Psych sau cum să fii cel mai tare medium din Santa Barbara

Îmi plac la nebunie sitcom-urile, de aceea recomandarea prietenului meu (mulțumesc pentru un nou drog) de-a viziona Psych a fost mai mult decât binevenită; era începutul anului III, licență, cursuri grele, nebunii d-astea, da’ cine-și învață din timpul anului? Eu citesc, dar fără seriale nu trăiesc, așa că mi-am permis să-mi downloadez toate sezoanele din acest serial nu foarte cunoscut, din păcate, și m-am pus pe treabă. Concluzia la care-am ajuns după ce am ajuns la zi, la sezonul 8? Psych chiar merită aplauze, pentru că îmbină perfect momentele amuzante (care-s foarte multe, credeți-mă) și cele tensionate, pentru că, la urma urmei, este un serial despre cum un ”medium” și prietenul lui cel mai bun rezolvă cazuri cărora SBPD (Departamentul de Poliție din Santa Barbara) nu le poate da de capăt.

Psych

Deci îi avem pe Shawn și Gus în prim plan, cei mai buni prieteni încă din copilărie, unul aiurit, care sare de la o slujbă la alta, indecis în legătură cu ce vrea să fie, celălalt responsabil, cu picioarele cât de cât înfipte pe pământ, având o slujbă stabilă. Ceea ce-i unește pe cei doi prieteni foarte diferiți din punct de vedere al caracterelor, sunt camaraderia consolidată de-a lungul anilor și un simț al aventurii de care amândoi se folosesc atunci când e vorba de a accepta cazuri aparent nebunești. Ceea ce îi face speciali și unici sunt o istețime și un simț al observației ieșite din comun în cazul lui Shawn și o cultură generală și o inteligență rarissime în cazul lui Gus. Având aceste atu-uri de partea lor, nu-i de mirare că cei doi reușesc să rezolve atâtea mistere și să se distreze în același timp!

Ceea ce începe ca o farsă pentru a scăpa de bănuielile poliției, care îl consideră suspectul numărul 1 pentru că mereu vinde ponturi despre cum ar trebui rezolvate anumite cazuri, continuă prin crearea unui birou de consultanță, Psych, în care Shawn și Gus sunt parteneri și sunt angajați de SBPD pentru cazurile foarte dificile. Datorită simțului său de observație atât de ascuțit, Shawn reușește mereu să descifreze piste aparent inabordabile și să propună soluțiile corecte, deși la început, toate sună nebunește; Gus sprijină parteneriatul punând la bătaie resursele sale în materie de cunoștințe din toate domeniile (pare o enciclopedie ambulantă). Acest bromance dintre cele două personaje reprezintă sarea și piperul serialului, sursa cea mai bogată de umor.

psych_ver3_xlg1

Există și alte personaje importante în poveste, pentru că, pe lângă toate cazurile ce apar în fiecare episod, povestea urmărește și relațiile dintre personaje, evoluția lor pe toate planurile, felul în care se dezvoltă. Astfel, îi avem pe Jules (Maggie Lawson) și Lassie (Timothy Omundson), celălalt parteneriat al seriei, 2 detectivi al căror mod de operare este exact opusul celui folosit de eroii noștri, ce pretind unul a fi medium, celălalt translator. Deși Jules colaborează foarte bine cu Shawn (James Roday) și Gus (Dulé Hill), ba chiar îi simpatizează, Lassie pare mereu gata să-i la șuturi, mai ales pe presupusul medium, deoarece el e modelul perfect de detectiv, care acționează ca la carte, bazându-se pe dovezi, nu pe ce-i șoptesc pisicile sau morții.

psych1

Chief Vick (Kirsten Nelson), șefa departamentului, le oferă cazuri celor doi prieteni deoarece are încredere în capacitățile lor, reușind astfel să-l enerveze mereu pe Lassie, ceea ce duce mereu la situații amuzante. Tatăl lui Shawn, fost polițist, Henry Spencer (Corbin Bernsen), e esențial în desfășurarea poveștii, deoarece el e cel care l-a învățat pe Shawn să-și folosească abilitatea de a observa totul în cele mai mici detalii și tot el îl mai dă fiului său câte o mână de ajutor. Ulterior, în serial mai apare și un medic legist, Woody, la fel de nebun ca Shawn, dar foarte priceput în meseria sa. Toate personajele sunt surse nesecate de umor, ceea ce m-a făcut să le îndrăgesc imediat. Și ceea ce e cu adevărat de apreciat: serialul e din ce în ce mai bun, de la sezon la sezon.

Psych_Chibis_by_Grrrenadine

Deși nu toate cazurile sunt extraordinar de palpitante, cum ar fi în alte seriale polițiste, Sherlock sau Bones, Psych oferă povești amuzante și antrenante, care te fac să râzi cu gura până la urechi. Shawn și Gus ne prezintă un alt fel de a rezolva mistere, unul presărat cu momente comice și referiri constante la alte filme; veți vedea că mereu când se prezintă, Shawn îi dă lui Gus diferite nume din filme și seriale. Concluzie: avem personaje inteligent construite, care se completează, povești interesante, multe scene amuzante, un intro pe care-ți vine să-l fredonezi non-stop și un ananas care apare aproape în toate episoadele. Fiți atenți, pentru că nu există episod în care să nu apară și un fist bump, cuvântul „delicious” și replicile: „What?”/„I can’t do this right now”.

Psych_Wallpaper_by_xSilverwingx

Orphan Black – it’ll blow your mind away

1 episod pe zi – ăsta era ritmul pe care mi-l impusesem în momentul în care am ajuns la facultate și m-am lovit cu capul de-o bibliografie uriașă. N-o să am timp de seriale, ce filme, care timp liber, o să stau cu nasul în cărți până o să fiu una cu paginile vechi, mirosind a poveste. Cam asta am și făcut săptămânile astea, cu excepția zilei de marți, 8 octombrie. Când am văzut 9 episoade dintr-unul din cele mai tari seriale nou-apărute. Orphan Black, vă sună cunoscut? Dacă nu, nu mai pierdeți vremea, downloadați-l imediat, merită fiecare secundă. Am așteptat câteva zile să se decanteze impresiile, să pot să-mi culeg gândurile din furtuna de emoții în care mă aruncase Tatiana Maslany și ale ei roluri extraordinare. Roluri, zic bine, pentru că subiectul serialului implică nici mai mult, nici mai puțin decât clonarea!

Cum ai reacționa dacă, în stație, ai vedea o tipă care seamănă leit cu tine că se-aruncă în fața metroului, cu lacrimi pe obraz și deznădejde în priviri? Eu, una, cred c-aș îngheța pe loc, probabil aș intra în șoc pentru câteva minute, apoi m-aș gândi că e posibil ca pe la spital, să-mi fi rătăcit vreo geamănă. Dar ce te faci atunci când vezi că și alte sosii de-ale tale, cu accente și naționalități diferite, sunt rând pe rând asasinate? Ei bine, în momentul ăla, ori clachezi psihic și te vezi legat într-un spital de nebuni pentru restul vieții, zâmbind păsărelelor pe geam, ori te dai la fund, ca să nu fii luată și tu la țintă, și încerci să-i dai de capăt problemei. Cam asta încearcă să facă și Sarah, englezoaica orfană ce nu vrea nimic altceva pe lume decât să-și recupereze copila pe care o abandonase forțat, cu 10 luni în urmă. Culmea ironiei este că planul său de a-și revendica fiica implică uzurparea identității lui Elizabeth – cea care se sinucisese.

Sarah, Alison și Cosima sunt 3 ființe identice la exterior, însă diametral opuse în ceea ce privește temperamentul, afinitățile și atu-urile fiecăreia; odată depășit șocul de-a vedea reflecția din oglindă mergând prin cameră cu alt tip de machiaj, îmbrăcăminte sau chiar altă pieptănătură, cele 3 clone se aliază și încep să colaboreze pentru a afla răspunsurile la trei mari întrebări: Ce înseamnă toate acestea? Cine este responsabil pentru existența lor? De ce încearcă cineva să le extermine? Sarah este firea pragmatică, capabilă să ia decizii sub presiune, Alison este o soccer-mom prin excelență, iar Cosima este studenta la Biologie, singura în măsură să găsească răspunsul corect în ceea ce privește procesul de clonare. Curaj și putere, bani și siguranța pe care aceștia o oferă, creier și soluții viabile – cocktail-ul amețitor produs de ”triplete” este fascinant de vizionat și admirat: când intră toate 3 în scenă, mai mai că-ți vine să crezi în existența a 3 Tatiana Maslany, nu una care să joace toate rolurile.  M-am documentat puțin și-am găsit lucruri foarte interesante legate de serial, mai ales de timpul necesar pentru a realiza o scenă în care apar toate 3: 17 !!! – se numără aici orele în care Tatiana Maslany, actrița principală, trebuie să joace în același cadru, 3 roluri diferite, cu outfit-uri, replici, chiar și ticuri diferite, dar și cele de montaj, când echipa de producție taie, lipește, suprapune și realizează scene memorabile, filmate cu atâta efort și dăruință.  Migala și atenția sunt la ordinea zilei pe platourile de filmare, ca dovadă că Tatiana are la dispoziție o mini-echipă care s-o coordoneze la scenele în care trebuie să joace un anumit personaj – Sarah să spunem -, pentru ca, în momentul în care englezoaica își dă ochii peste cap, să nu o facă precum Cosima sau Alison.

Știu, sună nebunește, dar tipa este atââât de credibilă, n-am mai văzut așa ceva, să joci 4 personaje complet diferite și să reușești să te transpui în pielea fiecăruia, timp de 10 episoade. Fiecare clonă are gesturile sale, felul în care vorbește, privește, lăcrimează: faceți un experiment și observați felul în care plânge Sarah și cel în care plânge Cosima; mușchii feței se contractă în mod diferit, veți rămâne muți de uimire. Deși le veți vedea pe toate la un loc în același timp, nu le veți confunda nicicum – ceea ce e uimitor. Să n-o uit pe Helena, îngerul blond, o altă clonă, diferită de cele 3 ”PowerPuff” nu doar prin caracter, ci și prin modul său de-a gândi și aborda această încurcătură. S-ar zice că destinul pe care-l împart, de voie, de nevoie, ar trebui să le unească – nu se întâmplă chiar așa, veți vedea cu ochii voștri.

Să nu neglijez nici celelalte personaje secundare – Felix, Paul, Art, Vic, Mrs. S având și ei apariții în toate cele 10 episoade. Se pare că majoritatea sunt bărbați – fratele adoptiv al lui Sarah, iubitul lui Beth, cea care se aruncase în fața metroului, detectivul Art Bell – asta probabil pentru că trebuia creat un echilibru între numărul de clone și cel al personajelor secundare. Oricum, Felix este mai mult decât charismatic, Vic este tragi-comic, Paul e prezența sexy și misterioasă, iar Mrs. S și Kira sunt motorașele care pun în mișcare viața lui Sarah. Bineînțeles că există și personaje malefice sau crude, în ciuda naivității lor, dar n-am de gând să dau spoilere. Tot ce pot să vă spun este că un alt personaj principal este Neprevăzutul, apare după fiecare cotitură, în orice scenă, indiferent de falsa impresie pe care ți-ar fi lăsat-o scenariul la început, el vine ca o tornadă și dă totul peste cap.

Povestea este întortocheată, plină de capcane, îți ține privirea fixată pe monitor și te hipnotizează de nu-ți dai seama când s-a produs răsturnarea de situație, cum a fost posibil, n-ai timp să te gândești pentru că ea te trage după sine în vâltoare și nu te lasă să privești înapoi, să analizezi exact cursul evenimentelor. Pur și simplu n-ai timp să respiri, sunt 60 de minute în care trupul ți-e încordat, gata gata să sară de emoție, să plângă și să râdă alături de personaje, să dea soluții sau să le compătimească. M-am trezit vorbind cu Sarah la film, atât eram de prinsă în acțiune. Mai că-mi venea să mă feresc și eu de gloanțe. Este fascinant, îți taie respirația, te ține în suspans de la un capăt la altul și te face să-ți dorești să fi cunoscut și tu o clonă de-a ta, măcar în vis – cu riscul de-a primi un cuțit în spate sau o bulină roșie în mijlocul frunții.

Se pare că ideea serialului a apărut încă din 2003, după cum au declarat John Fawcett, regizor și co-scenarist, și Graeme Menson; deși îmi pare rău că n-au pus-o pe foaie mai devreme, sunt mulțumită de munca extraordinară depusă pentru acest prim sezon, în care totul este de calitate, pornind în primul rând de la poveste și regie, continuând cu acting-ul și sfârșind cu machiajul și coloana sonoră. În ceea ce privește continuarea serialului, Graeme Manson, unul dintre co-scenariști, a mărturisit că vrea să facă 8 sezoane și un film Orphan Black – se anunță vremuri minunate pentru fani! De existența următorului sezon putem fi siguri – va apărea începând cu aprilie 2014, dar până atunci mai este ceva timp – ca orice lucru valoros, se lasă așteptat. Dar vai, greu mai trece timpul când pe masă te așteaptă romane și critică literară, eventual licența, iar mintea ta stă numai la finalul bombă al primului sezon.

Cal Lightman, cel mai nebun doctor de la House încoace

Am stat și m-am gândit destul de mult până m-am decis dacă să scriu sau nu despre un serial foarte promițător, care a fost din păcate suspendat, după 3 sezoane. Serialul în cauză se numește Lie to me, mi-a fost recomandat de mulți prieteni cu gusturi excelente, cinematografic vorbind, iar acum a venit rândul meu să-l recomand mai departe. Deși sunt super frustrată și enervată de faptul că producția a fost sistată, sunt recunoscătoare măcar pentru cele 3 sezoane pe care le-am putut viziona. Vă spun sincer, de la House încoace n-am mai văzut un personaj atât de nebun, plin de sine, dar charismatic, machiavelic de inteligent și surprinzător. Plus că are un accent, de înnebunești. Dr. Cal Lightman este un expert în citirea limbajului corpului și a expresiilor faciale, de aceea nici o tentativă de înșelăciune sau fraudă nu rămâne nedescoperită, tipul e ca un poligraf ambulant (plus că e mai practic și eficient), citește cele mai intime gânduri ale unui om doar uitându-se la felul în care zâmbește, își așază părul sau își ascunde privirea. Lightman Group, firma pe care o deține în coproprietate cu dr. Gillian Foster, are clienți care mai de care mai diferiți, de la miliardari înșelați până la tineri rebeli, de la Casa Albă și până la FBI. De aceea fiecare episod cuprinde 2 cazuri de cele mai multe ori, pe care Lightman și Gillian le tratează în paralel, dar pe care nu le lasă niciodată fără răspuns, indiferent de cât de dureros ar putea fi adevărul.

Pentru că firma este foarte solicitată, Lightman are și 2 învățăcei, Eli Loker – cel care își petrece mai mult timp în laborator, analizând materialele audio și video care constituie probe în diferitele procese sau investigații, și Ria Torres – un talent înnăscut, capabilă să analizeze orice micro-expresie și s-o identifice corect, fără să-și fi muncit creierii ani de-a rândul pentru a învăța tehnici de depistare a minciunilor. Interacțiunea dintre cei 2 și ‘maestru’ stârnește râsul mai mereu, pentru că Lightman se contrazice mai tot timpul cu Ria, iar pe Loker îl tratează de parcă ar fi musca de pe perete; cu toate acestea, cei doi nu dezertează și continuă să aducă o contribuție importantă în rezolvarea cazurilor; se pare că stilul pe care Lightman îl abordează când vine vorba de mentorat angajații chiar dă roade. Relația cu asociata sa, Gillian Foster este și mai interesantă, pentru că ea îi este și cea mai apropiată prietenă: loialitatea care-i unește pe cei doi, respectul și grija pe care și le poartă unul altuia, riscurile pe care și le asumă ca să-și protejeze firma îi transformă în adevărați camarazi, nimic nu pare imposibil pentru această echipă atât de unită și inteligentă. Plus că în poveste mai apar și diferiți agenți FBI sau simpli polițiști, care sunt mereu dispuși să dea o mână de ajutor atunci când un caz pare imposibil de dus la capăt. Și vă dați seama că odată cu acești reprezentanți ai legii apar și situațiile explozive, gloanțele ce nu-și ratează ținta și tot soiul de psihopați.

Nici viața privată a dr.-ului nu este neglijată, așa că din primele episoade ne sunt prezentate fiica și fosta sa soție, 2 personaje pe cât de interesante, pe atât de amuzante. Fosta apare mai rar, dar mereu produce răsturnări de situație demne de tot râsul, dar fiica, Emily, e prezentă în aproape toate episoadele. La fel de șireată și spirituală ca tatăl său, Emily îl aduce mereu cu picioarele pe pământ și reușește să-l descifreze atunci când nimeni nu pare să-i înțeleagă comportamentul. Pentru că incredibila capacitate a lui Lightman de a citi oamenii este direct proporțională cu imposibila misiune de a-l citi pe el, reacțiile sale sunt mereu imprevizibile, iar spiritul său nonconformist e mereu pregătit să atace, pentru a-și ascunde mai bine propriile gânduri. Incisiv, arțăgos, intuitiv, viclean și pe alocuri șocant, Cal Lightman este un personaj de neuitat; mic și rău, dacă ar fi să-i fac cea mai scurtă descriere; ce să mai spun despre replicile lui care-s pur și simplu geniale, raționamentele lui și spiritul de observație ieșit din comun, capacitatea de a planifica în detaliu diferitele maniere de a aborda suspecții. Tipul e un geniu, fără îndoială, iar fiecare scenă cu el fie te învață ceva nou despre comportamentul uman sau felul în care fața unui om poate să mintă, fie te face să te tăvălești pe jos de râs. Ori amândouă. Vizionați-l – lupta pentru descoperirea adevărului n-a fost nicicând atât de antrenantă și îndrăzneață! BTW, intro-ul este briliant!!!

Ucizi sau mori. Mori și ucizi.

Știu, v-am speriat cu titlul, probabil și cu poza. Stați liniștiți, The Walking Dead nu e un simplu serial despre apocalipsă, inspirat din niște benzi desenate, nu e doar o vânătoare de zombi, e o luptă pentru supraviețuirea umanității. Și prin asta nu mă refer doar la o mână de oameni care încearcă să rămână în viață, ci la un grup de oameni care încearcă să protejeze ceea ce ne distinge de animale, zombie și alte creaturi, anume Omenia, Mila, Rațiunea, Bunătatea. Dacă vreodată s-ar întâmpla – știu că șansele sunt de 0,01 % dar lăsați-mă și pe mine să visez – ca lumea pe care o știm să se dărâme pur și simplu, iar morții să înceapă a-i mânca pe cei vii, mi-ar plăcea să cred că vor exista oameni ca Rick sau Daryl, gata să-și salveze nu doar rasa, ci și trăsăturile care o fac superioară celorlalte. Acest serial îl recomand doar celor cu adevărat rezistenți, TWD îți pune stomacul la încercare. Ce mi-a plăcut cel mai mult la el a fost faptul că e super realist, nu înfrumusețează, nu încearcă să îndulcească povestea arătând cum în fața catastrofei, oamenii se unesc și se iubesc, se apără unul pe celălalt și se înțeleg ca frații. Nu, oamenii sunt la fel ca în zilele noastre: gri, nici perfecți, nici diavoli, mai buni sau mai răi, capabili să facă orice pentru a-și proteja familiile sau să se măcelărească doar de dragul puterii și al vanității.

Am să încerc să mă limitez doar la indicii legate de personaje, pentru că nu vreau să fiu spoiler, dar trebuie să vă avertizez de pe acum: nu vă atașați prea mult de nimeni, aproape în fiecare episod mai moare cineva, norocul nostru că scenariștii mai și adaugă personaje, nu doar taie de pe listă. Sunt câteva personaje care duc greul acțiunii, deci despre ele am să vă pot vorbi puțin – ideea de bază este că, cel puțin la început, un grup de aproximativ 10 persoane colindă în lung și în lat Statele, în căutarea unui adăpost împotriva morților-vii. În timpul acestei expediții, grupul pierde membri, se divide, se unește cu alt grup, pierde iar membri, câștigă alți oameni de nădejde, se stabilește într-un loc, este atacat, cutreieră iar drumurile și pădurile, găsește un alt adăpost și tot așa. Istoria se repetă, merge cumva în cerc,  dar de fiecare dată problemele care apar în calea eroilor par să fie din ce în ce mai grave. Important este că și ei evoluează, devin mai agili, mai pregătiți, mai atenți, mai puternici. Legăturile care se formează între ei sunt nenumărate, se leagă prietenii, se nasc povești de dragoste, alte prietenii se dizolvă, inimilor nu pare să le pese prea mult de apocalipsă, doar de sentimente.

Rick este liderul grupului – fost polițist, el se impune treptat, reușind să salveze viețile mai multor membri atunci când pleacă în căutarea soției și fiului său. La început separat de grup, el reușește să câștige încrederea tuturor și devine autoritatea de care au cu toții nevoie pentru ca haosul să nu li se infiltreze în minte. Lori și Carl, familia pe care Rick încearcă s-o recupereze, joacă un rol foarte important, deoarece devin mărul discordiei între cei 2 buni prieteni: Rick și Shane. Fost ofițer de poliție la rândul său și cel mai bun prieten al lui Rick, Shane îi salvează familia și o evacuează din orașul lor deja copleșit de zombi, punându-și viața la bătaie. Glenn – coreeanul bun la toate, cel mai rapid, cel mai agil, aparent neînfricatul grupului, el este cel care conduce expedițiile pentru provizii și reușește să scape basma curată din multe situații limită. Daryl – rebelul grupului, nonconformistul rece la suprafață, dar cu o inimă mare, cel care reușește să-și câștige locul în grup datorită abilităților sale de vânător, a loialității și a felului în care-și mânuiește arcul. Și Dale – bătrânul filosof, capabil să vadă dincolo de platoșa strălucitoare a unui zâmbet fals sau a unor priviri aparent binevoitoare, mereu pregătit cu un sfat bun și un cuvânt de alinare.

Nici fetele nu se lasă mai prejos – Lori (nevasta lui Rick), Andrea și Carol vor deveni la fel de pricepute în mânuirea pistoalelor și puștilor precum omologii lor masculini, veți fi impresionați de evoluția lor, de la simple neveste speriate, la adevărate războinice. Mai târziu, vor apărea și alte personaje geniale în poveste, gen bătrânul Hershel și fiica sa Maggie, dar cireașa de pe tort este Michonne – negresa care mânuiește Katana la fel de bine cum Jamie Oliver mânuiește cuțitul. Ce-i drept, rezultatele nu sunt deloc asemănătoare, dar nu contează, Michonne e mai badass ca băieții, pe alocuri. Aș putea să vă zic ceva și despre personajele negative: atenție, sunt puține, dar rele!! Nu divulg cine sunt, dar fiți cu ochii în patru, sunt pur și simplu odioase, veți vrea să aruncați laptopul pe geam când le veți vedea mutrele pe ecran. Nu faceți asta, fiți optimiști, familia care se formează de-a lungul grelelor încercări va reuși să iasă învingătoare – sper. Spun sper, pentru că serialul are 3 sezoane, iar al patrulea va apărea la toamnă. Deci acțiunea nu e terminată, finalul sezonul trei vă va planta un mare semn de întrebare în creier, așa că vara asta iar vom aștepta împreună, fiind frați/surori de suferință.

Acțiune, umor, dramă, groază, dragoste, toate aceste ingrediente le veți găsi inserate în episoadele acestui serial; nu dați înapoi, nu fiți speriați, dacă serialul ăsta s-ar difuza la cinema, ar merita toți banii, vă garantez. Omenirea împotriva zombilor, oamenii unii împotriva celorlalți, 2 lupte care se suprapun și pe care trebuie să le urmăriți, sunt prea palpitante ca să ezitați. Să nu uit: machiajul este de-a dreptul incredibil, zombii ăia arată groaznic de credibili. Și înfricoșători până la cer și înapoi. Probabil au existat niște investiții consistente la acest capitol și nu numai. Vor fi multe scene care vă vor băga în sperieți, multe vă vor indigna, dar vor fi câteva care vă vor stoarce niște lacrimi; episoadele sunt în așa fel construite încât nici măcar unul nu este plictisitor, static, banal, toate au puncte culminante și intrigi interesante. Singurul neajuns este că TWD dă dependență, vorbesc foarte serios. I mean, Frank Darabont se numără printre regizori, nu știu de ce v-ați mira. S-a meritat, orice-ar fi – mi-a dat curaj, ca să fiu sinceră, orice carte citesc sau la orice film mă uit, de obicei sunt mai curajoasă la final, deși știu că totul a fost fictiv, parcă prind mai multă încredere când vine vorba de înfruntat problemele de zi cu zi, nu zombi sau psihopați.

Tocmai de aceea povestea este captivantă, ne pune oglinda în față și-apoi zâmbește peste umărul nostru: ‘Naivule, ce-ai crezut, că vine apocalipsa și toți oamenii vor vâsli în aceeași direcție? Tu nu vezi? Doar când iadul se dezlănțuie pe pământ, poți să-ți dai seama cine este om cu adevărat și cine e animal.’ Nu are nici o importanță că zombii cutreieră pământul în lung și în lat, mâncând oamenii și mărindu-și armatele, fiul lui Adam e la fel: știe că trebuie să lupte împotriva acestei năpaste, încearcă s-o învingă și se agață cu dinții de viață. La început, totul se concentrează asupra bătăliei dintre om și zombi: ce face primul pentru a scăpa de atacul ultimului, cum se organizează, cum își trăiește viața și încearcă să țină aprinsă flacăra civilizației. Dar e al naibii de greu atunci când natura perfidă și haină a unor așa-ziși oameni iese la iveală: cum să lupți pe 2 fronturi? Când din față te atacă morții, care vor să ia masa cu tine, tu fiind primul, al doilea fel și desertul, iar din spate te lovește cel alături de care lupți, cel care se presupune că trebuie să-ți apere spatele, ce te faci? De cine te ferești prima oară? Este fascinant cum, nici măcar în încercarea de a se salva de molimă, oamenii nu renunță la idealurile meschine și la viclenie sau se lasă purtați de instincte ca niște animale din jungla demult distrusă.

Oasele nu mint niciodată

După ce am terminat House M.D., m-am gândit foarte serios să nu mă mai uit la seriale cu doctori și tot ce implică această meserie, pentru că nu credeam că am să mai găsesc un personaj măcar pe jumătate la fel de inteligent și charismatic. Din fericire, am un excelent consilier în ceea ce privește serialele și de fiecare dată reușește să-mi mai atragă atenția cu ceva, pentru ca apoi să devin obsedată de acel serial și să nu dorm nopțile ca să-l termin (btw, The Walking Dead este prea tare, azi mai dau gata 2 episoade). Thank you, my little minion, după ce te-am inițiat în tainele celui mai șmecher serial ever, ai avut grijă să-mi întorci favorul și acum, în loc să rabd în așteptarea sezonul III din Sherlock, trebuie să mai aștept și sezonul 9 din Bones. Și la fel cum am făcut cu Sherlock, House, Supernatural, am de gând să atrag și alți cinefili de partea noastră, să creăm o comunitate Bones și să ne roadem unghiile împreună până când va apărea noul sezon. Sunt rea, așa-i? dar spre deosebire de mine și my little minion, voi aveți toată vara la dispoziție ca să vedeți cele 8 sezoane, pe când noi le-am terminat și nu putem face altceva decât să le luăm de la capăt, hehe.

E greu să alegi un serial la care să te uiți, mai ales când cel pe care tocmai l-ai terminat a fost excelent. De aceea puteți să mergeți pe mâna mea și să alegeți Bones, dacă o să vă placă îmi veți mulțumi, dacă nu, o să aveți pe cine înjura. Win win pentru toată lumea. Pe lângă faptul că beneficiază de acting de super-calitate și de personaje pe cât de diferite, pe atât de atractive pentru public, Bones se poate lăuda cu povești pline de suspans și umor, pe alocuri presărate cu dramă și romantism și un soundtrack de milioane. Pentru mine, cea mai importantă piesă a unui serial o reprezintă scenariul, degeaba ai cei mai premiați și populari actori dacă poveștile sunt plictisitoare și lipsite de originalitate; dar nu trebuie neglijați nici actorii, ei sunt soldații din primul rând, cei cu care noi intrăm în contact și ne influențează din primul moment: să închidem episodul sau să-l urmărim până la capăt. În cazul de față, vă avertizez că veți da nas în nas cu un cuplu de-a dreptul exploziv: Brennan (alias Bones) este un cunoscut antropolog ce lucrează la Institutul Jeffersonian din Washington D.C., o tipă absolut genială când vine vorba de rezolvarea misterioaselor omucideri, dar ‘clueless’ când e vorba de recunoașterea diferitelor sentimente sau manifestări afectuoase și Booth, un fost lunetist, acum agent special FBI, dotat cu un instinct excelent și o capacitate uluitoare de a depista motivele crimelor și făptașii.

Deși opuși din multe puncte de vedere, cei doi B au multe puncte în comun pe care reușesc să le descopere de-a lungul serialului; felul în care relația celor doi B evoluează este spectaculos, sunt multe momente pline de tensiune, parcă simți cum atmosfera a devenit mai apăsătoare, simți că te strivește, dar întotdeauna soluția este găsită. Și dacă Brennan e prea orgolioasă sau oarbă, ori Booth prea naiv, cineva din anturaj se găsește să dea o mână de ajutor – pentru că daaa, dragi prieteni, există și un grup de ‘squints’ gata să rezolve orice problemă, de ordin emoțional sau… osos. Cam – legistul și, în același timp, șefa laboratorului, Angela – artista care face reconstrucțiile faciale ale victimelor, Hodgins – regele laboratorului, cel care poate interoga insectele și afla de când este victima decedată, Sweets – psiholog și profiler FBI, foarte intuitiv și inteligent, în ciuda vârstei fragede și Caroline – cea mai badass procuror din câte s-au văzut, iată cea mai prolifică echipă, mereu pregătită să prindă infractorii de rând sau criminalii în serie. Și credeți-mă, sunt câțiva psihopați care-și fac simțită prezența în mai multe episoade: că-s membri ai unor societăți secrete, lunetiști puși pe fapte mărețe sau hackeri ce suferă de sindromul ‘sunt o fetiță mică, vreau atenție, acum!’, toți acești criminali vă vor scoate peri albi și vă vor toca nervii. Noroc de B&B, că-s acolo să salveze situația.

Plin de suspans, emoție, umor (negru uneori), dragoste, acțiune și multe surprize, Bones a devenit unul dintre serialele mele favorite și nu pot să vă descriu chinul prin care am trecut după ce am văzut ultimul episod, pentru că abia la toamnă va apărea noul sezon. Am rămas cu multe întrebări, pitici pe creier și o dorință de răzbunare cruntă. Personajele negative din Bones chiar sunt odioase, nu veți putea simpatiza cu ele – ceea ce face ca Booth și Brennan să fie și mai fascinanți. Vă garantez că veți fi cuceriți instantaneu de poveștile super bine scrise (niciodată plictisitoare, mereu surprinzătoare), de chimia dintre cei 2 actori principali, de echipa de ‘squints’ și de soundtrack-ul bine ales – am găsit multe piese geniale și mai ales intro-ul, care-i hipnotizant. Veți trăi cu sufletul la gură, veți plânge, veți râde, veți aplauda, veți râde din nou, veți rămâne șocați, veți cere răzbunare și veți fi emoționați, pe lângă crimele care vor fi la ordinea zilei, veți asista la evenimente fericite (o nuntă aici, un botez acolo), dar și la momente extrem de triste și morți injuste. Dar totul face parte dintr-un scenariu scris de niște oameni foarte iscusiți, conștienți de importanța originalității poveștilor și conexiunilor dintre ele.  Și dacă nici asta nu v-a convins – deși pot și mă mândresc cu ale mele gusturi în materie de cinema, chiar știu ce să recomand – aruncați un ochi pe IMDB și vedeți nota serialului. Poate asta va fi o motivație mai puternică. Oricum ar fi, nu-l ratați, face toți banii!

House – singurul doctor capabil să-ți salveze pielea atunci când moartea vine-n vizită

Am terminat și eu serialul House M.D. și pot să spun că am plâns cu un ochi și am râs cu celălalt – mă bucur că am avut ocazia să vizionez un serial atât de genial!! și mor de ciudă că a trebuit să se termine. Asta-i partea proastă când vezi seriale, te simți ca un muribund căruia i se tot administrează morfină și stai și-aștepți în agonie, de la episod la episod, te bucuri și te-nnegrești la față când vezi că se mai duce un sezon, și încă unul.. Ca să te vezi în fața ultimului episod și să tragi cu dinții de timp ca să nu se termine. Dar s-au dus, alea 8 sezoane au fost văzute și acum așteaptă cuminți vara, să mă pot întoarce acasă și să le revăd cu frate-miu (Hi5 Dudu!! O luăm de la capăt). Nu am să mulțumesc unei singure persoane de recomandare pentru că au fost destui care m-au bătut la cap să văd serialul – deci mulțumesc, dragilor! A fost genial, e de top3 detașat, cu greu va fi egalat de vreun alt serial cu și despre doctori ( nu mă luați cu Grey’s, nu mă convingeți cu ăla – mersi anticipat că nu vă obosiți și nu-mi mâncați timpul). Cred că nici n-am să mă mai uit la vreun serial cu doctori – haha, glumesc, trebuie să compar genialitatea acestui serial cu mediocritatea altora, nu?

Revenind la House M.D. – nu știu ce să laud prima oară: a) script-ul de milioane, o combinație irezistibilă de comedie și dramă, thriller și dragoste, cu nuanțe puternice de serial polițist, plin de mister; b) personajele  absolut fabuloase – veți găsi niște doctori nemaipomeniți la Princeton Plainsboro Hospital; c) coloana sonoră care te vrăjește pur și simplu; d) pe HOUSE – doctorul, el trebuie analizat și disecat separat, e cel care strălucește, geniul, nici un personaj nu se ridică la nivelul său – poate Wilson, câteodată. Ar mai fi și alte motive dar mă lungesc până mâine și nici cei mai răbdători dintre voi nu veți termina de citit postarea. Mă declar pur și simplu fascinată de consistența poveștilor, de migala cu care au fost creionate personajele, de felul armonios în care se îmbină stiluri atât de diferite și dau naștere unui serial atât de complex, de maniera absolut originală prin care acționează House, de geniul care s-a strecurat din mintea scenaristului în mintea personajului, pentru ca mai târziu, un actor incredibil să dea viață unui doctor devenit simbol.

Am să încep cu Gregory House – un asemenea personaj rar mi-a fost dat să văd, este atât de complex și atât de dificil de înțeles, acționează atât de contradictoriu uneori, de parcă ar fi un paradox ambulant. Este mizantrop și totuși salvează vieți și salvează suflete, e mereu ironic și pus pe șotii de parcă ar fi un adolescent, dar când moartea și presiunea dau semne că sunt gata să invadeze scena, el e mereu acolo, gata să ia decizia potrivită. Deviza lui este ‘Everybody lies’, dar și el este un om supus greșelii; dă impresia că urăște societatea și îi crede pe toți proști, dar nu rare sunt momentele când își pune în primejdie cariera sau chiar viața pentru a salva pe cineva. Se îndoapă cu pastile de parcă ar fi Tic-Tac-uri și totuși e mai eficient decât un spital întreg (sau aproape). Se plânge mereu de imbecilitatea membrilor din echipa sa, dar nu ezită să riște pentru ei sau să-i manipuleze/roage/șantajeze/înduioșeze pentru a se întoarce atunci când aceștia vor să renunțe. Încurajează mereu cele mai ciudate comportamente și dă impresia că orice e pe dos și imoral, lui îi place, dar principiile îi sunt de fier.

Relațiile dintre personaje sunt uneori de domeniul fantasticului, House are așa un talent în a-și atrage antipatii și uri mocnite încât stăm și ne întrebăm – Ce-i cu tine, mă? Dacă ești un geniu, îți permiți să tratezi oamenii ca pe gunoaie? Mhm, normal ar fi să nu, dar ce contează, tocmai asta-i dă o notă specială lui House, faptul că-i suspectează pe toți, îi tratează de sus, și de cele mai multe ori, culmea, are dreptate. Dar să nu fiu așa rea cu el, deja am spus că sunt destule momente când arată că sufletul său nu e chiar otrăvit de frustrări și de durerea din picior (am menționat că e beteag?), sunt câteva scene când am plâns cu sughițuri, atât de mult m-a impresionat umanitatea! wow, există așa ceva și-n House! de care dă dovadă. Veți vedea că toate personajele importante din serial: Cuddy, Wilson, Alison, Chase, Foreman, Thirteen, Taub au cel puțin un moment în care House pare să șteargă pe jos cu ei, dar de fapt el mereu îi împinge spre mai bine, spre lumina de la capătul tunelului. Mi-au plăcut la nebunie cam toți membrii echipei lui, dar cel mai mult îmi place Chase, el ar fi cam singurul capabil să-i calce marelui maestru pe urme.

Ar trebui să vorbesc mai mult despre celelalte personaje, dar toate par a fi puse-n scenă doar ca să vedem ce-ar face House într-o situație dată, cum ar reacționa, ei sunt doar stimulii pe care scenaristul îi folosește ca să obțină reacții care mai de care mai surprinzătoare din partea geniului. Toți doctorii cu care intră în contact sunt importanți, mai ales echipa sa, dar reflectoarele stau mai mereu pe el, ceilalți provoacă interes tot în raport cu nonconformistul doctor. Și pe bune că e geniu, iar momentele alea când i se aprinde beculețul sunt priceless (chiar și când acestea nu-i aparțineau, tot nu mă puteam abține să nu zâmbesc cu gura până la urechi – puzzle-ul era rezolvat). Și da, aparent, e vorba doar de puzzle-uri, ele reprezintă obsesia, condamnarea la moarte și totuși, mântuirea lui; dar veți vedea că, privind în ansamblu, există ceva mai puternic de-atât, un motiv mai important care-i mai dă câte un șut în fund ca să înainteze pe drumul vieții. Multora nu le-a plăcut finalul, dar dacă veți avea curiozitatea să vizionați serialul o să vă dați seama despre ce vorbesc, ultimul episod e unul dintre cele mai frumoase momente din cinematografie – cel puțin pentru mine.

Relația sa cu cel mai bun prieten, Wilson, oncologul spitalului, este una dintre cele mai interesante părți ale serialului, e atâta dependență și durere în această legătură că te miri cum de mai rezistă – ei bine, rezistă, pentru că Wilson e cumva conștiința lui House, e cel care-i apără mereu spatele și nu dă niciodată înapoi când vine vorba de prietenul său. Iar House îi întoarce favorul cu vârf și îndesat. Și ca să mai și glumesc un pic, trebuie neapărat să vedeți ce farse își fac, cum fac pariuri pe toate prostiile posibile și câte încurcături provoacă. Ăsta este un lucru uimitor la acest serial, acum râzi, acum plângi, acum stai cu sufletul la gură, acum ești relaxat și fericit că totul s-a terminat cu bine. Îmi place să cred că House nu este un geniu mizantrop, răutăcios și care nu dă doi bani pe lune, ci că asta e doar o fațadă (impenetrabilă dacă nu ai răbdarea necesară), iar pe dinăuntru, el chiar e un tip de treabă. Cu această impresie am rămas eu după ce am urmărit evoluția personajelor și a relațiilor dintre ele și sunt foarte mulțumită de felul în care scenaristul a ales să încheie serialul – era nevoie de closure, pe bune!

8 sezoane de vreo 20 de episoade fiecare, în jur de 40 de minute de căciulă, ar putea părea prea mult, dar vă garantez că nu vă veți plictisi nici o secundă și veți observa cu stupoare că deși nu există un cliffhanger la sfârșitul fiecărui episod, geniul lui House vă va atrage tot mereu să mai vizionați un episod, și încă unul și încă unul, până când răsăritul vă va bate supărat în geam, ca să vă anunțe c-ar fi cazul să mai și dormiți. Dacă v-am convins și veți vrea să-l vizionați, vă avertizez că House creează dependență, o să vă puneți mâinile în cap când o să vedeți că orele pe care v-ați propus să le alocați studiului sau altor activități vor fi petrecute în fața laptopului, cu o pungă gigantică de popcorn sau cu multe portocale la îndemână. P.S. Am să îmi mențin politica de a nu viziona seriale care isterizează mulțimea decât după ce se calmează apele – deci dacă aveți alte sugestii super populare, o s-aveți mult de muncă cu mine; și oricum, momentan sunt în transă din cauza lui House, am nevoie de câteva zile bune ca să mi-l scot din minte. Scurt și la obiect: e genial și ar fi păcat să-l ratați. Mie o să-mi fie un dor nebun de el, ce-ar fi să vă uitați la el și apoi să ne fie dor împreună?

Sherlock

sherlock-on-screen-modern

 
 
Producția care se apropie cel mai tare de perfecțiune! Nu glumesc, nu folosesc vorbe mari fără motiv, ci vă garantez că acest serial este cel mai bun pe care l-ați putea vedea vreodată! Această serie BBC este, fără doar și poate, preferata mea, nu am văzut niciodată un serial atât de bine construit, de palpitant și amuzant în același timp, cu actori atât de convingători și povești scrise fără cusur. Deși se încadrează în categoriile mister, dramă și crimă, are destule momente amuzante și câteva scene de dragoste care te țin cu sufletul la gură și-ți accelerează ritmul inimii. 
 
Să începem cu actorii. Benedict Cumberbatch și Martin Freeman, Rupert Graves și Andrew Scott, plus Mark Gatiss, actor și scenarist în același timp; ați mai auzit de numele astea? Sincer, eu nu auzisem decât de Benedict, pentru că-l remarcasem într-un film lansat în 2011, Tinker Tailor Soldier Spy, dar ceilalți, pentru mine, erau niște anonimi. Până când, într-o frumoasă seară de toamnă, m-am decis să urmez sfatul unui bun prieten (îi mulțumesc pe această cale că mi-a recomandat cel mai tare serial posibil!!!) și să vizionez primul episod din Sherlock. Actorii au fost prima piesă din puzzle care m-a vrăjit, Benedict, cel puțin, este incredibil, nu-l mai pot identifica pe Robert Downey Jr. cu Sherlock, nu de când am văzut serialul acesta. Dar nu doar el face un rol excelent, Martin, Rupert, Mark și mai ales Andrew sunt și ei la înălțime, extrem de credibili, foarte maleabili în interpretările lor, dar și cu un accent britanic de toată frumusețea. Cu toții par făcuți pentru aceste roluri, în special Benedict și Andrew, care portretizează două personaje antitetice de o complexitate ieșită din comun, rar mi-a fost dat să văd 2 personaje opuse atât de bine conturate și atât de convingătoare. Duelul dintre îngerul aparent insensibil și demonul capricios e plin de scântei și răsturnări de situație, dar rolurile sunt atât de bine jucate încât mi-a venit greu să nu-l simpatizez și pe Moriarty (de Sherlock m-am îndrăgostit), la urma urmei, legătura dintre cei doi este geniul, iar această calitate face misiunea de a urî personajul negativ, imposibilă. Un Sherlock mândru, rece, intuitiv, zeflemist, de-o inteligență și agerime sclipitoare, conștient de calitățile sale, împotriva unui Moriarty pișicher, viclean, crud, plin de surprize, la fel de inteligent și ager. Nici unul din ei nu poate fi pictat doar în nuanțe pozitive sau negative, ambii sunt umani, predispuși erorilor și imperfecțiunilor; dar tocmai aceste imperfecțiuni îl transformă pe Sherlock în eroul perfect, iar pe Moriarty în adversarul cel mai potrivit. Puterea de atracție pe care a exercitat-o acest personaj negativ asupra mea m-a făcut să-l detronez pe Joker, cel mai reușit personaj negativ, și să-l admir pe acest geniu al răului, groaznic de inteligent dar atât de fascinant. Eh, dar Sherlock chiar vă va lăsa cu gura căscată, n-ați mai văzut asemenea personaj, varianta Robert Downey Jr nu-i ajunge nici la degetul mic, după părerea mea; este încântător și totuși, insuportabil, sclipitor, dar atât de ignorant în ceea ce privește sentimentele, genial de ironic și, mai ales, hipnotizant!
 
Trecând la scenariu, trebuie să spun că toate cele 6 episoade de câte 90 de minute fiecare sunt absolut incredibile! Deși un episod durează o oră jumătate, nici un amănunt nu poate fi eliminat fără a deregla întreaga structură a poveștii, deoarece toate 6 sunt în conexiune cumva, sunt cursive și prezintă gradat duelul, tacit la început, dintre Moriarty și Sherlock. Veți rămâne cu ochii ațintiți asupra ecranului, nu veți mai auzi nimic în jur decât coloana sonoră bine aleasă și vă veți lăsa purtați de poveste, pentru ca la final, să nu vă dați seama ce repede a trecut timpul! Deși acțiunea fiecărei povești este plasată în secolul XXI, această variantă a lui Sherlock fiind una modernă și nonconformistă, aparent, suspansul este la el acasă și tensiunea vă va sugruma în momentele în care Sherlock își va etala talentul și istețimea. Deși am fost sceptică la început, am fost vrăjită de scenariu și surprinsă în cel mai plăcut mod de această producție; pentru mine, piesa cea mai importantă într-un film o reprezintă scenariul, iar în acest caz, scenariștii au făcut o treabă a naibii de bună! Înarmați-vă cu răbdare și veți sfârși cu inima plină de emoții contradictorii: uimire, admirație, pasiune, durere, compasiune, obsesie sau nerăbdare; acest serial vă va pătrunde în suflet cum mi-a pătruns și mie, iar la final, veți răbda alături de mine încă 3 luni până la apariția primului episod din sezonul 3. Scenele în care Sherlock îl confruntă pe Moriarty sunt de-o intensitate strivitoare, dar de multe ori, sunt presărate cu niște schimburi de replici care m-au lăsat cu gura căscată; veți vedea că Sherlock are niște line-uri memorabile, iar adversarul său nu se lasă nici el mai prejos. Și, ca să fie și mai atractiv, scenariul prezintă în multe locuri dialoguri de-un comic delicios între Lestrade sau John și Sherlock; prietenia care se leagă între John și genialul Sherlock mi-a dat fiori, pentru că arată clar ce este loialitatea, încrederea, respectul, afecțiunea și puterea de sacrificiu. Nu vreau să dau spoilere, dar legătura de camaraderie dintre cei doi prieteni va trece prin multe încercări și veți vedea că nu va muri! Conexiunea stranie ce-i unește pe înger și pe demon este observată în paralel, dar efectele acestor două legături asupra lui Sherlock pot fi urmărite pas cu pas, iar momentele explozive care apar pe alocuri din cauza acestora sunt impresionante, veți vedea!  
 
Țin să remarc și frumusețea costumelor și a coloanei sonore, dar și minunata muncă pe care o depune regizorul: veți vedea că unele scene sunt filmate în așa fel încât vă veți simți și voi acolo, printre martorii evenimentului, atât sunt de tulburătoare; nu mai spun de efecte, care sunt super, super! Tehnicile folosite de regizor reprezintă un punct forte al serialului, vă veți da seama și singuri, dacă veți accepta provocarea și veți viziona serialul. Ar mai fi o grămadă de spus despre acest serial care pe mine m-a cucerit din prima secundă, dar vă las să mai descoperiți și singuri misterele elucidate și frumusețea poveștilor; un asemenea serial merită văzut nu o dată, ci de mai multe ori!
 
Nu știu dacă pot să-mi aleg o parte preferată, deoarece toate aspectele mi se par formidabil de bine gândite și totul, de la actori la scenariu, de la replici la coloana sonoră, de la regie la costume, este excelent. Am folosit o grămadă de adjective până acum și simt că nu reflectă nici măcar jumătate din impactul pe care serialul l-a avut asupra mea și calitatea sa net superioară în raport cu celelalte producții din ultimii ani. Nu-mi rămâne decât să-mi las sufletul să vorbească și să pună cât de cât ordine în labirintul de idei care s-a format în capul meu odată cu terminarea filmului. Sper că v-am convins să urmăriți măcar un episod, pentru că restul va veni de la sine; o poveste atât de specială nu trebuie ignorată pentru că va ști cu siguranță să trezească în voi cea mai variată paletă de impresii și vă va subjuga. Inteligent, exploziv, taie respirația. Sherlock