-legionari-676x1024

Reading Challenge XLVIII – Trilogia New York-ului

Să-mi aleg o trilogie care să nu-mi consume 3 luni din an a fost destul de dificil, deoarece intenționez să termin provocarea anul acesta și mai am 2 criterii. Așa că, după îndelungi căutări, am ales Trilogia New York-ului, compusă din 3 romane care mi-au dat serioase bătăi de cap. Purtând nume precum Orașul de sticlă, Fantome și Camera încuiată, era clar că nu voi rezista tentației de a citi aceste opere care i-au adus recunoașterea lui Paul Auster la nivel internațional. Pe lângă firele narative extrem de încâlcite, Auster a reușit să inventeze un nou stil literar, care combină ficțiunea post-modernă cu romanul noir.

Primul roman se învârte în jurul unui scriitor de romane polițiste care, ironia sorții, devine detectiv la rândul lui și este târât într-un caz care ar putea aduce pe oricine în pragul nebuniei. Povestea mustește de elemente de intertextualitate, făcând adesea trimiteri la Don Quijote și povestea sa încâlcită. Cel de-al doilea roman gravitează de data aceasta în jurul unui detectiv veritabil, pe nume Blue, care e plătit să supravegheze un alt tip, pe nume Black. Pe cât de înnebunitoare este această pândă și jocul de-a șoarecele și pisica dintre cei doi, pe atât de confuz este finalul care te lasă cu gura căscată. Ai zice că-i simplă povestioară, dacă te-ai lua doar după numele de culori, nu?

Cel de-al treilea roman, favoritul meu din trilogie, este povestea unui scriitor care se trezește cu o moștenire neconvențională: toate operele scrise de prietenul său din copilărie, Fanshaw, pe care nevasta sa îndurerată i le pasează ca o ultimă dorință a dispărutului. Naratorul se vede nevoit să aleagă între a arunca munca de-o viață a prietenului său sau a-l cinsti luptând pentru publicarea lor, întipărind astfel pe veci în mintea tuturor numele său. Poveștile sunt cu atât mai grozave cu cât sunt spuse la persoana I și te simți invadat de aceleași neliniști și tulburări ca naratorii, ești una cu semnul de întrebare care se plimbă prin fața ochilor tăi fără ca tu să ai un răspuns autentic.

Mi-a plăcut să urmăresc traseele acestor personaje care sunt sau se transformă în detectivi, deoarece scriitura lui Auster este extrem de plăcută și te farmecă într-o anumită măsură. Nu mi-a plăcut Kafka extraordinar de mult dar l-am regăsit în acest stil complicat, în aceste enigme aparent fără rezolvare. Dacă vă plac povestirile pe mai multe niveluri și jocurile psihologice absolut incredibile, aceasta poate fi o alegere perfectă. Autorul meditează asupra ideii de identitate în fiecare dintre cele 3 romane, atacând adesea și condiția scriitorului, a eului narativ. Să te rătăcești într-un asemenea labirint plin de capcane și indicii înșelătoare poate fi o experiență plăcută, dacă mai și rămâi cu câteva idei în cap după.

bookpic-trilogia-new-york-ului-52284

Reading Challenge XLVII – Elizabeth a dispărut

O carte lansată anul acesta – am ales romanul de debut al Emmei Healey, Elizabeth a dispărut, nu doar pentru aprecierile primite din partea criticilor, ci mai ales pentru subiectul care părea extrem de interesant și pentru abordarea poveștii. O poveste spusă din perspectiva unei bătrânici de 80 și ceva de ani, care uită și ce a mâncat dimineață sau ce voia din cameră atunci când reușește să ajungă la etaj, după o luptă grea cu scările. Deși memoria de scurtă durată pare să-i pună probleme în mod constant, Maud are norocul de a avea în minte câteva amintiri întipărite adânc, de pe timpul când era copilă și trăia într-o Anglie bântuită de cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, în timp ce memoria i se încețoșează și își confundă nepoata Kathy cu fiica, Helen, reușește totuși să își aducă aminte de replici de prin anii 40, când purta conversații haioase cu sora sa mai mare.

Pentru a reuși să-și aducă aminte de lucruri esențiale și pentru a ști cam pe ce planetă trăiește, simpatica bătrânică își notează totul pe bilețele, de parcă ar fi varianta feminină și îmbătrânită a eroului din Memento. Problema survine atunci când Maud își dă seama că nu a mai văzut-o pe buna ei prietenă, Elizabeth, de zile întregi, ritual pe care niciuna din ele nu l-ar fi anulat fără un motiv extrem de serios. Bănuind că a dispărut și că fiul ei, antipaticul Peter, i-a făcut ceva sau a închis-o într-un azil, Maud încearcă din răsputeri să dea de prietena ei, apelând la tot felul de tertipuri atunci când mintea îi permite. Amestecate printre acțiunile ei de detectiv începător se află amintirile rupte dintr-un puzzle stricat de mult, de când era adolescentă și sora ei mai mare dispăruse fără urmă. Încercând să dea de Elizabeth, Maud își dă seama că poate rezolvarea acelui mister vechi de zeci de ani ar putea avea o influență asupra acestui caz.

Nimeni nu o crede, de aceea atitudinea și deciziile ei sunt tulburător de dureros de urmărit, deși ea le povestește într-un mod destul de hazliu. Râzi ca să nu plângi atunci când îți dai seama că începutul și sfârșitul vieții ei par a fi marcate de mistere de neelucidat, care implică persoane atât de importante din viața ei. Scriitura acestei autoare este minunată, ușor de urmărit și atât de atrăgătoare, nu-ți vine să lași cartea din mână până nu afli ce s-a întâmplat cu adevărat. Ar fi fascinantă o ecranizare, cu o minunată Judi Dench în rolul mamei și Julia Roberts în rolul lui Helen, femeia harnică și răbdătoare care are grijă de mama ei în fiecare zi, în timp ce fratele ei, Tom, vine o dată pe an în vizită, din Germania, părând desigur copilul permisiv care îi acordă mamei sale mai multă independență decât sâcâitoarea fiică rămasă acasă.

Garantez că o să vă placă rezolvarea poveștii, deși vă va lăsa cu un gust amar. Într-o poveste în care protagonista e bântuită de fantomele trecutului, de propria imaginație și de senzația apăsătoare că bătrânețea îi distruge memoria, veți descoperi că perseverența și iubirea pentru cei dragi pot să te ajute să treci și peste cele mai negre coșmaruri.

14099634_1786949218216964_183331727_n

Reading Challenge XLVI – Shakespeare’s Complete Works

Bineînțeles că n-aș fi putut să mă mulțumesc cu o singură piesă atunci când a trebuit să bifez criteriul „piesă de teatru.” Întotdeauna mi-a plăcut să citesc dramaturgie, poate pentru că la început n-am avut unde să urmăresc piese. Deși la facultate am avut de-a face și cu dramaturgi moderni, ale căror piese absurde uneori îmi plăceau, alteori nu, am fost și voi rămâne mereu fană declarată a autorilor clasici, a lui Sofocle pentru Antigona și a lui Shakespeare pentru Richard al III-lea și alte tragedii și comedii geniale.

Începusem printr-a 10-a un volum din colecția lui Shakespeare, care cuprindea toate piesele sale în ordine cronologică. N-am ajuns să pun mâna pe toate așa că am abandonat acea misiune, pe care am reînceput-o în primăvară, când mi-am comandat un volum uriaș de aproximativ 1200 de pagini, cu piesele și sonetele în engleză, un monstru care mi-a rupt spatele câteva luni cât am cărat cartea după mine pe metrou și pe tren. Pot doar să spun că efortul a meritat: deși eram familiarizată cu vreo jumătate dintre piese, m-am bucurat să le citesc din nou și să descopăr și altele noi, dintre care pot să spun că mi-au plăcut în mod special Othello și Coriolanus.

Fiind vorba despre un cuplu care ajunge să fie măcinat de gelozia îngrozitoare a soțului, nu pot decât să fiu curioasă să văd adaptările cinematografice și piesa jucată pe scenă. Apreciez extraordinar de mult capacitatea acestui autor de a crea personaje de neuitat, mai ales când vine vorba de poveștile triste, care-ți pun un nod în gât când le citești. Fie că e vorba de tineri care nu știu sau nu pot să ia o decizie la timp, fie că e vorba de tați dezonorați care caută răzbunare, de mame care-și pierd copiii sau de tinere curajoase, nu poți să citești o piesă fără să-ți rămână cel puțin unul dintre personaje imprimat pe creier. Personajele negative sunt de asemenea excelente, ca dovadă că uneori ajungi să ții cu ele – vezi Macbeth.

Scriitura e dificilă la început, dar odată ce te-ai familiarizat cu ea, poți să te bucuri de geniul unui om care știe să treacă de nivelul rimelor de tipul „fire” cu „desire.” Glumesc, oricine face rime mai bune decât nătărăul care-i scrie piesele Innei. Revenind la subiect, în ciuda bogăției amănuntelor când vine vorba de piesele istorice, în ciuda umorului de toate tipurile când vine vorba de comedii, un lucru am de reproșat câtorva dintre aceste opere: femeile, mai ales în comedii, tind să se țină agățate de bărbatul pe care-l iubesc chiar și-atunci când acesta fuge, se ascunde sau uită complet de promisiunile sale. Conceptul de femeie independentă care știe când să întoarcă privirea și să plece, nedorind să fie tratată ca un bun, nu prea există. O fi având asta legătură cu vremurile când au fost scrise piesele, dar tot mă deranjează. Poate de aceea per total, piesa mea preferată e Macbeth, unde femeia are putere (deși o folosește într-o manieră agresivă și egoistă). Recomand tuturor o asemenea lectură, pentru bogăția subiectelor, pentru personajele variate, cu care poți empatiza, pentru scriitura minunată. Nu ai citit literatură dacă n-ai gustat măcar una din piesele lui Shakespeare.

51wgikiyb9l-_sx258_bo1204203200_

Reading Challenge XLIV – Casa molimei

O carte aflată mai spre sfârșitul listei de „Must-Read”: a fost destul de greu să mă decid, până mi-am dat seama că pot să citesc o carte pe care am primit-o cadou din partea editurii, fără să o fi comandat eu sau să-mi fi fost recomandată/oferită. Și așa m-am trezit cu Cartea molimei în mâini, o poveste distopică în care America nu mai are legi, nici reguli, ci e bântuită de molimă, iar tărâmul făgăduinței este ca un mit care ține în viață sutele de rătăciți, mai mult morți decât vii.

Jim Crace te atrage într-o aventură periculoasă, printre ruinele omenirii, unde Franklin și Margaret, doi necunoscuți care ajung să fie colegi de suferință, își caută drumul spre salvare. Dincolo de ape, pământul nu a fost încă pervertit, nimeni nu e bolnav, așa că toate sufletele încearcă să ajungă la malul oceanului, unde speră să găsească fericirea. Dar drumul e lung, iar pericolele pândesc la orice colț. Nici nu-i de mirare că oceanul plânge.

Oceanul e un ochi uriaș care plânge. Uneori, în zilele senine, îi vedem rotunjimea.

Cartea nu e voluminoasă, n-are nici 250 de pagini, dar reușește să te intrige și să-ți mențină atenția pe parcurs, deoarece te atașezi, inevitabil, de personaje. Franklin și Margaret sunt doi oameni diferiți, uniți de tragedie, având un singur scop: să scape de pământul lacom care le-a înghițit familiile. Dar pe măsură ce se par să se apropie de țelul mult dorit, încep să răsară întrebări în mințile acestor oameni care par să nu aibă nici trecut, nici viitor. Mi-a plăcut stilul autorului și alegerea din final, deoarece te fac pe tine să te întrebi ce-ai fi făcut în locul lor. Deși nu se ridică la nivelul lui Fahrenheit 451, 1984 sau Minunata lume nouă, romanul lui Jim Crace se joacă cu unele simboluri și concepte, oferindu-ți câteva pagini care te duc imediat cu gândul la Mad Max, într-atât e de nebunească situația. Recomand celor amatori de povești post-apocaliptice, care au deja rezerve ascunse în caz de urgență.

tn1_casa_molimei

Reading Challenge XLIII – Templierii

Și-am ajuns la capitolul în care trebuia să reiau o carte pe care nu am dus-o până la capăt: problema este că mie nu-mi place să-mi las cărțile neterminate, nici măcar alea proaste! Fac un sacrificiu și le duc la capăt, ca apoi să le critic și să le ascund în spatele cărților faine din bibliotecă. În epopeea mea de citit cărți chiar și când merg pe trotuar, am dat doar peste 2 cărți pe care nu le-am putut termina: prima mi s-a părut greoaie (mă refer la cartea de față), iar cea de-a doua, Cartea Oltului, mi s-a părut cea mai mare pierdere de timp. Nici măcar la Proust n-am văzut atâtea descrieri.

Așa că m-am văzut nevoită să abordez din nou cartea Simonettei Cerrini, care prezintă câteva crâmpeie din istoria templierilor; ori am avut mai multă răbdare acum, ori pur și simplu stilul era prea încărcat pentru mine la momentul când atacasem cartea, ideea este că de data aceasta am dus lectura la capăt și pot să spun că mi-a și plăcut. Autoarea își structurează foarte bine cartea, dedicând câte un capitol fiecărui manuscris rămas parcă să ateste existența acestui ordin. Astfel, afli detalii despre regulile cărora se supuneau templierii, despre viața lor de zi cu zi, dar și informații despre primul mare maestru al ordinului, Hugues de Payens.

Acesta a venit cu ideea de a fonda un ordin care să difere de toate celelalte existente la acea vreme, astfel încât membrii să nu trebuiască să renunțe la rozariu pentru sabie și nici invers. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil la acești călugări templieri a fost toleranța față de celelalte religii, interesul arătat altor credincioși care nu se închinau aceluiași dumnezeu. Din păcate, această poveste a luat sfârșit 2 secole mai târziu, atunci când Filip cel Frumos a ars pe rug ultimii membri, după ce le-a confiscat averile.

Dacă vă interesează să aflați mai mult despre acest ordin, așa arată coperta, lectură plăcută! Nu garantez pentru acuratețea informațiilor, n-am studiat istoria, dar autoarea pare o cercetătoare respectată.

templierii-misterul-calugarilor-razboinici_1_fullsize