The Sessions

Azi am petrecut mai mult timp cu cărțile decât de obicei, nu doar pentru că profa de literatură mă strânge un pic cu ușa, ci și pentru că n-am avut internet. Nu tu facebook, nu tu gmail, nu tu nimic. Și cel mai grav, nu tu filelist. Nu vreau să-mi imaginez cam cât de sus m-aș fi urcat pe pereți dacă n-aș fi avut deja filme salvate în laptop. Cum am gusturi bune la filme (am în general, dar voiam să par mai modestă), n-a fost greu să găsesc în cufărul de comori un film perfect pentru o ultimă zi de iarnă: o comedie emoționantă și plină de surprize, un fel de prevestire frumoasă a primăverii, The Sessions. Concluzia zilei de azi: sunt pierdută fără internet, pentru că uneori e nevoie și de-o pauză de la citit (atenție cât o prelungiți, nu lăsați praful să se aștearnă un metru pe rafturile voastre cu cărți).

ab89aa4dde0957cd_The_Sessions

Inspirat dintr-o poveste reală, filmul mi-a adus puțin aminte de ecranizarea romanului Scafandrul și fluturele și de Mar adentro – unul din filmele mele preferate; ce au în comun toate aceste 3 filme? Voința extraordinară a unor oameni, de a răzbi indiferent de handicapul fizic care încearcă să le sufoce personalitățile uimitor de complexe. The Sessions ne prezintă viața văzută prin ochii lui Mark O’Brien, poet, jurnalist, un tip extrem de amuzant și vesel, în ciuda faptului că e țintuit la pat din cauza unei poliomielite ce i-a distorsionat coloana și i-a provocat dificultăți în respirație. Povestea sa ia o turnură extrem de interesantă în momentul în care este solicitat să scrie un articol despre sex și persoane cu handicap fizic, astfel că, la 38 de ani,  Mark decide să-și piardă virginitatea cu ajutorul unui terapeut specializat pe probleme sexuale, Cheryl Cohen Greene, jucată impecabil de frumoasa Helen Hunt.

the-sessions-10274-p-1368018252

Pe măsură ce Mark începe să dobândească încredere în sine, sentimentele sale de vinovăție și neputință încep să se risipească, iar legătura dintre cei doi începe să devină din ce în ce mai puternică. Spun vinovăție pentru că Mark se consideră pedepsit cumva de Dumnezeu, el fiind un catolic fervent; una dintre cele mai interesante și amuzante relații analizate în film este cea dintre Mark și părintele Brendan, cel căruia eroul nostru i se confesează. Spun erou pentru că el nu se lasă îngrădit de dizabilitatea sa, dând dovadă de multă tărie de caracter și pasiune. Brendan, preotul care-și lasă latura umană să intervină atunci când religia pare mult prea strictă, și Cheryl, terapeutul ce-l învață să-și prețuiască propriul corp și propria sexualitate, sunt cele două persoane care-l ajută pe Mark să realizeze că iubirea se poate naște și într-un trup vlăguit, iar obiectul dragostei poate fi și o persoană care-și petrece cea mai mare parte a vieții într-un dispozitiv medical care-l ventilează artificial.

The-Sessions

Filmul ăsta nu-i pentru cei pudici, căci are destule faze mai deocheate, dar e pentru cei gata să aprecieze o poveste de dragoste, o luptă nedreaptă cu viața, un personaj principal care face mișto de el însuși pentru a mai sparge monotonia vieții sale. Recunosc, meseria lui Cheryl poate fi greu de conceput și digerat – mie cel puțin așa mi s-a părut, dar importantă aici e lecția. O lecție transmisă atât de duios de 2 actori excelenți – admir curajul lui Helen Hunt și mimica lui John Hawkes, care-i obligat să joace în filmul ăsta doar cu fața- și de-o poveste atât de înduioșătoare, dar plină de umor. E frumos să întâmpini primăvara cu gândul că iubirea e mărțișorul pe care-l poate da și primi oricine, deoarece sufletul nu ține cont de barierele exterioare când se îndrăgostește, ci de licărul neastâmpărat din priviri și de zâmbetul cald al unei inimi curajoase.

The Life Before Her Eyes

Mi-a luat ceva să mă adun după lovitura de maestru pe care mi-a aplicat-o Vadim Perelman cu filmul său. Stăteam cu ochii pe ecran și mă întrebam: am înțeles bine? Sau am înnebunit? Care-i versiunea corectă a poveștii? A înnebunit Diana? Așa că m-am decis să citesc ce-au spus alți utilizatori despre această minunăție de film și am ajuns la concluzia că da, am înțeles bine, am reușit să descâlcesc firele amestecate ale unui film aparent banal și monoton. Având la activ experiența vizionării celuilalt film superb al acestui regizor ucrainean, am așteptat cu răbdare finalul, parcă intuind o surpriză de proporții. Și așa a fost, ultimele minute parcă erau frânturi de puzzle aruncate spre mine cu o viteză uluitoare, pur și simplu nu puteam să mă concentrez, nu înțelegeam ce vrea Perlman să transmită, totul părea de-a valma.

descărcare

Probabil senzația asta au simțit-o toți cei care au avut răbdare să vadă tot filmul și au fost atenți cap coadă; cei care nu s-au putut adapta ritmului cam lent și poveștii simple, la prima vedere, s-au dat rapid bătuți și au aruncat cu roșii și cartofi într-un thriller psihologic de-o calitate mult superioară unor porcării comerciale pe care le ridică lumea în slăvi. Eu vă sfătuiesc să vă păstrați calmul și să vă uitați atent la fiecare cadru, să nu pierdeți nimic din vedere pentru că la final, cele mai mici detalii vă vor dezvălui cele mai multe lucruri. Plus că nu e deloc o corvoadă să faceți asta, frumusețea cadrelor pe care am putut-o observa în House of Sand and Fog (tot de Perelman, vizionați-l!) am putut-o regăsi și în The Life Before Her Eyes.

Despre ce este vorba? Diana, o femeie cam de 30 de ani, căsătorită și având o fetiță simpatică, începe să fie invadată de amintiri sumbre, odată cu împlinirea a 15 ani de la masacrul petrecut în liceul său, când un coleg intrase cu o mitralieră și începuse să lase morți și răniți în calea sa. Curând, secvențele încep să se amestece, planurile se suprapun, coerența se pierde într-un vârtej de cadre memorabile ( în pădure, în ploaie sau în baia blestemată unde are loc ultima secvență a măcelului), iar protagonista pare să-și piardă mințile. Adăugați la asta și o coloană sonoră gingașă și bine aleasă, pentru a atenua cât de cât efectul devastator al imaginilor însângerate și al scenariului aparent dezlânat, și aveți aici un exemplu de film perfect. Chiar nu am ce să-i reproșez, acel ritm lent, hulit de unii, e cel mai potrivit pentru relatarea unor asemenea întâmplări, veți vedea și voi ce contrast ironic se va stabili la final.

images (2) the-life-before-her-eyes-268702l

Să spun câte ceva și despre actori: pe Uma Thurman o știe deja toată lumea (cel puțin, așa ar trebui) din filmele lui Tarantino – Pulp Fiction și Kill Bill – deci era de așteptat ca prestația ei să fie la înălțimea așteptărilor. Și chiar așa este, dar trebuie precizat că tânăra Evan Rachel Wood o eclipsează în unele momente pe faimoasa ei colegă; faptul că ele dau viață aceluiași personaj, doar că în etape diferite ale vieții, merită menționat deoarece interpretările reușite o fac pe Diana să pară foarte veridică și mai ales, îi împing pe cinefili să stea cu sufletul la gură în momentele critice din viața ei. De asemenea, Eva Amurri Martino, cea care joacă rolul celei mai bune prietene a Dianei, are o prestație convingătoare, reprezentând opusul acesteia. În timp ce Diana e plină de viață, nonconformistă și visează la independența sa, Maureen e fata religioasă, cuminte, care știe să respecte regulile.

images

Opoziția puternică dintre aceste două caractere este cea care le apropie și le ține unite până în momentul tragic; prietenia dintre cele două adolescente este analizată cu ajutorul salturilor în timp, ce bulversează ordinea obișnuită și, în final, răspund întrebărilor care-o macină pe Diana, dar și pe cel care vizionează filmul. Atingând teme populare precum problemele adolescenților – consumul de droguri, începerea vieții sexuale, influența familiei disfuncționale și alți demoni interiori, povestea sensibilizează și atrage, prin felul în care aceasta este pusă în scenă și interpretată de 2 mari actrițe, prin răsturnările de situație inexplicabile. Am să mă opresc din scris pentru că îmi vine să dau spoilere și n-ar fi corect, dar mai mult de-atât nu pot să vă spun fără să dezvălui cheia misterului, așa că vizionați-l și veți înțelege de ce numesc acest film cel mai bun pe care l-am văzut în 2014.

L.A. Confidential

Sunt filme care strălucesc datorită actorilor, altele care te impresionează prin calitatea regiei și a cadrelor, unele care te farmecă datorită poveștii excelente. Dar mai sunt și hibrizii, care îmbină armonios un script excelent, o regie de nota 10, personaje de neuitat și decoruri minunate. L.A. Confidential face parte din ultima categorie – e o poveste ce ne introduce în viața Los Angeles-ului din anii ’50, într-o perioadă în care, deși cel mai mare gangster al orașului, Micky Cohen, fusese arestat, crimele erau încă la ordinea zilei.

Acest film reprezintă ecranizarea unui roman scris de James Ellroy, Brian Helgeland câștigând Oscar-ul pentru cel mai bun scenariu scris după un material . Deși povestea este fictivă, anumite elemente din film sunt inspirate din fapte reale – scena Bloody Christmas, când polițiștii beți îi bat pe deținuții hispanici, existența lui Micky Cohen, relația dintre Lana Turner și gangsterul Johnny Stompanato sau felul în care o trupă LAPD răpea gangsteri și-i bătea, amenințându-i cu moartea dacă ar fi vrut să se restabilească în L.A.

la-confidential

Privind retrospectiv, când am văzut cast-ul am zis că sigur filmul merită toți banii: Kevin Spacey, Russel Crowe, Guy Pearce, Kim Basinger, James Cromwell, Danny DeVito, David Strathairn, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Ei bine, la momentul producerii filmului, regizorul Curtis Hanson a trebuit să se țină tare pe poziții pentru a avea 2 actori australieni în prim planul filmului, din cele 3 personaje principale masculine. Ba chiar bugetul i-a fost redus, ceea ce nu i-a permis să angajeze alți actori mai cunoscuți.

Intuiția l-a salvat, pentru că Russel Crowe și Guy Pearce sunt pilonii de rezistență ai filmului – Bud White și Ed Exley sunt cei doi polițiști, aparent incompatibili din perspectiva caracterelor, care reușesc să desfacă ițele încurcate ale unei crime petrecute într-un restaurant. Deși cazul este rapid rezolvat și clasat, instinctul lui White (al cărui partener fusese ucis în acel restaurant) și mintea ascuțită a lui Exley continuă să sape acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat să se găsească piste.

l-a-confidential-original

Cazul n-ar fi fost însă luat din nou la analizat dacă n-ar fi fost Jack Vincennes, polițistul în căutarea celebrității și a banului câștigat mai „pe sub mână” – cu ajutorul lui, Exley ajunge tot mai aproape de adevăr. Scenariul este excelent scris, deși dă impresia că la jumătatea filmului totul s-a aranjat, vinovații găsiți, cazul închis, deodată apare o răsturnare de situație care dă totul peste cap și-i obligă pe cei 3 polițiști, care nu prea se suportau oricum, să colaboreze.

Deși am ținut cu Vincennes de la început până la sfârșit, spre final le-am ținut pumnii și celorlalți doi, pentru că deh, erau de aceeași parte a baricadei. În categoria rolurilor demne de aplauze merită menționată și Kim Basinger (a și luat Oscar-ul și Golden Globes-ul pentru acest rol), care ajunge să fie mărul discordiei între White și Exley, datorită frumuseții extraordinare și a candorii sale. Și eu, ca fată, m-am îndrăgostit de ea pentru câteva clipe, este splendidă.

large la confidential blu-ray7

Mi-a plăcut să-i văd pe Spacey și Basinger în ținute specifice acelei perioade, el, polițistul cochet și ea, frumoasa damă de companie, grațioasă în rochiile ei mătăsoase, lungi. De asemenea, cadrele cu Los Angeles-ul chiar sunt de vis, contribuie foarte mult la crearea unui efect antitetic, între peisajele însorite și murdăria, corupția și lăcomia oamenilor ce populează acel oraș. Regia ar fi meritat un premiu, dar a concurat cu Titanicul, iar Curtis Hanson a pierdut în fața lui James Cameron.

Per total, e unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată, nu în ultimul an, merită văzut, revăzut, recomandat, povestit, revăzut, arătat copiilor, nepoților, tuturor celor care se tem că filmele un pic mai vechi și-au pierdut din farmec. Nu e cazul, credeți-mă, L.A. Confidential este combinația perfectă – thriller, mister, dramă, dragoste, puțin umor. Dacă vreți să vedeți cum colaborau presa, poliția, gangsterii în acea perioadă, vă invit să urmăriți o bijuterie de film. Îmi veți da dreptate sigur.

la-confidential-24450-hd-wallpapers

Lupul de pe Wall Street

wolf-of-wall-street-trailer

Scorsese îl are la inimă pe Leo, se vede asta cu ochiul liber, în ultima decadă, cei 2 au avut 4 colaborări, dintre care 2 soldate cu multe Oscar-uri, una cu milioane de fani, iar una concurează acum la premiile Oscar. Probabil că până și Scorsese e deranjat de faptul că Leonardo DiCaprio, fără doar și poate unul dintre cei mai mari actori de la Hollywood, nu câștigă blestematul ăla de Oscar pentru cel mai bun actor – nu că n-ar avea talent, ca dovadă mulțimea de nominalizări, dar se pare că-l cam urmărește ghinionul – vedeți cazul lui Peter O’Toole. De aceea îl tot propulsează spre stele, oferindu-i producții geniale, în care să strălucească prin rolurile sale. La urma urmei, și premiile astea s-au dat de multe ori total aiurea, celor mai puțin merituoși nominalizați, dar ăsta e sistemul, Oscar-ul te face să arăți ca șeful de promoție. Sper ca măcar anul acesta, Leo să ia premiul cel mare, căci dacă nici o performanță ca a lui, întinsă pe 3 ore în care n-ai timp să răsufli, într-atâta e de captivantă și alertă, nu câștigă, atunci pentru ce mama naibii mai există premiile astea?

Ce m-a impresionat cel mai mult la acest film de-mi vine să-l recomand și oamenilor de pe stradă? Bineînțeles că DiCaprio, e evident, dar foarte aproape de prestația genială a fost umorul. Scenele de mai jos sunt doar 2 dintre multitudinea de faze comice:

wolf-of-wall-street-img04-613The-Wolf-of-Wall-Street-Trailer7a

Vă spun sincer, n-am mai râs cu atâta poftă de mult timp, filmul începe pe o notă comică și continuă așa până la final, ca dovadă că au existat multe momente când toți din sală râdeau în hohote – totuși, dacă aveți râsul de capră drogată, stați acasă, altfel n-o să știți dacă sala râde doar datorită glumelor sau și de zgomotul produs de voi. Revenind la film, avem umor de toate felurile, pe toate palierele – sunt replici amuzante care formează dialoguri spumoase, comic de situație cât încape și multe grimase din partea cuplului DiCaprio-Hill. Jonah Hill face și el un rol de milioane, reușește să-l secundeze cu brio pe DiCaprio. Nu se poate să nu vă distrați și să nu râdeți cu gura până la urechi. Bineînțeles că vor sări puritanii cu gura, că-i un film egoist, cum puteți râde la o poveste despre un om atât de vicios și desfrânat, de ce vă place o asemenea etalare a bunăstării obținute ilegal, cum puteți aplauda atâta falsitate și lux, cu o notă apăsată de vulgar? Cum îl suportați pe drogatul și iresponsabilul ăsta? Răspunsul e simplu, dragilor:

Pentru că Jordan, oricât ar fi el de excentric și ahtiat după bani, are tupeul să recunoască asta – e sincer omul, nu dă doi bani pe noblețea născută din sărăcia suportată cu stoicism, el vrea să fie bogat și vrea asta cu orice preț. Fără falsă modestie. Fără ipocrizie.

ac9585a9dfb1448cb087e3771249d106wolf_wall_street3

Și acum să fim serioși: oricine se uită la filmul ăsta își dorește, măcar o milisecundă, să fie în locul lui Jordan, fiți sinceri cu voi înșivă. OK, ulterior, treaba se încinge, după cum se vede și în film, roata se mai și întoarce. Dar tot luxul și opulența pe care le afișează îi creează niște amintiri de povestit nepoților; și cum din greșeli se învață, filmul ăsta are o morală demnă de reținut. Deci, per total, filmul are o poveste interesantă, spusă într-un mod și mai interesant – Scorsese chiar ține cont de fanii săi și nu-i amețește de cap cu tot soiul de explicații despre bursă și brokeri și alte noțiuni economice la care nu se pricepe toată lumea, și-l lasă pe DiCaprio să expună, pe limba noastră, ce se întâmplă în poveste: cum să faci bani ilegal și ce poți să pățești apoi. Un alt plus al filmului: acting-ul, după cum am mai spus, iar aici nu mă refer doar la DiCaprio și Hill, pentru că nici ceilalți actori nu-s de lepădat, din contră. McConaughey, Bernthal, Dujardin, Margot Robbie aduc și ei strălucire filmului – nu trebuie ratat, sub nicio formă!

wolf_on_wall_street_cover_horizontal_a_l The-Wolf-of-Wall-Street-Trailer1

American Hustle

Cred că-i prima oară când scriu atât de târziu pe blog, dar trebuie să profit de inspirația oferită de film: American Hustle – una din cele mai tari producții nominalizate la Premiile Oscar și Golden Globes. Deși unii strâmbă din nas și-i caută nod în papură, pe mine filmul m-a încântat: m-a făcut să râd în hohote, m-a și înduioșat puțin, m-a ținut tensionată pentru că ritmul poveștii era foarte alert, am fost intrigată de la început până la sfârșit. Și asta pentru că am avut „de-a face” cu 2 dintre cei mai isteți escroci: Irving Rosenfeld și Sydney Prosser, jucați magistral de Christian Bale și Amy Adams. Bale trece din nou printr-o transformare fizică de proporții, surprinzând cu un rol absolut delicios – simpatic, amuzant, grijuliu, îndrăgostit, șmecher și viclean.

amy-adams-christian-bale-american-hustle

Nici Bradley Cooper nu s-a lăsat mai prejos, Richie DiMaso fiind și el un personaj demn de atenție. Dacă îi mai adăugăm pe listă și pe Jennifer Lawrence și Jeremy Renner + Robert de Niro pentru câteva secvențe, dați-vă singuri seama cam ce distribuție genială a fost și de ce filmul a câștigat 3 premii din cele 7 nominalizări la Golden Globes, dintre care 2 pentru rolurile feminine. E drept, m-am temut să nu fie overrated filmul, pentru că s-au mai văzut filme în care actorii aleși erau toți super populari și talentați, dar plot-ul n-a reușit să-i pună în valoare cum trebuie. N-a fost cazul aici, părerea mea.

6pics_americanhustle

Din contră, povestea e foarte antrenantă, are răsturnări de situație, momente hilare, o coloană sonoră potrivită, iar subiectul propus este interesant și de actualitate – ok, acțiunea se petrece în jurul anilor ’70-’80, dar corupția politicienilor și escrocheriile financiare pe care unii reușesc să le realizeze reprezintă realități contemporane, mai ales dacă facem analogii cu ce se întâmplă la noi în curte. Mi-a plăcut foarte mult primarul Carmine Polito, cel care încerca să-și ajute comunitatea, dar nu totdeauna prin metode foarte cinstite; cred că m-am atașat de el pentru că la noi nu există asemenea om, care să lupte pentru oamenii care cred în el. Vă mai spun doar că filmul vă va prinde și veți fi surprinși la final – și totuși, parcă trebuia să mă aștept la o așa scamatorie.

Te-am văzut, te-am scris, te-am ucis

Se presupune că te plimbi bulversat pe stradă, fără să ții cont de ploaia care te udă până la piele, și te îndrepți spre… nici tu nu știi unde. Deodată, vezi că pe jos stă aruncat un caiet, pe care însă picăturile îl evită în mod straniu. Sunt bălți în jurul lui, dar coperta neagră cu litere albe este uscată, ba parcă te și ademenește. Ridici caietul și vezi că are deja un nume: Death Note. Sau Desu Nôto, pentru cunoscătorii de limbă japoneză. Citești ce scrie pe interiorul copertei și-ți dai seama că-s instrucțiuni pentru o armă letală: tot ce trebuie să faci este să știi să scrii și să asociezi numele persoanei cu figura acesteia, pentru ca victima să fie inconfundabilă, să nu moară altcineva cu același nume în locul persoanei menite cu adevărat să dispară de pe fața pământului. Rețeta e simplă: infarct. Dar dacă ai tu mai multe idei și scenarii de-ale lui Hitchcock în minte, îți poți face de cap programând moartea victimelor, cu amănunte și ora exactă, tot tacâmul. Și-atunci ce faci? Lași acolo caietul și-ți vezi de drum, îl arunci într-un coș de gunoi sau începi să te joci de-a zeitatea? Sau de-a demonul? Ai începe să-ți elimini vecinii maneliști sau profesorii care dau prea multe teme, ori poate șeful?

Nu știu voi ce-ați face, nu vreți să știți ce-aș face eu, dar avem ocazia să vedem ce face Light Yagami. Un student extrem de conștiincios, ce visează să devină procuror și să bage după gratii toate scursurile pământului; când ai legea de partea ta, n-ar trebui să te mai folosești de ajutor divin/demonic. Dar și legea are limitele ei. De aceea Light se decide, mai în glumă, mai în serios, la început, să ia legea în propriile mâini; îndrumat de Ryuk, un shinigami (zeu al morții) ce vine cumva la pachet cu acest caiet supranatural, Light începe să extermine criminali aflați în libertate, potențiali asasini sau răpitori, tot soiul de infractori pe care justiția, neputincioasă, nu îi poate pedepsi. Jocul începe să îl prindă din ce în ce mai tare, până când poliția începe să suspecteze că ceva necurat se petrece în cazul acestor morți subite, răspândite la nivel mondial. Cu ajutorul unui investigator foarte misterios, L., cercul suspecților se restrânge, astfel încât Light se vede nevoit să facă tot posibilul pentru a fi prins. Dintr-o misiune de eliminare a răufăcătorilor de pe glob, visul lui Light se transformă într-un joc de-a șoarecele și pisica.

A fost greu să țin cu cineva, pentru că ambele minți sunt sclipitoare, plus că aparențele sunt înșelătoare, surprizele apar de unde nu te aștepți, iar scenariul oferă răsturnări de situația extrem de tensionate. Cred că am avut totuși un preferat – Ryuk, pentru că el încearcă să fie imparțial, deși umblă doar în compania lui Light. Recunosc, rânjetul ăla ce-i dezvelește colții de coșmar și fața aia albă cu ochi ieșiți din orbite m-au cam băgat în sperieți, dar personajul în sine este fain creat – nu e un personaj activ, în sensul în care ia decizii sau inițiază acțiuni, dar e ca o umbră a lui Light și cumva, îl influențează. Oricine ar fi, dat fiind felul în care arată. Chiar așa, scenele în care apar cei doi sunt geniale din punct de vedere al efectelor – Ryuk, cu toată înfățișarea lui de demon scăpat din gurile iadului, se potrivește perfect în peisaj și nici nu zici că e imaterial. Dacă v-am stârnit curiozitatea și interesul, filmul e divizat în două părți, ambele produse în același an, 2006 – la fel și animația.  Aș recomanda vizionarea filmului prima oară, la fel cum fac și când recomand ecranizări ale romanelor – așa că dați-i bice, flăcăi, vă așteaptă un film (eventual o animație) super!

Only God Forgives

Nicolas Winding Refn. Dacă nu ați auzit încă de el, ați ratat două filme cu adevărat speciale: Drive și Only God Forgives. Despre primul am mai scris o dată, deci n-am să atac același subiect, însă cel de-al doilea trebuie disecat și cercetat cu de-amănuntul, m-a lăsat mută în anumite momente. Nici criticii nu s-au lăsat mai prejos și au scris despre acest film în diferite tonuri, elogioase și pline de admirație, indignate și revoltate sau pur și simplu bulversate. În timp ce Richard Roeper (Chicago Times) îl clasifică drept ”unul dintre cele mai șocante și totuși unul dintre cele mai bune filme ale acestui an”, Alistair Harknes spune că ”filmul este destinat a fi iubit ori disprețuit. Ambele reacții par a fi la fel de valabile.” Cinefilii nu se lasă nici ei mai prejos, filmul fiind primit ori cu urale, ori cu vociferări.

Intervine întrebarea: de ce? De ce este acest film atât de comentat, lăudat, urât, iubit? De ce nu lasă pe nimeni indiferent? Răspunsul este destul de simplu: pentru că regia lui Refn e ca o galerie de artă, fiecare cadru reprezintă un tablou pictat cu migală, un mix ingenios de lumini și umbre, acompaniat de o coloană sonoră cu tendințe western sau orientale.  La fel ca în cazul lui Drive, accentul cade pe imagini, pe felul în care se derulează fiecare secundă, pe maniera artistică în care N.W. Refn reușește să pună povestea pe ecran, nu pe acting, nu pe scenariu. Only God Forgives este un film aparent anost, prea lung, plin de violență și scene sângeroase. Privit cu mai multă atenție, cinefilul descoperă o gamă largă de simboluri, o poveste al cărui substrat e înrădăcinat în religie, o pleiadă de imagini bulversante și jocuri de umbre. Din punct de vedere estetic, filmul este briliant.

Dar să trecem pe partea de scenariu a filmului, pentru că acest subiect a fost ținta celor nemulțumiți. Din nou trebuie să trimit săgeți spre Drive – pe care îl recomand spre vizionare înainte de Only God Forgives – dar producțiile se aseamănă prea mult ca stil pentru ca eu să nu fac analogii; deși în Drive povestea este mai bine conturată, ba chiar are și un strop de romance care-i face bine scenariului, Only God Forgives te pune mai repede pe gânduri, îți rămâne mai mult timp în minte, tocmai pentru că te lovește din primele minute ca un trăsnet și te face să te întrebi ce naiba a fost în capul scenaristului când a scris povestea asta dezlânată. Dar e nevoie doar de mai multă atenție, de nițică răbdare,  iar ”basmul” lui N.W.Refn – regizor și scenarist – va reuși să vă cucerească prin simbolism și substrat.

La prima vedere, totul e simplu: Julian încearcă să răzbune moartea fratelui său Billy, pentru că mama sa îl constrânge să-i facă dreptate feciorului mai mare. În ecuație apare și un polițist care nu pare să acționeze ca la carte, ci își asumă atât rolul de judecător, cât și de cel de executor. Totul se petrece în Bangkok, un loc unde aparent, păcatul se află la el acasă. Asta-mi aduce aminte de Sin City, un alt film care mizează tot pe multe efecte și simboluri pentru a transmite cinefilului adevăratele intenții ale scenaristului. Închid paranteza și mă întorc la acțiunea filmului – în interpretarea mea și a prietenului care mi-a recomandat filmul, personajele filmului sunt, de fapt și de drept, întrupări ale celor 2 tabere aflate mereu în conflict: Binele și Răul. Veți spune că ”Hei! Asta se întâmplă în mai toate filmele!”, dar aici este vorba de o alegorie: mama este Răul, diavolul întruchipat, pe când polițistul, Chang, este un fel de arhanghel, pregătit mereu să pedepsească, ba chiar să execute, pe cel care păcătuiește. El este trimisul divin, iar prins la mijloc între cei doi poli este Julian – care păcătuiește și este conștient de greșeala lui, încearcă să și-o răscumpere, dar nu poate scăpa la nesfârșit de judecata divină. Iar finalul trimite către titlu, morala fiind că, într-adevăr, doar Dumnezeu judecă, iartă și face excepții, Chang fiind doar mâna care execută ceea ce este drept. Pentru că iertarea nu e pe același palier cu dreptatea.

Deci personajele nu sunt atât de plictisitoare cum acuzau unii critici, au contraire. Prestația lui Ryan Gosling din Drive mi s-a părut mai bună, pentru că și povestea a fost creată în așa manieră încât el să fie centrul, în jurul lui să se rotească acțiunea. În filmul de față, figura maternă acaparează în multe momente lumina reflectoarelor, Kristin Scott Thomas făcând un rol mai mult decât convingător. Personajul ei e detestabil, într-atât de bine a putut actrița intra în pielea vicioasei Crystal, reușind să-i eclipseze atât pe Julian, interpretat de Ryan Gosling, cât și pe Chang, jucat de Vithaya Pansringarm.

Deoarece a venit momentul să plec la detoxifiere o săptămână – fără internet sau rețea de telefonie mobilă – nu puteam să vă părăsesc fără a vă recomanda 2 filme super pentru perioada în care voi lipsi. Dacă sunteți amatori de filme și vă place arta în general, Drive și Only God Forgives sunt 2 alegeri potrivite. Poate veți fi oripilați la final, veți fi cu siguranță nelămuriți – unele scene n-am putut nici eu să le descifrez, îmi scapă subînțelesul adânc îngropat în gesturi și priviri – dar nu veți rămâne indiferenți. Nu știu cât de mult va prinde la public această poveste, cert este că pe mine m-a convins s-o recomand mai departe; nu toate filmele au același ritm de desfășurare, nu sunt toate la fel de explicite, de aceea e bine ca, din când în când, să mai apară și producții ca Only God Forgives sau Drive, care impresionează nu atât prin poveste și cuvinte, cât prin imagini, muzică și efecte.