Reading Challenge XLIII – Templierii

Și-am ajuns la capitolul în care trebuia să reiau o carte pe care nu am dus-o până la capăt: problema este că mie nu-mi place să-mi las cărțile neterminate, nici măcar alea proaste! Fac un sacrificiu și le duc la capăt, ca apoi să le critic și să le ascund în spatele cărților faine din bibliotecă. În epopeea mea de citit cărți chiar și când merg pe trotuar, am dat doar peste 2 cărți pe care nu le-am putut termina: prima mi s-a părut greoaie (mă refer la cartea de față), iar cea de-a doua, Cartea Oltului, mi s-a părut cea mai mare pierdere de timp. Nici măcar la Proust n-am văzut atâtea descrieri.

Așa că m-am văzut nevoită să abordez din nou cartea Simonettei Cerrini, care prezintă câteva crâmpeie din istoria templierilor; ori am avut mai multă răbdare acum, ori pur și simplu stilul era prea încărcat pentru mine la momentul când atacasem cartea, ideea este că de data aceasta am dus lectura la capăt și pot să spun că mi-a și plăcut. Autoarea își structurează foarte bine cartea, dedicând câte un capitol fiecărui manuscris rămas parcă să ateste existența acestui ordin. Astfel, afli detalii despre regulile cărora se supuneau templierii, despre viața lor de zi cu zi, dar și informații despre primul mare maestru al ordinului, Hugues de Payens.

Acesta a venit cu ideea de a fonda un ordin care să difere de toate celelalte existente la acea vreme, astfel încât membrii să nu trebuiască să renunțe la rozariu pentru sabie și nici invers. Ceea ce mi s-a părut cu adevărat remarcabil la acești călugări templieri a fost toleranța față de celelalte religii, interesul arătat altor credincioși care nu se închinau aceluiași dumnezeu. Din păcate, această poveste a luat sfârșit 2 secole mai târziu, atunci când Filip cel Frumos a ars pe rug ultimii membri, după ce le-a confiscat averile.

Dacă vă interesează să aflați mai mult despre acest ordin, așa arată coperta, lectură plăcută! Nu garantez pentru acuratețea informațiilor, n-am studiat istoria, dar autoarea pare o cercetătoare respectată.

templierii-misterul-calugarilor-razboinici_1_fullsize

Reading Challenge XLII – Doi ochi albaștri

Acesta a fost unul dintre cele mai urâte criterii de pe listă: A book with bad reviews. Cine ar vrea să citească o carte despre care a auzit numai de rele? Dacă aș fi avut răbdare aș fi citit 50 Shades, dar n-am vrut să fiu chiar atât de masochistă. Așa că am optat pentru un roman de-al lui Thomas Hardy despre care auzisem că nu este la nivelul celorlalte opere ale sale. Din moment ce pe listă nu e menționat cât de proaste să fie recenziile, am făcut puțin slalom printre reguli și am ales ceva considerat nu prea bun, dar suficient de bun cât să nu fiu nevoită să recurg la alde Amurg. Oricum există mereu posibilitatea ca ceva urât de toată lumea să placă anumitor persoane, hip hip ura pentru gusturile diversificate!

Întotdeauna mi-au plăcut poveștile cu un substrat inspirat din realitate, așa că m-am entuziasmat când am văzut că Hardy s-a inspirat din propria-i relație cu soția sa pentru a-și crea personajul principal feminin din carte. Nu știu cât la sută din carte reprezintă viața lui, dar dacă nevasta lui era pe jumătate la fel de indecisă, plângăcioasă și enervantă ca Elfride (până și numele e pretențios), pot doar să spun, și citez: I pitty the fool. Romanul este o poveste de dragoste care prezintă triunghiul amoros format dintr-o fătucă tânără și naivă de la țară și 2 prieteni – un tânăr arhitect cu rădăcini umile și un critic literar extrem de bine plasat, dar cu o atitudine extrem de răutăcioasă vis-à-vis de femei.

N-am să intru în detalii referitoare la legăturile care ajung să-i unească pe cei trei (nu dau spoiler-e), dar am să vorbesc puțin despre părțile bune și cele rele ale acestei cărți. Ca stil, 2 Ochi albaștri nu e atât de diferită de Tess D’Ubervilles, dar aici descrierile ajung să fie prea lungi și unele scene mult prea melodramatice. Acesta e romanul care a introdus termenul de cliffhanger și chiar m-am amuzat când am dat peste pasajul respectiv. Revenind la poveste, nu e genul meu. Prea multe plânsete, prea puțină acțiune sau analiză psihologică. Și în Tess avem un triunghi amoros, dar personajele sunt atât de profunde, acțiunea e atât de bine construită… nici nu se poate compara.

Personajul feminin e agasant după părerea mea, nu am putut rezona cu cineva atât de slab și nehotărât – aici sunt clar subiectivă dar îmi plac femeile care pun piciorul în prag și reușesc să mă facă să uit de orice când le citesc poveștile. Dar nu e totul așa rău, unele dialoguri sunt foarte haioase, personajele masculine sunt foarte diferite, însă la fel de interesante, chiar e frumos să urmărești evoluția relației de prietenie când intervine o a treia persoană în ecuație. Cât de tare poate să doară să-ți dai seama că din cauza fostei iubiri, nici prietenul tău nu va mai fi alături de tine? Deși nu pot să spun că o recomand neapărat, ar merita o lectură de dragul lui Hardy și al ultimelor pagini care chiar sunt frumoase.

adevarul-93-doi-ochi-albastri

Reading Challenge XLI – Portocaliul este noul negru

A book based on or turned into a TV show – iată un criteriu pentru care a trebuit să scormonesc un pic pe Google și prin propriile idei. Am ales până la urmă romanul lui Piper Kerman deoarece voiam oricum să urmăresc și serialul, așa că s-a potrivit perfect. Pot să spun din start că e o poveste care mi-a plăcut tare de tot și nu mă refer doar la evenimentele relatate în sine, ci includ aici personajele și felul atractiv prin care autoarea își povestește pățaniile, făcându-te foarte repede s-o simpatizezi. A little party never killed nobody, dar dacă la petrecerea aceea s-au consumat droguri, iar tu ai fost, indirect, cea care le-ai adus acolo, s-ar putea să faci un popas de câteva luni bune la pușcărie pentru trafic.

Piper Kerman este o tipă matură care ajunge să stea la închisoare pentru greșelile făcute în tinerețe – încurcându-se cu o tipă extrem de misterioasă și provocatoare, Piper se lasă cucerită și implicată în operațiunea cu droguri condusă de prietena ei și alți câțiva traficanți. Bineînțeles că toată gașca este prinsă, dar procesul este atât de îndelungat, încât descurcăreața blondă se vede nevoită să închisă la câțiva ani buni după comiterea infracțiunii. Logodită cu cel mai bun prieten, având o situație materială foarte bună și un cerc de prieteni mult mai… de încredere, Piper e azvârlită fără milă într-un penitenciar de femei, unde ajunge să-și reconsidere puțin părerile și perspectiva asupra vieții.

Că vă vine să credeți sau nu, isteața Piper nu doar că se adaptează la noul mediu, dar reușește să-și facă prietene și să înțeleagă tot răul pe care l-a putut produce prin felul necugetat de a se purta din tinerețe. Istorisind cu haz și, pe alocuri, regret, faptele la care a asistat cât a stat închisă, autoarea te atrage în universul „portocaliu” în care speri să nu ajungi vreodată (nu de alta, dar am impresia că sistemul penitenciar de la noi e mult mai groaznic). Cititorul ajunge să vadă prin ochii naratoarei toate noutățile și se adaptează odată cu ea, de aceea nu-ți vine să lași cartea din mână până nu o termini.

Închisă într-un loc în care îți sunt controlate toate părțile corpului după ce ieși din camera de vizită, Piper are timp berechet să-și revizuiască atitudinea și să absoarbă doar ce e util din nouaa experiență. Ne plângem că nu avem timp, dar și când ai prea mult și nu îl poți ocupa, ce faci? Te urci pe pereți sau încerci să găsești o modalitate de a-și păstra calmul și de a-ți proteja cât de cât demnitatea? Cartea e suspicios de bună și e plină de dialog, ceea ce o face ușor de citit; e ca un ghid al supraviețuirii în nicăieri. Prietenie, dragoste, trafic, sex, conflicte, curaj – vă mai trebuie și alte motive pentru a citi romanul?

res_24fe394aa0994434b5219afe8b4c20bc_450x450_j2hi

Reading Challenge XL – Ultimul Mohican

Am avut o copilărie șmecheră – mai întâi m-am jucat ca ultimul băiețoi numai cu mașinuțe, evident că a existat și etapa de stat cu fundul în nisip și făcut plăcinte cu noroi, mai încolo m-am cizelat și eu și am trecut la Barbie stage, dar când am dat de cărți chiar m-am transformat. Încet încet mi-am cam abandonat jucăriile și am început să înghit cărțile ca pe bomboane. Am făcut parte din generația Harry Potter, dar în timp ce copiii de-o vârstă cu mine citeau aventuri cu vrăji și pălării magice, eu mă delectam cu Cireșarii. Plănuiesc, totuși, să citesc cândva și HP, nu de alta dar mi-au plăcut prea tare filmele ca să trec romanele cu vederea. Deși Cireșarii și La Medeleni au fost cărțile mele preferate pe când eram mai „copchilaș”, cel mai mult m-a marcat Ultimul mohican în materie de… cam orice – poveste, dramatism, personaje, relațiile dintre ele, context istoric. Cred că a fost prima carte la care am bocit cu patimă, mi s-a rupt efectiv sufletul.

Când am dat de criteriul A book from your childhood, m-am gândit din start la una din cele 2 cărți pe care le-am menționat mai sus. Dar la un moment dat am citit un articol despre Daniel Day Lewis (care joacă în adaptarea romanului) și mi s-a făcut poftă să recitesc Ultimul mohican – aventura supremă, povestea extraordinară a 3 oameni loiali care se dau peste cap pentru a ajuta un grup vânat de cel mai infect personaj din istoria literaturii cu și despre amerindieni – Magua. Pe lângă contextul istoric superb, care te face martor al unor lupte și confruntări teribile între diverse armate și triburi, ai ocazia, citind, să cunoști noblețea întruchipată în Uncas, Hawkeye și Chingachcok.

Când am recitit romanul, n-am mai fost atât de devastată pentru că știam ce urmează – dar tot n-am putut să rămân impasibilă la această poveste atât de antrenantă, care te târăște prin toate stările și apoi te aruncă într-un hău adânc, în care te poți agăța de o rază de speranță sau poți prefera să rămâi acolo și să jelești. Tot aici cred că am făcut pentru prima oară cunoștință cu un personaj feminin extrem de puternic și generos, care să umbrească în multe locuri toate celelalte personaje masculine. Desigur, pe parcurs, am înlocuit-o pe Cora cu alți idoli, dar la momentul în care am citit această poveste, terminând ultimul capitol sub plapumă, cu o lanternă (să se mai mire cineva că-s chioară), cred că m-am îndrăgostit profund de acea fată atât de frumoasă la suflet și de mândră. Personajele pot străluci și când povestea e mai stupidă, dar pentru ca o poveste să fie cu adevărat frumoasă, ai nevoie de oameni care să ducă în spate greul unei asemenea acțiuni, personaje conturat perfect, cu care să poți empatiza imediat.

Acum îmi dau seama că unele scene sunt chiar prea sângeroase pentru a fi citite la o vârstă mai fragedă, dar un păcat și mai mare mi se pare să sari peste acest roman al lui James Fenimore Cooper, deoarece aici primești o adevărată lecție despre prietenie, loialitate și devotament. Ca să nu mai menționez și uluitoarele obiceiuri pe care poate noi le privim chiorâș acum, dar care pentru alți oameni au reprezentat modul cel mai potrivit de viață la un moment dat. Ciocnirea dintre popoare dă naștere unor băi de sânge, iar în acest context tulburător trebuie să se descurce cel mai curajos trio de la muschetari încoace (deși ăia erau patru).

adevarul-ultimul-mohican

Reading Challenge XXXIX – Primăvara neagră

A banned book – criteriu foarte special, dar destul de permisiv, din moment ce nu se precizează un loc anume sau o perioadă. Așa că am ales Primăvara neagră, de Henry Miller, deoarece de mult timp plănuiam să îmi bifez pe lista de autori și acest celebru și controversat scriitor, ale cărui cărți au fost interzise în State până în 1961. Primăvara neagră a apărut în 1936, deci a durat ceva până când interdicția a fost ridicată, lucru care nu poate decât să te intrige atunci când îți pică în mână cartea.

Deși sunt mare fană a romanelor, preferând să mă avânt în povești lungi, întortocheate și pline de dialog, câteodată mai variez și mai citesc o colecție de povestiri (cazul de față) sau, din an în Paște, poezii. Ce-am apreciat la această cărțulie destul de scurtă (la urma urmei sunt doar câteva povestiri) a fost stilul nonconformist și fluxul neîntrerupt al ideilor, chiar dacă în multe momente autorul sare dintr-o idee în alta. De asemenea, e de apreciat curajul pe care l-a avut să-și ilustreze atâtea aspecte personale în opere publice.

Pe de altă parte, nu am putut empatiza prea mult cu personajul principal, implicit cu naratorul, deoarece nu mi se pare că ai nevoie neapărat să șochezi printr-un exces de scene sexuale sau de alt tip mai piperat pentru a-ți ține în priză cititorii. Prefer de o mie de ori să citesc pățaniile lui Tess sau să țin (da, chiar să-i țin pumnii!) cu Julien Sorel când vine vorba de aventurile lor amoroase, decât să citesc pagini care pe lângă încărcătura sexuală și tentele suprarealiste, nu au ceva atât de puternic cât să mă facă să fiu alături de personaj.

Mi-a plăcut umorul, dar dau oricând această culegere de povești pe un roman de-al lui Hugo sau Tolstoi.

primavara-neagra_1_fullsize

Reading Challenge XXXVIII – Eleganța Ariciului

După ce mi-am început anul cu o lectură șocantă prin subiect și rezoluție (dar superbă) și am continuat cu o carte din care mi-a plăcut doar o parte, primul Trei de anul acesta a fost completat de Eleganța Ariciului, un roman absolut minunat cu care ne-a onorat Muriel Barbery. Folosind drept criteriu „o carte a cărei acțiune să se petreacă într-un loc unde-ai vrut mereu s-ajungi”, am ales acest roman a cărui poveste se derulează în Paris, mai exact într-un imobil luxos în care nu toată lumea este ceea ce pare. Personajele principale? O portăreasă extrem de inteligentă care face tot posibilul să nu iasă în evidență și o copiliță de 12 ani mai deșteaptă decât majoritatea locatarilor, atât de deșteaptă și lucidă (crede ea), încât la 13 ani vrea să se sinucidă. Poftim?!

Dar dacă te temi de viitor este pentru că nu știi să construiești prezentul și, când nu știi să construiești prezentul, te amăgești că vei putea s-o faci mâine și te-ai dus pe copcă, fiindcă mâine sfârșește întotdeauna prin a deveni astăzi, nu-i așa?

Doamna Michel este un fenomen în toată literatura citită de mine până acum – o femeie cultivată, cu gusturi rafinate în materie de Artă, dar atât de închisă în sine încât pare abrutizată. Și asta doar pentru că vrea ea, convinsă că mediul sărac din care provine îi va periclita mereu o posibilă poziție mai înaltă. De aceea se apără cu încăpățânare și se închide în coconul ei, lăsând lumea să creadă că e o femeie simplă și needucată. Lăsând televizorul pornit, să păstreze aparențele, doamna Michel ascultă pe ascuns muzică de operă sau vizionează filme artistice, făcându-și astfel o platoșă strașnică în fața timpului. Prietenă doar cu Manuela, o aristocratică femeie de serviciu, ea nici nu bănuiește cum i se va schimba viața.

Doamna Michel… Cum să zic? Exprimă inteligență. Și totuși, se străduiește, da, se vede că face tot ce-i stă în puteri ca să o facă pe portăreasa și să pară înapoiată. Eu însă am observat-o deja când i se adresa lui Jean Arthens, când vorbește cu Neptun în spatele Dianei, când se uită la doamnele din imobil care trec prin fața ei fără să o salute. Doamna Michel are eleganța ariciului: pe dinafară e plină de țepi, o adevărată fortăreață, dar am senzația că pe dinăuntru este la fel de rafinată ca și aricii, care sunt niște făpturi în chip înșelător indolente, cumplit de singuratice și teribil de elegante.

Micuța Paloma este la fel de interesantă ca celălalt personaj cu care împarte scena, fiind de-o istețime uluitoare. O îndurerează nedreptățile și consideră că nu are sens să trăiești într-o lume din care oricum vei pleca mai devreme sau mai târziu, asistând între timp la tot soiul de evenimente triste. Hotărâtă să-și pună capăt vieții de ziua ei, Paloma vrea să-și trăiască la maximum ultimele zile, scriind un jurnal plin de cugetări adânci, pe care ai fi surprins să le găsești în mintea unui copil. Viața Palomei și a portăresei Michel va fi dată peste cap atunci când în imobilul blocat în timp se va petrece o schimbare majoră, marcată de apariția unui nou locatar japonez. Și ghiciți cine sunt cele mai pasionate fane ale acestei culturi?

eleganta-ariciului-_paperback_

Reading Challenge XXXVII – Mănâncă, roagă-te, iubește

Mi-au mai rămas doar vreo 15 criterii de îndeplinit, așa că lucrurile încep să devină mai dificile – nu mă mai pot juca cu ele, nu le pot fenta, va veni tristul moment când va trebui să recitesc o carte pe care n-am terminat-o. Deja mă întristez. Dar până acolo, să bifăm criteriul „memoriu”. Se pare că Eat Pray Love de jurnalista Elizabeth Gilbert se încadrează la această categorie, așa că m-am înhămat la o lectură destul de lungă, dar foarte haioasă (cel puțin la început) încercând să-i descopăr călătoriile. Sunt fană TBBT de mult timp așa că mi-am imaginat că o carte atât de des recomandată de Raj trebuie să încline mult spre latura „self-help” (exact genul care nu mă atrage), dar curiozitatea m-a învins. În plus, poveștile lui Elizabeth se înșirau în 3 țări diferite, sigur era ceva interesant de găsit în aceste pagini. Împărțită în 108 capitolașe (există un motiv foarte puternic în spatele acestui format), romanul care urmărește aventurile lui Liz e compus din trei părți: savurarea plăcerii, găsirea lui Dumnezeu și ultima – îmbinarea armonioasă a celor două stiluri de viață.

Dar simplul fapt că lumea e atât de complexă e chiar motivul pentru care, câteodată, trebuie să privim în afara ei pentru a găsi ajutor și să apelăm la o instanță mai înaltă pentru a ne regăsi liniștea.

Ca s-o spun pe aia dreaptă, prima parte m-a cucerit complet, a doua m-a lăsat cam rece, iar a treia chiar m-a îndepărtat de personaj de-a dreptul. Parcă citeam despre o străină care voia să-și facă publicitate, nu despre un personaj pe care l-am îndrăgit o bună bucată din drum. Scriitura autoarei e ușor de urmărit, e chiar plăcută, cu multe glume introduse la timpul potrivit și anecdote, dar pe cât e de amuzant de urmărit prima parte, în care ea-și povestește aventurile culinare în Italia (am rămas cu o poftă de înghețată de nesăturat), pe atât de plictisitoare (să nu zic exagerată) mi s-a părut partea a doua, completată de ultima. Să fie latura mea non-religioasă care m-a îndepărtat de subiectul expus?

Am întâlnit cândva o doamnă în vârstă, avea aproape o sută de ani, care mi-a spus: „Oamenii s-au luptat dintotdeauna doar pentru a răspunde la două întrebări simple: Cât de mult mă iubești? și Care-i șeful?

Nu cred, din moment ce am citit o carte absolut superbă despre un Casanova care devine, prin forța împrejurărilor, un sfânt și nu m-am plictisit o secundă – din contră, am recitit-o. În plus, Elizabeth se folosește de trucurile specifice multor scriitori din epoca modernă – condimentează acțiunea care tinde să devină plictisitoare cu scene sexuale și fantezii, ba chiar se pierde în detalii care pe mine, personal, mă îndepărtează, nu mi se pare că-ți trebuie talent să descrii aventuri amoroase. Dacă romanul ar fi continuat în nota primei părți, ar fi fost grozav, pentru că insistă pe ideea că un om trebuie să se repare singur pentru a se adapta și e super să faci ceva doar de dragul frumuseții de a învăța, dar totul o ia pe o pantă care arată clar că femeia vrea să aibă vânzări bune, cu riscul de a-și exagera poveștile. Recomand pasionaților de yoga sau celor mai puțin pretențioși decât mine, ce să mai.

Deci căutarea mulțumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care îți este doar ție folositor, ci e un dar generos pe care-l faci întregii lumi. Curățat de toată nefericirea ta, nu mai stai în drumul nimănui. Încetezi să mai fii un obstacol nu numai pentru tine, ci și pentru toți ceilalți.

mananca-roagateiubeste-1mdm-pdf-1-638